agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de același autor






Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 208 .



Înfiorătoarea poveste a lui Mașo, Biba și Tristuța, cei mai mari tâlhari din câți s-au văzut - prima parte
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [gavril ]

2018-07-04  |     | 





1.
Vai, dar ce vă spun acuma vă va umple inimile de frică și m-am tot gândit dacă n-ar fi cu muuuult mai bine să tac, pentru că ceva mai înfiorător în lumea asta decât un copil tremurând ca varga nu este. Aproape că mă hotărâsem să nici nu vă mai povestesc dacă brusc nu mi-aș fi dat seama că există și copii curajoși, mai exact, că toți copiii sunt curajoși, absolut toți, simplul fapt de a tremura puțin (sau ceva mai mult, după Scara Richter a cutremurărilor) neînsemnând nicidecum absența curajului. Ba, dimpotrivă, am putea spune cu mâna pe buric că fricile, cu cât sunt mai mari, cu atât mai greu e să le învingi și este nevoie de un mare curaj ca să învingi o mare frică și nicio frică mare nu poate fi învinsă chiar de tot și chiar de la început, ci mai întâi transformată într-o frică mai mică, una care, la sfârșit de tot, n-ar mai putea speria nici măcar un șoricel, darămite o pisică. Aș mai adăuga că nimic, dar nimic nu este mai fals decât că ceea ce se petrece în lumea reală este musai adevărat, iar ceea ce se întâmplă în lumea imaginară este fals, cel mai bun exemplu pe care l-aș putea da fiind lumea viselelor, unde cele mai multe frici ale noastre se ascund, alături de cele mai ascunse dorinți, luând tot felul de înfățișări, iar asta tocmai pentru a rămâne în continuare pitite, fără ca noi să le vedem. Și ceea ce se întâmplă în vis este fix acel lucru de care te temi, dar îți vine greu să recunoști, lumea viselor fiind un fel de ecran pe care se derulează fel și fel de povești, care ar fi putut fi adevărate, sau ar putea, dacă tu le-ai lăsa. Dar gata cu introducere, prea multă vorbăraie strică, eroii noștri sunt nerăbdători să iasă la suprafață și să-și facă de cap, căci ei sunt unii dintre cei mai înfiorători tâlhari din câți s-au putut vedea vreodată: Mașo, Biba și Tristuța.

2

Și dacă v-am vorbit de vise nu este deloc întâmplător, ci pentru că de la un vis a început și cele ce vă povestesc, și anume s-a întâmplat ca într-o dimineață de vară un pui de furnică să se trezească din somn cu o lacrimă mai mare decât cel mai mare grăunte pe care l-a văzut vreodată neamul furnicilor, atât de mare încât nicio furnică nu ar fi putut-o duce în spate, iar mama furnică s-a speriat foarte și s-a îngrijorat văzând cum puiul ei a plâns o lacrimă atât de mare, și l-a întrebat Ce ai visat tu, puiul meu, ce ți s-a întâmplat, iar puiul de furnică nu putea scoate nici un sunet, nici măcar unul mic de tot, ci abia după ce mama furnică l-a mângâiat îndelung și l-a sărutat de-abia atunci a putut vorbi, iar ceea ce spunea era atât de trist încât mama furnică a început și ea să plângă încetișor, doar că larcrimile ei erau mici mici mici, mici de tot, atât de mici încât puiul de furnică nu putea să le vadă, și pentru că visul era imposibil de înțeles mama furnică s-a dus într-un suflet la cele mai înțelepte furnici și le-a povestit de-a fir a păr cum puiul ei visase niște pești, numai că peștii aceia nu erau ca toți peștii, ci extrem de ciudați, pentru că în loc să înoate în apă stăteau așezați pe niște scaune și plescăiau din buze ca și cum ar fi vrut să spună ceva, Adică cum așezați pe scaune, au întrebat cele mai înțelepte furnici, Pur și simplu așezați pe scaune ca niște oameni mari, așa mi-a povestit puiul meu, într-o sală rece și întunecată, Ciudat, a spus unul dintre înțelepți, foarte ciudat, iar la un moment dat puiul meu a început să deslușescă ce zic, Noi suntem aici pentru că urmează să fim mâncați, au spus ei oftând, dar mai rău și mai rău este că nu ne omoară dinainte, ci vor să ne mănânce de vii, de-asta suntem așa supărați, și alt vis nu avem decât să ne omoare și pe noi înainte de a fi mâncați, Ciudat, au spus și ceilalți înțelepți, foarte ciudat, după care a apărut un om și a început să râdă ca un nebun iar ochii peștilor s-au făcut și mai triști, apoi nu mai știu ce s-a întâmplat, pentru că puiul meu a început din nou să ofteze și să plângă cu lacrimi mari, mult mai mari și mai grele decât poate duce în spate un pui de furnică.
În lumea oamenilor, un astfel de vis ar fi trecut repede și fără să lase urme semnificative. Mama puiului de om i-ar fi zis puiului de om că a fost doar un coșmar, după care ar fi trecut la treburile de zi cu zi, nu înainte de a-și mângâia și ea puișorul. Peste câteva zile, nici puiul de om, nici mama puiului de om nu și-ar mai fi amintit nimic din visul care le-a răscolit nopțile. În lumea furnicilor lucrurile stau cu totul altfel, iar asta pentru că visele furnicilor sunt extrem de senine și rar, foarte rar, se întâmplă să aibă câte un coșmar. Spre deosebire de lumea oamenilor, furnicile consideră un vis la fel de important ca ceea ce se întâmplă în lumea reală. De fapt, furnicile nu fac nicio deosebire între vis și realitate, considerând la fel de important ceea ce se întâmplă în vis. Noi trăim deopotrivă și ziua, și noaptea, obișnuiesc ele să spună, iar ceea ce se întâmplă în timpul visului sunt lucruri care, mai devreme sau mai târziu, se vor întâmpla cu adevărat.
Credința furnicilor este că totul a pornit de la un vis, pe care îl numesc visul prim sau visul matrice și, pe măsură ce din acel vis s-au desprins mai multe imagini care au dobândit o existență proprie, transformându-se în ființe și obiecte, acestea au început, la rândul lor, să viseze, transformându-se în alte ființe și obiecte, care la rândul lor au început să viseze și tot așa, la nesfârșit, până la ultimul vis, care la un moment dat va dobândi și el o existență proprie.
Spre exemplu, spun ele, CINEVA, odată, a visat o floare, iar asta pentru că își dorea nespus de mult ceva suav și plăcut mirositor care să îi bucure sufletul. Tot visând acea floare, într-o dimineață, când s-a trezit din somn, a găsit câmpul plin de flori, care mai de care mai frumoase și mai parfumate. Florile, la rândul lor, au început să viseze și, cum nu puteau să ajungă una la alta, lucru pe care tare, tare mult și l-ar fi dorit, pentru că se simțeau un pic singure, un pic neajutorate, au visat o floare zburătoare. Adică un fluture. Care fluture, la rândul său, simțindu-se singur, a început să viseze la un tovarăș cu care să alerge printre flori și nu există albină pe lumea asta care să nu creadă că ea se trage din visul unui fluture.
Aici există o adevărată dispută între lumea furnicilor și lumea albinelor întrucât furnicile consideră că în realitate albinele au fost visul lor și orice albină este, de fapt, o furnică visătoare care, la un moment dat, și-a dorit să zboare, dar se prea poate ca albinele să fie deopotrivă născute din visul florilor și al furnicilor, iar fluturii să fi visat o floare.
Revenind la oile noastre, drama peștilor cu ochii triști ajunse în curând să fie cunoscută de toate furnicile, iar asta pentru că visul puiului de furnică a început să fie visat și de alți pui de furnică, iar mamele puilor de furnică nu mai pridideau în a-și mângâia puii, smulgându-le cu totul de la treburile lor obișnuite. Dar cea mai mare problemă o constituia zvântatul lacrimilor, întregul mușuroi riscând să se transforme într-un munte de sare, lucru deloc plăcut pentru furnici care se dau în vânt după borcanele cu dulceață și, dacă este ceva în lumea asta pe care să-l urască cu adevărat, acel ceva este sarea în bucate.

