agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 370 .



Jurnalul păsării de pe far
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [icon ]

2019-03-31  |     | 




01.06.2019. De la fereastra mea, de la etajul patru, privesc deseori zborul pescărușilor și urmărindu-i, îmi imaginez că pot zbura și eu la fel ca ei. Îmi port gândul peste șantierul naval și peste portul comercial până departe, spre luminițele vapoarelor ancorate în mijlocul Mării, apoi mă întorc și poposesc pe acoperișul farului, de unde privesc pe fereastra mică a unei băi, a unui apartament de la etajul patru, al unui vechi bloc comunist, cum o femeie bătrână se chinuie să se așeze pe vasul de wc.
Poate am fost pasăre în altă viață și de aceea îmi plac păsările. Pun mereu la fereastra dinspre port o cutie de tablă cu apă proaspătă și alta cu boabe de grâu pentru ceilalți copii ai mei, porumbeii, care vin să mă viziteze. Vin să mă viziteze mai des, decât vin copii mei.
Văzând dragostea mea pentru păsări, un nepot, mi-a adus în dar, doi canari, pe care îi îngrijesc cu tot devotamentul. Seara, când se întunecă, le acopăr colivia cu o pânză subțire de in, ca să doarmă și ei, iar eu, îmi aprind o candelă, pe care o țin aproape de pat, pe un taburet. De regulă sting candela când simt că vin undele alfa și mă cuprinde somnul. Într-o seară, destul de târziu, dar înainte de a adormi, a sunat din greșeală telefonul, care stă pe noptieră și când am întins mâna brusc, nu știu cum, am dat peste candela de pe taburet, care s-a răsturnat și a aprins perdeaua. Vrând să mă ridic repede din pat, am căzut, prinzând în cădere perdeaua, care ardea și pe care am acoperit-o cu corpul meu, stingând astfel un posibil incendiu. M-am ales cu o sperietură zdravănă și cu cămașa de noapte distrusă, dar fără nicio arsură.

02.06.2019. Am casa plină de mobilier, care la rândul lui este plin cu tot felul de lucruri, așa cum cred că are orice babă ca mine, de la obiecte de îmbrăcăminte, (pe care știu că nu am să le mai port niciodată) până la fotografiile vechi, sau felicitările cu ”La mulți ani!” primite de-a lungul timpului.
Eu, care iubesc toate obiectele din casă, pentru că sunt făcute din munca mea și a lui bărbatului meu, Dumnezeu să-l ierte, că a avut multe păcate, am ajuns să le urăsc, pentru că aceste obiecte, acum, mi-au devenit dușmani. În propria mea casă eram pândită, eram vânată și atacată mișelește de muchia tare a patului, de colțurile ascuțite ale noptierei, comodei, scrinului, dulapului, mesei și scaunelor. La orice mică atingere capăt dureri și vânătăi pe șolduri și pe picioare.
Am ajuns să urăsc toate obiectele din casă și am început să renunț la multe dintre ele. Încet, încet, le-am dat pe la vecini sau am rugat administratorul să le scoată pe trotuar, poate are nevoie de ele cineva. Cu conținutul lor am făcut la fel: rochiile vechi, mai multe costume fustă și taior, câteva pălării foarte bune, le-am făcut cadou vecinelor din bloc, care mă mai vizitau. Cu fotografiile a fost mai greu pentru că în ele era toată viața mea, erau toate amintirile mele dragi, dar cu un efort de voință le-am mărunțit cu foarfeca și le-am aruncat la ghenă, (din păcate, de unele imagini nu pot scăpa, nu pot să mi le scot din minte.)

