Pe când mama făcea chiftele, aseară, văzut-am pe geam c-afară a-nceput să ningă. Am început să țopăi de bucurie și să-mi frec palmele cu drag spunându-mi, în sinea mea, că dacă va continua să ningă peste noapte și se va depune zăpadă pe jos, am să ies dis-de-dimineață la o plimbare.

Noaptea a-nchis al zilei magazin, eu am mâncat chiftele proaspete și m-am culcat în somnul ce-avea să-mi fie calm, adânc și odihnitor.

La 5 și jumătate dimineața m-am trezit de unul singur. Am aruncat plapuma de pe mine și-ntr-un suflu fugit-am la ferestre. Am tras cu sfială draperia și-ncet, prin fața ochilor, a-nceput să mi se-arate un peisaj citadin adormit, ca dintr-un basm, cu-n alb veșmânt întins pe trotuare, pe carosabil, pe zonele cu iarbă și pe copaci, colorat de lumina lampadarelor stradale în tonuri gălbui-orănjui și-acoperit de ceea ce părea a fi un cer de-o nuanță albastru-gri încețoșat.

În casă era cald, întuneric și liniște. Am deschis geamul batant pe verticală. De-afară năvălit-au cu un vuiet o mulțime de fulgi de nea, la fel de agitați ca oamenii-ntr-un magazin cu reduceri mari, dar în limita stocului expus. Mi-au înțepat obrajii ca niște ace de gămălie care-și caută odihna în pernița de cusut. Un fior zgribulit m-a scărpinat pe șira spinării în timp ce inspiram cu nesaț viforul crispat cu parfum de zăpadă care întra prin fanta deschisă a geamului.

Mi-am spus că patima patului călduros și confortabil care mă chema-napoi să-mi revendic împărăția viselor urma să aibă de-așteptat, fiindcă-n ruptul capului n-aveam să pierd ocazia de-a mă plimba la pas cu visele pe străzile înzăpezite ale adormitului oraș. Cum anii ultimei decade adus-au tot mai rar zăpadă în Decembrie, această desfătare, dintr-a cerului cernută, aveam de gând s-o savurez ca pe un dar carnal de mare sărbătoare faraonică.

M-am îmbrăcat grăbit în haine de oraș. N-apucară, cinci minute să se scurgă în clepsidră, că deja eram afară-n fața blocului, cu mâinile deschise larg și-mbrățișam în aer, iarna. Mi-am lăsat acasă ochelarii transparenți contra intemperiilor fiindcă am vrut să simt fiecare fulg de nea care-și găsește calda moarte pe ochii și obrajii mei.

Pustii de oameni, străzile erau umplute cu lumina nopții citadine și zăpadă. Depusă, pătură, pe jos și-n aer viscolită ca-ntr-un mixer, cea mai încântătoare formă de agregare a apei îmi răspundea cu bucurie la bucuria-mi ludică. Țopăia energică și zgomotos pe gluga-mi de pe cap, scrâșnea cu sete sub tălpile-mi de-uriaș, zbura prin fața ochilor și scotea limba la mine ca o fată care-și ascunde timida pasiune în spatele unei neînțelese obrăznicii și se lăsa-n odihnă veșnică pe umerii și pieptul meu în timp ce lent îmi contura alura unui om de zăpadă însuflețit.

Orașul țipa de bucurie, umplut de lipsa traficului auto. Rareori auzeam câte-o mașină mergând ca un melc grijuliu și derapând periculos în curbele din intersecții.

Am mers de-acasă până la Arcul de Triumf. De-acolo am pășit în Parcul Herăstrău, traversându-l până la Aviatorilor, unde am găsit amenajat un mini-orășel de Crăciun, pentru copii, ce astăzi avea să își deschidă prima oară porțile. Era pustiu, dar parcă plin de viață. Bețigașe uriașe de bomboane, construite din șiraguri de becuri galbene și roșii, flancau aleea principală de la intrarea dinspre televiziune. Cerul parcului era acoperit de-o plasă din stele și praf strălucitor. Covorul alb adus de soartă desăvârșea tabloul. Câteva panouri mari avertizau nomazii rătăciți că se-află pe tărâmul ”Crăciunului Copiilor”. Eram acasă.

M-am învârtit în rondul din fața statuii lui De Gaulle și am intrat înapoi în parc pe-o-alee secundară, dar de-o frumusețe nocturnă principală. Străjuit de lampadare și bătrâni copaci am traversat încă o dată parcul și m-am întors înfrigurat la Arcul de Triumf. Șoseaua Kiseleff se întindea strălucitoare și îmbietoare ca o târfă subțire și-naltă, ce-abia-mplinit-a 18 ani, dar care știe deja cum să-și aștepte clienții, în neglijeu și cu fesele-n sus, pe-o mare de cearșafuri albe-imaculate.

Era făr-de-putință să m-abțin. Cu scrâșnetul gurilor ce se iubesc în durere, pașii mei au continuat să numere prin viscol secundele primelor ore matinale și ultimelor clipe de-ntuneric pe trotuarele înzăpezite ale Șoselei Kiseleff, pe sub frumoasele podoabe luminoase stradale, marcate-n centru de vaste candelabre venite parcă din alt timp și măritate-n moda zilei cu zvelte și virile becuri LED.