3.
- Dar trebuie să facem ceva, au spus într-o zi doamnele furnicuțe, altfel va fi rău de puișorii noștri și de mușuroaiele noastre și de fundul nostru. Și pe loc una dintre mamele de furnică a luat inițiativa și s-a decis (lucru aclamat îndelung de toate celelalte mame de furnică) să-i spună tatălui furnică cum puiul lor a visat un vis de furnică în care se întâmplă un lucru îngrozitor cu niște pești vorbitori. Trebuie să știți că tații de furnică sunt foarte, foarte ocupați, astfel că mama de furnică a trebuit să aștepte mult și bine până el a catadicsit și și-a întins antenele către ea. Și după ce ea i-a povestit gesticulând agitată ce a visat puiul lor, tatăl de furnică i-a spus, "Dar ia-o mai ușor, că n-am priceput nimic!". Pe tatăl de furnică îl chema chiar așa, Ia-o Mai Ușor, iar pe doamna lui, Istețica.
Și Istețica a luat-o de data asta mai ușor și i-a povestit de-a fir a păr cum un pui de furnică a visat un vis îngrozitor cu niște pești triști și cum mama lui s-au dus la cele mai înțelepte furnici care i-au spus "Ciudat, foarte ciudat", după care toți puii de furnică au început să viseze acest vis, iar mușuroaiele lor sunt cât pe ce să se transforme într-un munte de sare.
- Puiul nostru a visat și el? a întrebat atunci Ia-o Mai Ușor.
- Chiar și băiatul nostru a visat acest vis.
- Precis iar a uitat să se spele pe dinți! a conchis el atunci serios. Am uitat să vă spun, pe iubitul lor pui îl chema Murdărel.
Iar Istețica l-a privit un pic consternată și i-a spus:
- Ba bine că nu, s-a spălat pe dinți, doar s-a făcut mare, nu știu dacă ai observat, dar ce are asta a face cu peștii din vis?
La care Ia-o Mai Ușor îi răspunde:
- Eu, când eram de vârsta lui și nu mă spălam pe dinți, visam urât.
- Bine-bine, i-a replicat atunci Istețica, dar tu nu înțelegi că toți, dar absolut toți puii de furnică visează același vis?
- Nici prietenii mei nu se prea spălau pe dinți.
- Te cred, i-a spus atunci Istețica, te cred că tu și prietenii tăi nu vă prea spălați pe dinți, dar sunt la fel de convinsă că nici nu visați ACELAȘI vis! Adică unul absolut IDENTIC, înțelegi tu?
În fața acestui argument, Ia-o Mai Ușor nu știu ce să mai răspundă, ba chiar se fâstâci puțin, dar a fost primul moment în care a apărut un zâmbet de la începutul acestei triste povești, întrucât Istețica nu s-a mai putut abține și a început să râdă cu toată gura și, în timp ce fața lui Ia-o Mai Ușor se făcea din ce în ce mai lungă, Istețica și-a atins șăgalnic antenuțele de ale lui și i-a spus:
- De-aia am vrut eu să te iau de bărbat! Ca să fiu isteață și pentru mine, și pentru tine.
După care le-au dat naibii de vise urâte și au început să se hârjonească prin mușuroi.