05.06.2019. În noaptea aceea, când s-a aprins perdeaua, am reușit să adorm din nou, dar cu mare greutate. Spre dimineață am avut un vis ciudat:
”Mă aflam într-un sat împrăștiat pe văi și pe dealuri, cu ulițe înguste și întortochiate. Casele erau case simple, țărănești, toate cam la fel, în față cu o prispă de pământ bătut, cu patru pari pe care se sprijinea un acoperiș din șindrilă putredă, prin ale cărui găuri ieșea colțul iederii. Multe case aveau agățată la grindă sau la poartă o bucată de pânză albă prinsă în vârful unui băț, ca un steag, semn că înăuntru era cineva, care avea de gând să se predea. O ambulanță albă mergea încet, nu cu viteză și fără sirena pornită cum merg ambulanțele prin oraș, pentru că satul acela era un sat pustiu, fără tineri, fără copii și fără câini, doar cu bătrâni, care erau țintuiți la pat. Când ambulanța ajungea la o casă cu steag alb, se oprea și din ea cobora domnul doctor, care m-a operat pe mine, împreună cu nebunul în halat albastru. În casă, în timp ce domnul doctor făcea pregătirile, nebunul cânta din fluier. După ce monta branula pe brațul bătrânului sau bătrânei, domnul doctor, injecta în punga cu glucoză substanța aceea primită de la Uniunea Europeană, care producea o moarte lină și nedureroasă. Apoi, pentru că cei doi lucrau mână în mână, aprindeau o lumânare, făceau o plecăciune și plecau la casa următoare.
Toate acestea le vedeam în vis ca și cum s-ar fi întâmplat aievea și deși eram țintuită la pat de mai bine de un an, de frică, m-am ridicat singură, ușoară ca un fulg și m-am strecurat printre toate obiectele din casă, pentru a ajunge la poartă, ca să smulg bățul acela cu steagul alb dintre ulucele gardului. Mă gândeam că acum mi-a venit și mie rândul, dar parcă prea devreme…
Stau, așteptând rezemată cu coatele pe poartă, ca domnul doctor să vadă că sunt pe picioarele mele și ca ambulanța să treacă mai departe. Totuși ambulanța se oprește și din ea coboară nebunul în halat albastru. Dau să mă întorc, să intru în casă, dar nebunul mă oprește cu o întrebare:
- De ce ai luat steagul alb? Nu mai vrei să trăiești și o altă viață?
- Ce viață?
- Altă viață. Din nou, altă viață, în alt trup.
- Ba da! Vreau!
- Dacă vrei, am să-ți propun ceva. Vezi fluierul ăsta al meu, cu care te-am vindecat acum zece ani? S-a tocit și s-a crăpat. Dă-mi fluierul tău.
- Ce fluier, ești nebun?
- Exact! Sunt nebunul de la Spitalul Județean.
- Eu n-am niciun fluier.
- Ba da, ai două. Fluierele picioarelor. Dă-mi-l pe cel de la dreptul.
- Păi nu știu dacă pot.
- Poți! Am văzut că ai început să renunți la obiectele cu care te-ai înconjurat de-o viață. Asta e bine, arată că ai potențial. Oricum, stai țintuită la pat de mai bine de un an și nu ai nevoie de picioare.
- Ești cu adevărat nebun. Ar trebui să mergi la Bălăceanca, omule!
- Cum vrei tu! Dacă te răzgândești, știi unde să mă găsești!”
Ambulanța sa îndepărtat și eu m-am trezit, lac de transpirație.

06.06.2019. Deși am distrus fotografiile, totuși, trecutul mă trage înapoi. Inexplicabil, îmi vine în minte figura unui băiat din liceu, de care acum îmi dau seama că eram îndrăgostită. Și el mă iubea, deoarece venind de pe străzi diferite, ne întâlneam întotdeauna, când străzile se uneau și apoi mai mergeam împreună o bucată de drum. Amândoi încetineam pasul, ca să prelungim plăcerea de a fi împreună. Nu mai știu nimic despre el. Ce ar fi fost dacă m-aș fi măritat cu el? Poate alta era viața mea. Aș vrea să mai trăiesc din nou ce am mai trăit odată, să fac alte alegeri, să cunosc poate alte locuri. Amintirile mă urmăreau, deși făcusem totul ca să le înlătur, distrugând fotografiile, sau renunțând la multe lucruri personale.
Poate, dacă acceptam de la bun început trocul din vis, acum eram în altă parte. Tocmai citisem un articol despre eutanasiere, că în unele țări s-a legiferat deja acest lucru. Ce minunat! Să nu mai trebuiască să înghiți două flacoane de diazepam, sau să trebuiască să-ți tai venele, sau să te arunci de la etaj.
Oare de la etajul patru este o moarte sigură? Dar are să doară? Dar dacă nu mor imediat? Și apoi lumea care s-ar aduna ca la urs. Nu. Nu vreau așa. Sunt sigură că în cazul meu se va găsi o rezolvare convenabilă. Dacă tot ai un traseu prestabilit în viață și deasupra ta este îngerului tău păzitor, mi s-ar părea normal, ca acesta, să te conducă cu bine, până în ultimul punct.
Visul acela mă urmărește și acum. Ce ar fi să accept trocul cu fluierul piciorului. La urma urmei am avut un corp superb în tinerețe. Aveam niște picioare perfecte, de balerină. Când eram la școala primară se zvonea că vor veni niște oameni de la București, să-i aleagă pe cei cu picioarele drepte, să-i facă balerini. Mai umbla zvonul că cei aleși vor fi băgați până la gât, în niște butoaie cu ulei, ca să li se înmoaie oasele. Cred că am să accept schimbul. Eu îi voi da piciorul drept de la genunchi în jos, iar el îmi va da șansa să trăiesc o altă viață.