Nu știam încotro merg și unde-aveam să mă opresc. De era cu putință să nu se-aprindă în lumina zilei, noaptea dimineții, niciodată, aș fi urmat calea omătului trecând dincolo de pânzele albe și până pe tărâmurile despre care-auzi numai în basme, unde prințese virgine și iubărețe aleargă dezbrăcate pe poteci și se înghesuie s-absoarbă căldura piepturilor voinicilor care se-aventurează pe-acolo.

O stradă-ngustă și cochetă, ca o femeie matură ce încă poate să aprindă curiozități infantile, chemat-a-mi pașii să se-abată de pe Kiseleff și să se piardă-n romantica plasă a străzilor strâmte, îngrămădite cu căsuțe elegante și vechi. Călcat-am pe acolo pe zăpezi ce n-au mai fost atinse încă de cu seară și mi-am adus aminte, privind acoperișurile caselor, de sentimentul acela de iubire pe care îl găsește omul, seara, doar în orașele mici de munte, precum Sinaia sau Predeal.

Rătăcind pe străzile pe care le-am parcurs de-atâtea și de-atâtea ori, în cei treizeci de ani de când visez în acest oraș, dar care astăzi arătau ca niciodată de frumoase și, paradoxal, de calde, am ajuns înapoi la Piața Domenii. Două blocuri distanță mă despărțeau de Bulevardul Mihalache când viforul s-a-nverșunat și-a prins din aer toată zăpada și-a început s-o-nvârtă-ntr-o tornadă, de tip microclimat de cartier, cu care-a spulberat toți fulgii ce-abia adormiseră pe copertinele blocurilor și pe acoperișurile caselor din zonă. M-am oprit în loc și-am stat ca să resimt puterea vântului înnobilat cu ace de zăpadă. Mi-am adus aminte de copilăria petrecută în zona Dinicu Golescu - Palatul CFR - Bulevardul Gării de Nord, unde microclimatul local, mai rece decât în restul Capitalei, aducea în fiecare zi de iarnă tornade mici și rele ca niște fete care știu ce vor și cum s-obțină, zăpadă multă viscolită care se înălța mai sus de genunchii-mi pe atunci mai jos și aer care-mi congela plămânii-ntr-o crispare tăioasă. M-am gândit pentru câteva secunde ce-ar fi dac-aș porni spre cartierul copilăriei pentru-a mă bucura din nou de vitregia viscolului atât de drag copilului din mine. M-am gândit apoi că o parte din poezia acelor timpuri era scrisă de casa spre care mă-ntorceam, ori acum ar fi-nsemnat să mă înham la dus-întors pe-un lung și-anevoios drum, doar pentru-a mă-ntoarce iar acasă. Deja trecuseră 2 ore de la plecarea-mi matinală-n promenadă și cu toată aventura pe care-o simțeam în suflet, trupu-mi simțea c-a înghețat și că a obosit.

Gândurile mele au migrat de pe tărâmul amintirilor copilăriei înspre tărâmul nesătulelor papile gustative. Mi-am adus aminte că acasă aveam chiftele proaspăt prăjite și slăninuță fragedă și gustoasă. Mi-am adus aminte de vinul fiert pe care l-am băut la Târgul de Crăciun în urmă cu mai multe zile și m-am gândit ce fain ar fi dac-aș avea o cană din poțiunea strugurilor care să mă încălzească după ce mă voi fi-ntors acasă. Am început să-mi imaginez cum ziua-ntreagă ce avea să-nceapă urma să fie magică, desprinsă parcă dintr-un basm, numai-și-numai datorită vinului fiert pe care l-aș bea în compania de neegalat a chiftelelor din carne de vită. Lesne de-nțeles mi se părea că o mirifică plimbare prin troiene, ca cea pe care tocmai o duceam la capăt, era menită spre pecetluire doar cu-n sigiliu încălzit, venit din podgorii.

Magazinul-nostru-cel-de-toate-zilele-și-colțurile-de-bloc, ”Mega Image”, m-a ajutat sărindu-mi în cale. Mi-am deschis sufletul și-am tastat codul pin, cumpărând prin aceasta tot ceea ce limba mi-a poftit, iar marketingul tradițiilor comerciale m-a făcut să cred că am nevoie.

Încărcat cu o sacoșă la fel de grea precum cantitatea pe care tocmai am slăbit-o, grație unui regim de slăbire pe care îl urmez, am venit acasă. Luminile străzilor s-au stins. Căldura oranj reflectată de zăpadă a lăsat locul unui filtru rece-albastru al primei lumini a dimineții. Geaca matlasată mi s-a udat până la căptușeala interioară. Ghetele au absorbit zăpada care mi-a îmbibat șosetele cu generozitate.

Ajuns acasă, am pus vinul la fiert, am încălzit mai multe chiftele la microunde și am feliat slăninuța. Am deschis și o caserolă cu o mică porție de fasole bătută pe care tocmai o cumpărasem de la magazin. Am pus caldă muzică jazz cu temă de Crăciun de pe Spotify și am aprins decorațiunile luminoase de pe bibliotecă, de la geamuri și de pe bradul frumos împodobit.

Am început să mănânc și să mă încălzesc cu proaspătul vin fiert, lăsându-mi gândurile să zboare prin jazz și luminițe colorate spre iubita-mi zăpadă care mi-a oferit câteva ore matinale de tandrețe ca o amantă de-o noapte care se-ntoarce la viața ei lăsând în urma-i amintiri de neuitat. Nicicând Crăciunul n-a fost mai fain în viața-mi de adult ca-n astă zi, ce-ntâmplător în calendare-i doar 15 Decembrie.