4.
Dacă Ia-o Mai Ușor n-ar fi fost atât de ocupat, ar fi putut observa că fiul lor, Murdărel, nu mai era chiar așa murdărel precum fusese pe când era mic. Cu alte cuvinte, crescuse. Dar motivul real pentru care începuse să fie oarecum curățel ținea de ceva pe care nici măcar mama lui cea isteață nu reușise să-l dibuie: Se cam îndrăgostise. Evident, nu voia să arate acest lucru la nimeni, cu atât mai mult cu cât dragostea lui secretă era una imposibilă, din cele de care găsești doar prin cărțile de povești. Căci fata de care s-a îndrăgostit nu era nicidecum o altă furnică, ci o albină.
Când vă voi spune numele ei veți înțelege imediat de ce Murdărel stătea minute întregi în fața unui bob de rouă, potrivindu-și cât mai bine antenele. Iar atunci când nimeni, dar absolut nimeni nu putea să-l vadă, se cățăra repede pe lujerul unei flori și se dădea cu polen la subțioară.
Doar soru-sa începuse să miroasă câte ceva, lucru care o făcu și mai nesuferită în ochii lui.
- Măi, Murdărel, i-a zis ea odată, mi se pare mie sau tu te-ai cam parfumel? Și, din acel moment, nu l-a mai scos din șicane, ori de câte ori i se ivea ocazia strigând după el cu batjocură: Murdărel cel Parfumel.
Drept care Murdărel îi dădea, cum prindea prilejul, câte un ghiont și de fiecare dată lucrurile se sfârșeau prost pentru el întrucât Smiorcăița începea să țipe ca din gură de șarpe, iar Ia-o Mai Ușor se vădea că are o palmă a dracului de grea.
Ei bine, când ai ceva greu pe suflet, cui i te-ai destăinui tu mai întâi și mai întâi? Pun pariu că nu lui Smiorcăița. Drept e că, dacă nu ar fi plâns în somn, iar mama lui nu i-ar fi văzut lacrimile, Murdărel s-ar fi dus glonț la cea pentru care începuse să-i bată inima. Așa, însă, a trebuit să stea și să răspundă la toate întrebările pe care i le-a pus Istețica pentru a-l descoase, iar asta a făcut să nu mai ajungă la întâlnirea pe care o avea cu albinuța lui.
Trebuie să vă spun că, pentru a se întâlni cu ea era o adevărată aventură, iar asta pentru că nimeni nu ar fi văzut cu ochi buni mica lor idilă: nici doamnele furnicuțe, nici preacinstitele albine.
Se pomenise din moși strămoși că odată, în vremuri de demult, albinele au fost și ele tot niște furnici, până când, la un moment dat, s-au rupt de ele dintr-o pricină foarte bizarã.
Legenda spunea cum că una dintre furnici a văzut un fluture, iar fluturele era atât de frumos, încât pe loc inima i-a rămas grea și din greutatea aceea a inimii s-a născut Floarea de Nu Mă Uita. Numai că fluturele niciodată n-a vrut să se așeze pe floarea ei. Din această pricină, pe furnica noastră atât de mult a durut-o inima, încât nu peste mult timp s-a stins de dor, transformându-se într-un izvor de lacrimi.
Ceea ce nu știa însă era că o altă furnică o iubea, la rândul ei, în tăcere și, spre deosebire de fluture, tare mult și-ar fi dorit să zboare pe Floarea de Nu Mă Uita. Așa de mult încât odată a visat că o să-i crească aripi și atât de puternic a fost visul ei încât la un moment dat chiar și-a luat zborul, devenind albină, pentru că, atunci când trăiești o dragoste mare, este cu neputință să mai rămâi cu picioarele pe pământ.
Așa spun legendele.
Albinele însă cred cu totul altceva și anume că nicidecum nu s-au născut din furnici, pe care nu le văd capabile să viseze cu adevărat. Furnicile, spun ele, niciodată n-o să se desprindă de pământ. Ele îndrăgesc mai mult războiul decât florile, pricină pentru care mai totul sapă galerii, din care își fac apoi cazemate. Și uite-așa, mai împungându-se, mai cârcotind, din prietene ce erau, albinele și furnicile puțin mai aveau să ajungă la cuțite, drept care au găsit de cuviință că cel mai elegant lucru este să-și întoarcă frumușel unora altora spatele.
Nici treabă n-avea Murdărel cu toate aceste povești, ba, ca s-o spunem pe șleau, îl durea drept în cot. Ca orice furnică, el se simțea un adevărat luptător și nimic de pe lumea asta nu-l putea strămuta de la ideile sale.
Curățica, în schimb, era tare temătoare, iar asta s-a văzut cel mai bine când au reușit, în sfârșit, să se întâlnească. Fusese o după-amiază fierbinte, iar pământul dogorea atât de puternic, încât singurul loc răcoros pe care l-au putut găsi era salcia pletoasă de lângă râu. Nu bătea niciun firicel de vânt, totul părea încremenit.
La început vorbele s-au legat greu, amândoi părând că vor să spună ceva, dar nu-și găsesc cuvintele.
- A fost tare cald astăzi, a rupt Murdărel într-un final tăcerea.
- Da, așa e, a fost foarte cald, a aprobat, la rândul ei, Curățica.
- Iar Smiorcăița a fost parcă mai enervantă ca oricând.
- Și frățiorul meu m-a cam supărat. - Bombănel al tău nici nu se compară cu Smiorcăița. Pare mult mai de treabă.
- Dacă ar fi fratele tău, nu ți s-ar mai părea așa de treabă. Tot timpul se ține după mine, nu-mi dă pace niciun pic. Cât pe ce să ne trezim cu el pe cap.
Într-un final, Murdărel a prins curaj și i-a spus:
- Știi de ce nu am putut veni la întâlnire?
- Nici tu nu ai putut veni? l-a întrebat ea uimită.
- Nu, nu am putut veni.
Și imediat începu să-i povestească de-a fir a păr toate așa cum s-au petrecut. Pe seamă ce asculta povestea lui, Curățica devenea din ce în ce mai neliniștită.
- Nu-ți fie teamă, îi spuse Murdărel cu hotărâre în glas văzând-o așa agitată. Dacă omul ăla din vis există cu adevărat, o să-i arăt eu lui!
În acel moment, Curățica izbucni în plâns și-i spuse printre sughițuri:
- Prietenul meu drag, ceva îngrozitor este pe cale să se întâmple! Și noi, albinele, am avut acest vis, exact cum l-ai povestit tu, punct cu punct. Numai că, în visul nostru, cei care oftează pentru că urmează să fie înghițiți de vii nu sunt nicidecum peștii... Sunt fur... sunt fur... sunt fur... Ah, Doamne, nu pot să spun!
- Sunt albine! se auzi o voce pițigăiată din râu. Știți, eu sunt un peștișor mai curios din fire... Așa sunt eu, ce să-i faci... Îmi place să trag cu urechea. Tocmai treceam pe-aici când v-am auzit vorbind... Acel vis de care spuneți l-am visat și noi, de-aia este apa din râu așa tulbure. Dar cei care urmează să fie înghițiți de vii nu sunt nici pești, nici furnici. Sunt albine!

(Și pe loc amuți întrucât în scenă își făcu apariția Mașo, cel mai mare tâlhar din câți s-au văzut.)


5.
De ce pescuiești tu, Mașo, în ape tulburi?
Ce ți s-a întâmplat de nimic nu mai ajunge la sufletul tău?
Ai fost odată un băiat cum nu puteai găsi altul mai bun.
Păsările ți se așezau pe umeri ca să cânte,
iar tu aveai pentru ele buzunarele pline, pline de firimituri.
Fluturii ți se cuibăreau în păr și pe mâini.
De ce este, Mașo, atât de trist sufletul tău?
Acum nimic nu-ți mai stă în cale,
acum tot ce atingi, se prăvale.
Ce s-a întâmplat, Mașo, în sufletul tău?
Odinioară iepurii de câmp veneau să te vadă,
lupii își culcau grumazul pe genunchii tăi, blânzi ca niște miei.
Cum s-au făcut, Mașo, atât de cruzi ochii tăi?