07.06.2019 Se spune că, dacă adresezi universului, cu insistență, anumite rugăminți sau dorințe, universul, nu va rămâne surd și îți va răspunde într-un fel sau altul. Uneori mai devreme, alteori mai târziu, dar sigur, răspunde.
Dacă te gândești permanent că se va întâmpla, de exemplu, ceva rău, atunci acel rău, chiar se va întâmpla. Așa mi-am atras eu boala prima dată, când mă uitam la mama mea și o vedeam cum se chinuie să moară. Pe atunci eram tânără. Mă gândeam că așa are să mă doară și pe mine când voi fi bătrână și că va trebui să iau morfină. De aceea am ignorat, până la o vârstă, orice durere, fiind atentă să nu mă gândesc prea mult la ea, să o tratez cu indiferență și optimism, și vorba maică-mii; ”ăst picior mă doare!? cu-ăsta joc mai tare!”

08.06.2019. Sunt o femeie realistă, după cum am mai spus. Am capul pe umeri și sunt capabilă să înțeleg tot ce se bazează pe logică și adevăr, și nu pot accepta, în ruptul capului, ideea de paranormal. De o bună bucată de timp, după ce am împlinit opt zeci de ani, mi-am spus că e destul, că am obosit să tot fiu atentă și prevăzătoare, și că ar fi bine să las totul în voia Domnului. La urma urmei, cât am să mai trăiesc? Mor ei oameni tineri, în puterea vârstei, copii nevinovați prin spitale, mor oameni pe stradă, călcați de mașini sau pur și simplu mor când le vine sorocul. Ce rost are să mă mai păzesc de moarte? Sunt, cum se spune, pe ultima sută de metri, înainte de finiș și nu mai sunt dispusă să aștept la infinit.
Aproape toate vecinele mele de pe strada noastră s-au cam dus. De aceea, mai înainte de a abandona și de a ridica steagul alb, vreau să știu, vreau să aflu, ce a fost normal și ce a fost paranormal, în vindecarea mea miraculoasă de acum 10 ani. Trebuia să forțez aflarea acestui adevăr. Rog universul să-mi satisfacă această curiozitate, ca pe o ultimă dorință.

10.06.2019 În ultima vreme inima îmi trimite semnale ciudate. Mi-am făcut datoria de femeie și de mamă. Mă simt eliberată de orice obligație, față de bărbatu-meu, care a dat colțul, după ce mi-a mâncat jumătate din viață și față de cei trei copii, care acum sunt oameni mari. Nu mai trebuie să le port de grijă. Nu am ce să-i mai învăț și nici cum să-i mai ajut. Am obosit dădăcindu-i și dirijându-i. Mă mulțumesc cu faptul că le-am organizat viețile, bărbatului meu și copiilor, așa cum am vrut eu și cum am considerat eu, că este mai bine. Cu nurorile a fost mai dificil, dar le-am făcut, în cele din urmă, să joace cum le-am cântat eu. Cât privește ginerele, am reușit să-l despart de fiică-mea, pentru că nu mi-a plăcut, de la început.