Ei, bine, sunt unele lucruri aproape imposibil de înțeles. Atât de imposibil de înțeles încât, oricât te-ai scărpina în cap, nu-ți vine nicio idee. Și pot spune cu mâna pe inimă că mulți sunt cei care s-au scărpinat, dar degeaba. Cel mult să fi deranjat din somn vreun purece.
Căci da, e adevărat, Mașo, din cel mai bun băiat, a devenit cel mai rău. Nimeni nu știe exact când s-a întâmplat acest lucru. Și de ce. Doar că, într-o iarnă, băiatul acela diform, cu mâinile mari și capul cât un dovleac a început să meargă desculț prin zăpadă.
Păi era, fraților, afară o geruială... Măiculiță-doamne! Nu se pomenise vreodată așa un frig. Nici măcar bătrânii nu-și aminteau să fi fost așa grozăvie în vremurile de demult, cu toate că bătrânii, de felul lor, trăiesc din amintiri. Iar amintirile, cu cât sunt mai îndepărtate, cu atât par mai vii. Și mai de necrezut. De parcă ar veni dintr-o altă lume, în care a trăit altcineva în locul tău, nu tu.
Dar să-i lăsăm pe bătrâni cu amintirile lor și să ne întoarcem la Mașo. Cum mergea el așa desculț prin zăpadă, numai ce-l vede o vrăbiuță zgribulitã de frig pe un gard. Tare înghețată era biata vrăbiuță.... Dar când l-a văzut pe Mașo cum merge, i s-a făcut și mai frig.
- De ce mergi tu, Mașo, desculț pe o vreme ca asta? l-a întrebat ea cu glas ascuțit. Eu, să fi fost om ca tine, sigur mi-aș fi pus în picioare niște botoși. Iar peste botoși, alți botoși, iar dup-aceea, cizme. De ce mergi tu așa desculț?
Dar Mașo a mers mai departe îngândurat, ca și cum n-ar fi auzit nimic. Drept care vrăbiuța și-a adunat toate puterile și zbrrr!... înaintea lui. A găsit o crenguță de alun pe care s-a așezat. Când a ajuns în dreptul ei, țuști, pe capul lui, cântând din nou cu glas ascuțit:
- De ce umbli tu, Mașo, așa desculț? Au n-ai observat că afară e ger? Eu, să fi fost om ca tine, sigur mi-aș fi pus în picioare niște botoși. Iar peste botoși, alți botoși, iar dup-aceea, cizme. Și înăuntru niște șosetuțe moi. De ce umbli tu așa desculț?
Dar Mașo, nimica.
Și, când vrăbiuța a dat să mai spună ceva, dintr-o dată el a dus mâna la cap, a luat-o de-o aripă și zvârlll cu ea cât-colo!
Vă închipuiți cât de uimită a fost biata vrăbiuță de un așa tratament. De la oricine te-ai fi putut aștepta la așa ceva, nu și de la Mașo.
Pentru că, a venit timpul să vă spun, Mașo nu era ca ceilalți. Avea o inimă mare că nu puteai înțelege cum poate să încapă atâta în el. Orice i-ai fi cerut, al tău era. Păi avea el vreun lucru, cât de mic? Aiurea! Toate câte le avusese nu mai erau demult ale lui. Cămașa ți-ar fi dat-o de pe el, nu alta. Cu cu nădragi cu tot. Șu cu cozondraci. Atâta tot, că era cam urât.
Puțin le păsa doamnelor animăluțe că era Mașo urât. Spre deosebire de oameni, ele văd mai întâi inima. Și asta făcea ca Mașo să fie foarte iubit.
Vrăbiuța noastră știa bine aceste lucruri drept care atât i s-au mărit ochii de uimire văzând ce i se-ntâmplă, că mai-mai s-o confuzi cu o bufniță. A stat câteva momente să-și revină din năuceală după care s-a adunat cu chiu cu vai din zăpada în care fusese aruncată, s-a privit atent într-un ochi de băltoacă și prinse a zice:
- Mașo, Mașo, după ce că eram eu înghețată, mai m-am trezit și cu-n cucui!
Apoi începu să zboare din pom în pom strigând cu glas răgușit:
- Mașo a înnebunit! Mașo a înnebunit! Umblă desculț prin zăpadă și face la cap cucui.


6.

Pentru doamnele albinuțe problema visului pe care îl aveau puii lor era și mai complicată, iar asta pentru că nimic nu este mai grav într-un stup decât ca fagurii să se umple de sare.
Imaginează-ți că într-o dimineață, înainte de a pleca la școală (sau la grădiniță, dacă ești, încă, prea mic, deși când ți se spune acest lucru pesemne te enervează cumplit), te așezi frumos la masă.
Mama îți aduce borcanul cu miere după ce tu singur îți vei fi întins untul pe felia de pâine (ești, de acum, mare și nu mai aștepți să facă acest lucru altcineva în locul tău), pui câteva lingurițe și te uiți atent, foarte atent ca mierea să nu se prelingă pe margine, după care duci repede la gură felia și muști, așteptând gustul acela dulce și parfumat să-ți inunde papilele gustative. Adică limba.
Te apuci să mesteci absent, încercând să amâni cât mai mult momentul plecării de-acasă.
În fața ochilor ți se derulează încă secvențe din visul de cu noapte, cine crede că te-ai trezit de-a binelea n-are decât să se ducă în locul tău ca să doarmã pe el la școală.
Brusc simți ceva sărat pe limbă, dar primul lucru care îți vine în minte este că ți se pare.
Pe seamă ce mesteci, gustul acela devine și mai pregnant, astfel încât într-un final îți dai seama că nu te înșeli și spui, "Mamă, dar mierea asta este sărată!".
Mama bineînțeles nu te crede, îți răspunde, "Termină odată cu prostiile și hai mai repede că întârziem", dar tu deja te-ai repezit la chiuvetă să scuipi ce ai mâncat, după care bei un pahar mare cu apă.
Mama gustă și ea din miere, se strâmbă toată și spune plină de consternare, "Dar mierea asta chiar e sărată, cine naiba a turnat solnița în ea?". Bineînțeles, toți ridică din umeri, dar cel în al cărui cap se sparg toate borcanele vei fi chiar tu, "Cine altcineva în afară de tine ar fi putut face una ca asta?", spune ea uitându-se la tine supărată. "Poate ar trebui să cumpărăm mierea din altă parte", intervine tatăl împăciuitor, dar e deja prea târziu pentru că toată familia deja este un car de nervi și când mama spune "Iar am început ziua asta bine", izbucnești în plâns și-i spui "Pe mine dați vina pentru toate".
Și, într-adevăr, cum v-ați fi putut da seama că mierea aceea este sărată pentru că puii de albină au plâns cu niște lacrimi cât boabele de mărgăritar, iar fagurii s-a umplut de sare?
Întocmai cum spusese Curãțica, și puii de albină au avut un vis care a trecut de la unul la altul, multiplicându-se întocmai ca ochiurile dintr-un fagure.
Iar în acel vis era vorba de niște furnici care plescăiau din buze și erau foarte, foarte supărate, "Și ce, mă rog, spuneau acele furnici", au întrebat mamele albină, iar puii de albină au spus, "Suntem supărate pentru că vor să ne mănânce de vii", "Nimeni nu este atât de prost încât să vrea să mănânce o furnică", au răspuns ele zâmbind, "Ba uite că în vis chiar așa a fost", au spus oftând puii de albină.

Ca și în cazul furnicilor, mamele albinã s-a dus într-un suflet sã afle ce se întâmplã cu puii lor, dar nu la înțelepții albinã, o, nu! ci la regina albinã, pentru cã, spun ele, bãrbații sunt din cale-afarã de mototoli și este suficient sã le vezi burțile ca sã înțelegi ce gânduri mãrețe le umblã prin gãvleajã, astfel încât înțelepte cu adevãrat nu pot fi decât doamnele, și mai cu seamã întâia doamnã dintre doamne, numai ele fiind în mãsurã sã prețuiascã cu adevãrat cel mai minunat lucru de pe lumea asta: florile.
Iar regina albinã, dupã ce a cugetat îndelung, i-a chemat la sfat pe toți, cu mic cu mare, convocând Marea Adunare a Albinelor din Parfumuri și Nectare.
Trebuie sã știți cã, osebit de celelalte viețuitoare, albinele au o particularitate a lor pe nu o vom mai întâlni la niciun alt neam și anume aceea cã la marele sfat albinesc nu participã doar cei mari, fie ei înțelepți au ba, ci întreaga suflare, indiferent cã sunt tineri sau bãtrâni, parte bãrbãteascã sau parte femeiascã, în deplinãtatea puterilor sau pui.
Câtã vreme, spun ele, o decizie majorã privește întregul roi, cinstit e ca fiecare sã-și spunã cuvântul, așa cum i se aratã în mintea lui, și nu o datã s-a întâmplat ca dezlegarea unei probleme deosebit de complicate sã vinã de la cine te așteptai mai puțin cum ar fi, bunãoarã, un pui abia ieșit din gãoace.
Ba chiar, zic ele, puii cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai înțelepți, ei fiind mult mai aproape de Marele Zeu care cârmuiește lumea și care vorbește prin intermediul lor, pentru cã un pic din Marele Zeu vine pe lume la fiecare naștere și moare cu fiecare moarte, motiv pentru care cei mai înțelepți de pe lumea asta sunt copiii și bãtrânii.
Ca și furnicile, albinele cred, la rândul lor, cã lumea s-a nãscut dintr-un vis care, pentru cã nu exista nimeni care sã-l viseze, se visa pe sine însuși. Și tot visându-se așa, s-a simțit dintr-o datã nespus de stingher, motiv pentru care a început sã viseze cã este visat de alcineva. Și acesta a fost momentul în care s-a nãscut Marele Zeu, care la început nu a fost un zeu chiar așa de mare, ci un zeu pui. Și Zeul Pui a început sã se joace cu visele și sã viseze ce i-ar fi plãcut lui sã se întâmple. Și de fiecare datã când se întâmpla ceva, Zeul Pui sau Zeul copil râdea în hohote, ca de o șotie.
Iar întâmplãrile, pentru cã începuserã sã se întâmple, au nãscut, la rândul lor, alte întâmplãri care pe Zeul Pui l-au mirat din cale-afarã, pentru cã au apãrut fãrã ca el sã bage de seamã. Și pe mãsurã ce încerca sã cunoascã noile întâmplãri, Zeul Pui creștea puțin câte puțin, pânã când, de la atâta cunoaștere, a devenit Marele Zeu.
Numai cã, devenind așa mare, a ajuns sã cunoascã totul, astfel încât Marele Zeu a început sã se plictiseascã și sã-i parã rãu cã nu mai este un Zeu Pui, când toate întâmplãrile care se întâmplau te fãceau sã râzi ca de o șotie pe care chiar atunci o descoperi.
Drept care s-a gândit sã moarã puțin, ca sã se poatã naște din nou, fiindcã, s-a gândit el, nu poți descoperi întâmplãri noi decât dacã o iei de la început și începi sã visezi lucruri care niciodatã nu s-au întâmplat.

Dar sã-l lãsãm pe Zeul Pui cu visele sale și sã revenim la Marea Adunare a Albinelor din Parfumuri și Nectare unde Marea Reginã stã așezatã pe un bulb de nufãr și fiecare albinã, pentru a fi întru o deplinã curãțire, trebuie, înainte de a-și lua locul cuvenit, sã se cufunde în cele mai alese nectare.

- Preahãrnicuțe albine și prealenevoși bondari, își începu regina cuvântarea, v-am convocat aici, la aceastã mare adunare, din pricina unei pricini nemaiîntâlnite vreodatã la neamul nostru, deși, de-a lungul vremurilor, am trecut prin multe.
Dupã cum pesemne ați aflat, puii noștri nu-și mai gãsesc pacea, iar tulburarea lor nu vine de la altceva decât de la niște vise.
N-ar fi nimic deosebit dacã aceste vise ar fi simple vise, dar tare mi-e teamã cã ele prevestesc o mare nenorocire care se va abate asupra noastrã. Deja s-a întâmplat ceva foarte grav, mierea atât de dulce și parfumatã odinioarã a început sã se umple de sare. Iar asta pentru cã, tulburați de aceste vise, puii noștri plâng, iar lacrimile lor sunt nespus de amare.
Cred cã știți cu toții despre ce este vorba, nu-i cazul sã vã mai spun, dar vreau sã vã aflu pãrerea și, pe cât posibil, trebuie sã gãsim o soluție, deși greu îmi e sã pricep cum am putea sã luptãm împotriva unor vise. Dar poate se va gãsi printre noi cineva care sã ne lumineze și, prin sfatul cel bun, sã ne scape de aceastã mare nãpastã.
Acestea fiind spuse, marea reginã tãcu, lãsând loc oricãrui va voi sã vorbeascã.





7.

Vrãbiuța noastrã nu trecea ca fiind una foarte serioasã și nu este de mirare cã mai nimeni nu a pus cine știe ce preț pe vãicãrelile ei. Ba cei mai mulți chiar au luat-o în râs, spunându-i în zeflemea "Se vede treaba cã te-ai lovit la cap, vrãbiuțo, de spui asemenea prostii!".
Geaba a cãutat ea sã fie cât mai convingãtoare mimând cu mare artă cele ce i s-au întâmplat (era o adevãratã specialistã în pantomimã), singurul lucru pe care l-a reușit cu adevãrat a fost sã-și mai facã câteva cucuie, tot sãrind în cap sã arate cum a dat Mașo de-a dura cu ea prin zãpadã. Și nu puțini au fost cei care, sub pretextul cã nu au înțeles prea bine, o rugau sã repete încã o datã figura, oferindu-se chiar sã-i dea și o mânã de ajutor, drept care biata vrãbiuțã ajunsese sã fie mai mult pe jos decât în picioare, sfârșind într-un final prin a fi consideratã ea însãși nebunã, în orice caz, mãscãriciul preferat al tuturor.
Nici când a apãrut primul cãțel cu ditamai cârligul de rufe prins de nas lucrurile nu au pãrut sã se fi clarificat prea mult, mai ales cã, neputând sã vorbeascã prea bine din pricina infamului mecanism, în loc sã spunã Mașo, se auzea fornãind pe nas un fel de Haho, ba uneori ieșea chiar un fel de ho-ho-ho, ceea ce îi fãcea pe toți din jur mai-mai sã se prãpãdeascã de râs: "Haho ha hrinh hârhihul he hah ho-ho-ho".
Și poate cã lucrurile s-ar fi întins așa cine știe cât, dacã într-o bunã zi nu s-ar fi întâmplat ceva cu totul și cu totul neașteptat: Un șoricel a cărui seriozitate nu o putea pune nimeni la îndoială a venit într-un suflet strigând: Tristuța i-a furat sufletul lui Mașo!
Faima șoricelului nu era deloc una întâmplătoare, ci venea tocmai de la faptul că locuia în cămăruța ilustrului personaj, fapt care echivala aproape cu un titlu de noblețe. Ce mai în sus și în jos, statutul de care se bucura ar fi făcut pe oricine să fie negru de invidie, și nu numai dintre cei mici, nu! Chiar și cei care nu-și mai încap în piele de mari s-ar fi ofticat, iar dacă veți întâlni vreodată în viață un elefant negru din cap până-n picioare fixându-vă cu o uitătură piezișă, să știți că elefantul ăla n-a fost nicidecum așa din născare, ci pentru că, într-un moment de rătăcire, l-a pizmuit din tot sufletul pe bunul nostru șoricel.
- Dar cine e Tristuța? mă veți întreba minunați.
- Cum, nu o știți pe Tristuța? vă voi răspunde eu indignat.
Ah, ingrată neștiință! Cum ți-e ție dat ca, sub masca inocenței, să pui asemenea întrebări...
Tristuța este Tristuța!... Adică ea, aleasa, inegalabila, unica.
Nu este nimeni pe această lume care, într-un moment de grație, să nu o întâlnescă pe cea care are să îi bântuie visele. Și tot ce a cunoscut până atunci va deveni dintr-o dată altfel, de parcă ar fi atins de bagheta magică a unei zâne. Întocmai ca atunci când, cufundându-te într-o carte, ți se pare că tot ce te înconjoară devine totuna cu povestea pe care o citești. Fiecare lucrușor, cât de mic, capătă o altă dimensiune, ceea ce până atunci era simplu, comun, lipsit de importanță se transformă dintr-o dată în ceva fantastic, chiar și perdeaua care acoperă ferestrele devine un văl fermecat prin care se strecoară în casă tone din magicul necunoscut.
După cum pentru ele, alesele, va fi un EL, magicianul magicienilor, cel care dintr-o singură mișcare scoate din pălăria lui marile și tulburătoarele frumuseți.
Tristuța e Tristuța... Iar cel care ar fi în stare să stea ore în șir să vă vorbească despre ea fără să se sature nu-i nimeni altcineva decât Mașo.
Greu îmi vine să vă povestesc ce și cum s-a întâmplat, cert e că, atunci când a cunoscut-o prima dată, s-a pornit o asemenea ninsoare, că văzduhul întreg părea plămădit din zăpadă.
Și dacă vă voi spune că era o zi de primăvară târzie nu mă veți crede, și dacă voi adăuga că era una din acele zile de primăvară cu un cer atât de senin și sticlos încât ai fi putut să vezi stelele ziua în nămiaza-mare iar nu mă veți crede, cert e că dintr-o dată au început să cadă așa niște fulgi imenși, de ai fi zis că sunt ditamai ghemotoacele de vată pe băț.
Toată suflarea încremenise ca în fața unei minuni și poate că cine știe cât ar fi durat această încremenire dacă un iepure căruia abia i se mai zăreau urechile din nămeți nu s-ar fi trezit brusc țopăind și strigând ca un apucat:
- Evrika! Am descoperit, am descoperit am descoperit am descoperit, ninge din sufletul curat al lui Mașo!
Iepurele nu ajunsese tocmai întâmplător la această concluzie, ci pentru că învățase încă de mic să dezlege acele taine la care puțini au acces, era suficient să-ți arunce o privire și știa deja ce nici măcar tu nu aveai habar că este în sufletul tău. Tot sucind un fulg de zăpadă pe toate părțile a avut teribila revelație: ceva atât de frumos nu poate să vină altfel decât dintr-un suflet curat, pentru că unele ninsori nu se nasc din înghețarea apei la frig mărunt, ci din strălucirea sublimă a primei iubiri.
Nu peste multă vreme aveau toți să se convingă de acest adevăr, iar lucru care le-a prilejuit descoperirea a fost acela că, oriunde s-ar fi dus Mașo, ninsoarea se ținea de el exact ca un cățel, iar Mașo nu-și îndrepta pașii altundeva decât pe unde se afla Tristuța și uite-așa se face că pe unde erau Mașo și Tristuța negreșit dădeai cu nasul de marile zăpezi.

8.

Să credeți voi că era Istețica proastă! Aiurea. Numai Murdãrel ce-și închipuia cã o poți duce așa ușor de nas.
Dintre toate antenele care existã pe lume, cele mai fine sunt cele de furnicã; dar, indiferent cât de fine ar fi, nu existã niciunele care sã le întreacã pe cele de mamã.
Și, cum Istețica era și furnicã, și mamã, vă imaginați cam cât i-a trebuit pânã a început sã miroasã câte ceva.
Drept e cã, la început, nu prea și-a dat seama ce se întâmplã cu zãnatecul ei fiu, parte pentru cã era foarte, foarte ocupatã, dar și mai mult din pricina apucãturilor Smiorcãiței care nu mai prididea în a-și da cu toate parfumurile care îi cãdeau în mânã și pe care, de spaima ei, Istețica ajunsese sã le piteascã prin te miri ce cotloane.
Smiorcãița începuse și ea sã creascã, ce mai, se fãcuse ditamai domnișoara... Ea, cel puțin, așa se vedea. Și, ca orice domnișoarã care se respectã, cel mai mare deliciu îl constituia cotrobãitul prin comorile ascunse ale mamei.
Și ce comori, nu vă mai spun!...
Istețica era una dintre acele furnici cărora le plăcea să se țină tare cochete, în budoarul ei puteai găsi tot ce și-ar fi dorit inima visătoare a unei fete: fire de nisip a căror strălucire nu era cu nimic mai prejos decât cea a mărgăritarelor, mici fărâmițe dintr-un corn de fildeș pe care Ia-o Mai Ușor i le dăruise pe vremea când încă mai era romanțios, praf de pilitură dintr-un inel de aur și chiar un mic grăunte din piatra de smarald care împodobea acel inel și pe care meșterul aurar o ciobise într-un moment de cumplită neatenție, nu însă cât să se vadă.
Dar comoara cea mai de preț a Istețicăi erau bobițele cu miresme de flori. Ea știa acel secret pe care foarte puține doamne îl cunosc și anume că cea mai de preț podoabă a unei femei este parfumul ei.
Da, pe Istețica o puteai recunoaște dintr-o mie de furnici nu neapărat prin felul în care arăta, ci mai cu seamă prin felul în care mirosea.
- Ia povestește tu cum te-ai îndrăgostit de mami, îi plăcea Smiorcăiței să-și șicaneze tatăl știind că, atunci când venea vorba de chestiuni sentimentale, Ia-o Mai Ușor se fâstâcea tot, găsindu-și nemaipomenit de greu cuvintele.
- Ce-ar fi să-l lași pe tăticul tău în pace! Îm? sărea repede în apărarea lui Istețica, știindu-l cât e de mocofan. Tati nu se prea pricepe la vorbe, nu-l mai descoase tu atât.
- Păi-păi-păi era frumoasă! Și avea ceva deosebit, nu știu cum să spun. Și-și-și... mirosea a primăvară, răbufnea Ia-o Mai Ușor într-un final, trăgând un zâmbet încurcat care lăsa să se vadă cei câțiva dinți pe care-i mai avea, iar pe Smiorcăița o făcea mai-mai să se prăpădească de râs.
Istețica știa prea bine ce înseamnă un parfum ales cu gust și mai ales cum și când să-l folosească. Prea puțini cunosc acest secret și se întâmplă chiar și printre oameni să întâlnești exemplare care cred că un parfum este cu atât mai bun, cu cât reușește mai bine sã-ți rupã nasul.
În schimb, Smiorcăița nu prea se prindea cum devine treaba, găsind de cuviință că cel mai bine este să se parfumeze cu toate laolaltă, în acest mod fiind imposibil să dea greș.
- Îți place cum miros? îl întreba ea pe Ia-o Mai Ușor știind că de la el nu va primi niciodată altceva decât complimente.
- Exact ca o sorcovă, îi răspundea Istețica cu antenuțele pleoștite de la supliciul pe care-l avea de îndurat. Dacă te mai prind la parfumurile, o încurci rău de tot!
Asta până într-o seară când, stând cu toții la masă (Murdãrel și Smiorcãița așezați) obligatoriu unul lângã altul, drept pedeapsã pentru împunsãturile de peste zi), Istețica începu să adulmece ușor vaporii din aer, după care o întrebã brusc pe Smiorcăița:
- Văd că de data asta ți-ai dat cu un singur parfum - unul singur. Și, trebuie să recunosc, nu miroase rău deloc.
- Pardon! răspunse Smiorcăița ofensatã. Nu mi-am dat cu niciun parfum. Nici mãcar unul! Întreabă-l mai bine Murdărel.
- Murdărel? Parfum?! ... spuse Ia-o Mai Ușor mai degrabă contrariat, decât uimit. Poate doar dacă s-a îmbolnăvit.
Istețica își cercetã cu mare atenție fiul, după care conchise:
Bolnav? Nicidecum. Cred că băiatul nostru s-a îndrăgostit.
- Ha! Exclamã atunci Smiorcăița fixându-l pe Murdărel ca pe un hoț dat în vileag. Și pe deasupra a început să se spele; și nu oricum, ci chiar cu săpun. Murdãrel cel parfumel!
- Vă spun eu că s-a îmbolnăvit, își întări Ia-o Mai Ușor spusele, privindu-și cu compătimire fiul.
Ești sigur că te simți bine?
Și, în timp ce Murdărel făcea fețe-fețe, Istețica îl întrebă cu cea mai nevinovat aer din lume:
- Nu ne faci și nouă cunoștință cu prietena ta?

9.


Nici nu apucã bine regina sã se așeze pe bulbul ei aurit, cã în mijlocul sãlii se și grãbi sã ia cuvântul un bondar cu maaare greutate; atâta greutate avea, cã niciodatã nu putea sã se ridice la înãlțime, drept care, atunci când vorbea, toatã suflarea trebuia sã stea aplecatã ca sã poatã sã-l urmãreascã, fapt care lui îi provoca o enormã plãcere, ținând de fiecare datã sã se scuze politicos:
- A, dar rog foarte mult, nu vã mai plecați în fața mea, eu nu sunt cu nimic mai presus decât voi, poate doar puțin mai înțelept, dar înainte de toate modest, chit cã am, știți prea bine, cu ce mã lãuda. Gurile rele m-au proreclit "lãudãrosul cel modest", dar au fãcut-o din invidie pentru felul distins în care știu a mã purta, eu nefiind dintre aceia care vor sã arate cu tot dinadinsul cât de sus pot sã zboare.
Cu toții se obișnuiserã ca el sã ia cel dintâi cuvântul, cei mai mici chiar crezând cã este un fel de crainic, drept care începurã deja sã caște așteptându-se la o polologhie interminabilã, dar, de aceastã datã, chiar regina fu cea care ținu sã-l întrerupã, spunând:
- Distinse bondar, nu-i nimeni care sã nu cunoascã marea-ți înțelepciune și purtarea aleasã, dar te rugãm, pe cât se poate, sã lași introducerea de o parte și sã alegi vorba cea scurtã și cumpănită care ne poate desluși, ca sã poatã câți mai mulți dintre noi sã-și spunã cuvântul.
- Precis, spuse atunci prearotofeiul bondar dând un rotocol dintre cele mari, aceste vise vin de la mâncare. Eu, spre exemplu, niciodatã nu visez urât decât doar atunci când îmi ghiorțãie mațele.
Aceasta este pãrerea mea, rog sã nu mã aplaudați! Dacã vreți sã ne eliberãm cu adevãrat de vise, atunci dați-ne cât mai multã mâncare!
Și, profund impresionat de propria cugetare, se așezã impozant pe craca sa.
- E drept, spuse atunci o albinuțã hoinarã care, atunci când lua cuvântul, avea prostul obicei sã zboare de colo colo, fiind foarte dificil de urmãrit, cã marele dușman al viselor este îndestularea. Dar poate și mai grav decât niște vise urâte este atunci când nu mai poți deloc visa. Eu, dupã cum știți, sunt o albinã romanticã și cred cã visele nu pot sã vinã decât de la dragoste. Dacã puii noștrii viseazã atât de urât, nu poate exista decât o singurã explicație: între noi nu mai existã destulă dragoste. Așadar, iubiți-vã cât mai mult, iar puii noștrii vor fi fericiți.
- Furnici, doamnelor și domnilor, puii noștri visează furnici! simți nevoia să intervină un alt bondar. Haideți sã nu uitãm acest mic amãnunt. Și nu orice fel de furnici, ci unele mici mici mici de tot și speriate de moarte. Eu vãd aicea nu atât un semn, cât o chemare. Poate a venit timpul sã lãsãm de-o parte vechile dușmãnii și sã vedem dacã nu cumva peste suratele noastre nu a dat vreo mare nãpastã.
- Și dacă este o uneltire? se întrebă o albină mai suspicioasă din fire al cãrei zbor era atât de timid, cã tot timpul îți dãdea impresia cã are sã cadã. În furnici nu poți avea încredere nici măcar în vis.
- Pot sã mã duc afară? întrebã Bombãnel cu o voce nefiresc de subțire, dând nãvalã peste albina suspicioasã din fire care, de atâta sperieturã, mai-mai sã se ducã de-a berbeleacul. Mã trece rãu caca!
- Bineînțeles cã te poți duce, îi spuse regina zâmbind. Doar este în interesul întregii adunãri sã nu ți se tulbure în vreun fel judecata. Și, cine știe? Poate te întorci de-acolo cu niscavai idei salvatoare.
După intervenția intempestivă a lui Bombănel întreaga adunare se umplu de un zumzet plin de voioșie și aproape că uitaseră pentru ce s-au întâlnit dacă, pe nesimțite, nu și-ar fi făcut loc în mijlocul ei cea mai bătrână dintre albine socotită, îndeobște, și cea mai înțeleaptă. Deloc întâmplător, ținând cont de faptul că era nimeni alta decât fosta și venerabila regină.
Albinele au un obicei strămoșesc foarte rar întâlnit la celelalte viețuitoare. Anume, când regina înaintează prea mult în vârstă și simte că sceptrul începe să-i tremure, lasă locul unei alte albine să devină regină, aleasă după noblețea sufletească și hărnicie, dar mai cu seamă după iubirea cu care își înconjoară puii: regina mamă.
Rar, foarte rar se întâmplă ca fosta regină să participe la vreo adunare, ea retrăgându-se într-un somn profund din care doar arar se trezește, cât să le povestească celorlalte albine ce le transmit zeitățile lor prin vise, socotite revelatoare.
Bătrâna regină înaintă încet în mijlocul adunării, părând că se află deopotrivă și pe lumea asta, și pe cealaltă. La vederea ei, toate albinele se înclinară cu respect, însăși regina făcând o reverență.
- Ne bucurăm, bătrână mamă, să vă avem printre noi, spuse ea ridicându-se de pe jilț. Sper ca nimic rău să nu vă fi tulburat pacea.
- Tare îmi este teamă, draga mea, spuse ea pe un ton grav, că tocmai acesta este motivul pentru care am venit aici. Și cred că o pricină similară a făcut să se întrunească și această nobilă adunare. Căci, nu o ascund, suspinele puilor voștrii au ajuns până la mine. Iar visele lor au început să-mi răscolească și mie nopțile.
Dar, dincolo de aceste vise am avut și eu unul și cred că visul cu pricina nu este deloc unul întâmplător, ci unul din cele prin care Marele Zeu vrea să ne vorbească. De aceea am venit să vi-l împărtășesc, în speranța că, aflându-l, veți ști ce avem de făcut.
Vouă vă spun: În vis mi s-a arătat o furnică și furnica aceea ducea un grăunte în spate. Tare împovărată era biata furnică... Pe seamă ce m-am apropiat de ea, mi-am dat seama că grăuntele nu era orice fel de grăunte, ci chiar lumea asta în care trăim. Uite, mi-a spus ea, frimitura asta este cea mai grea povară pe care am dus-o vreodată în spate. Dacă se va prăvăli, vom dispărea și tu, și eu. Așa că ia seama cum ai putea face să îmi întinzi o mână de ajutor. După care a venit o altă furnică și a încercat să-i fure grăuntele. În timp ce se luptau pentru el, a apărut un pește în zbor și le-a înghițit pe-amândouă, cu lumea noastră cu tot. Iar peștele a fost înghițit de un alt pește, care, la rândul său, a fost pescuit cu undița de un om. Și în timp ce omul încerca să-l scoată din ac, l-a înțepat în deget o albină. Iar omul acela a început să plângă ca un copil.
Nici nu apucă bine bătrâna regină să termine de spus aceste cuvinte, că înăuntru dădu năvală Bombãnel și mai agitat decât plecase, zburând ca un descreierat și țipând cât îl ține gura:
- Mamă, tată, am văzut un pește zburând pe deasupra mea în timp ce mă ștergeam la fund! Și în gura peștelui era Curățica. Și în spinarea ei, un furnic. Iar după ei aleargă un om cu un băț de care atârnă un fir cu cârlig. Săriți, săriți, săriți!

- va continua -

.  | index











 
shim Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!