12.06.2019. Acum zece ani, când am fost diagnosticată cu cancer ovarian și eram convinsă că mi-a venit sfârșitul, am avut norocul să dau peste un doctor excepțional, care m-a diagnosticat corect și m-a și operat. Sunt singura supraviețuitoare din salonul 208. În cele câteva zile de dinaintea operației, când mi se făceau tot felul de analize, am aflat de la colegele de suferință, că noaptea, cam după ora unu, când orice mișcare încetează, pe holuri începea să se audă un sunet ca de fluier.
Aflasem că îl produce un individ, absolut inofensiv, pripoșit din mila doctorilor pe undeva prin subsolul spitalului. Din câte spuneau fetele din salonul meu, individul se aciuase într-o nișă din spatele unui panou cu unelte de stins incendiul, lângă centrala termică. Acolo își petrecea zilele, iar nopțile cutreiera culoarele spitalului județean cântând în surdină din fluier. Nu deranja pe nimeni și trăia din mila bucătăreselor. Șefa de secție credea că sunetele fluierului fac bine pacienților ei. Nu am dat importanță acestui fapt decât după ce am fost operată, când individul m-a vizitat noaptea, în salonul de la recuperare. Nebunul a deschis ușa încet și s-a așezat pe un scaun lângă mine, continuând să scoată din fluier notele acelea ciudate. Îl vedeam îmbrăcat în halatul albastru și îmi era foarte frică de el, dar nu puteam scoate o vorbă, fiindcă eram complet paralizată de prezența lui. Am simțit cum s-a aplecat deasupra mea, cu capul ușor înclinat, la două palme de fața mea, privindu-mă drept în ochi.
În salon pătrundea doar lumina slabă a străzii și în acel semi-întuneric i-am putut zări ochii blânzi și pielea feței netedă. Am vrut să țip, dar nu puteam scoate nici cel mai mic sunet. Eram perfect lucidă, numai că nu mă puteam mișca. Doar creierul îmi funcționa și singurul lucru pe care îl puteam face era să mă scurg, să ies din corpul meu, ca să mă eliberez de frica aceea, care îmi invadase trupul. M-am resemnat și mi-am propus, măcar, să-i memorez figura. Stătea încremenit deasupra mea și ne priveam ochi în ochi. Îmi mai amintesc că și-a pus mâna dreaptă pe abdomenul meu și a rămas așa nemișcat. Mi-am adunat toate puterile și am murmurat de două ori - Domnule! Domnule! -Neștiind ce vreau să-i spun defapt. El a scos un sunet prelung, șoptit. Parcă a spus ceva de genul: ”maammăă” și a ieși cu spatele, ca o stafie. Apoi am căzut într-un somn adânc și nu am mai știut nimic.

13.06.2019. Domnul doctor a fost foarte mândru de mine pentru că, eu, sunt un succes al dumnealui. Acum zece ani și el era mai tânăr și mai dornic de afirmare și din câte știu, a făcut din cazul meu un subiect al unei comunicări științifice acolo, în lumea lui medicală. Dovada că operația a fost un succes, este că din cele șase femei internate în salonul 208, eu, sunt singura care mai supraviețuiesc. Mă bucur pentru domnul doctor că i-am dat posibilitatea să devină o celebritate locală și l-am ajutat să facă lucrarea aceea științifică. În dimineața aceea de după operație, trupul meu s-a trezit iar plin de viață. Se pare că operația mea a fost un succes medical, deoarece a fost filmată și în jurul meu se adunase o mulțime de doctori, dar eu am credința că nebunul, a avut rolul lui. De ce în noaptea de dinaintea operației a venit la ușa salonului meu și a cântat din fluier? De ce a venit la mine la pat și în noaptea de după operație? De ce doar eu am supraviețuit dintre toate femeile din salon? Nu știu.

15.06.2019. Cred că știu ce am să fac și cum am să procedez. Trebuie să ajung din nou la spital să-l întâlnesc pe nebun. Trebuie să vorbesc cu el, trebuie să mă lămuresc. Am să-i dau telefon doctorului, care m-a operat și să-i spun că am din nou durerile alea îngrozitoare. Eram foarte hotărâtă să fac acest lucru mâine dimineață.
Ce ciudat! Pe la două noaptea, am realizat că universul, pentru prima oară, răspunde imediat, gândurilor mele. M-am trezit cu o durere atroce, care s-a instalat brusc în somn. M-a cuprins o durere generalizată în tot corpul. Mă dureau toate deodată, toate oasele și toate încheieturile, bazinul în special și acum, chiar sunt convinsă că boala mea cea veche a recidivat, doar pentru că m-am gândit ieri, foarte intens la boală și la moarte. Dimineață l-am sunat pe domnul doctor, care mi-a spus să vin la spital, la urgență, ca să mă vadă și să-mi facă niște analize. Odată, doctorul, mi-a spus: ”Doamnă, noi oamenii, trebuie să speriem moartea, pentru că moartea, în principiu, este fricoasă ca un șacal.

16.06.2019. Am sunat la 112 și am așteptat salvarea. Mi-am făcut un mic bagaj cu câteva lucrușoare între care am pus și icoana cu Isus răstihnit pe cruce. Cu icoana asta se întâmplă ceva foarte ciudat. Ori din pricina poziției mele când o privesc, ori din cauza luminii, care cade mereu altfel, în funcție de anotimp sau de ora din zi, privirea Lui, este o privire uneori tristă, îngândurată, indiferentă, dojenitoare. Alteori, bine-dispusă și optimistă. Stările mele sufletești sunt întrutotul legate de privirile Lui. În ultima vreme, de fiecare dată, când trec pe lângă El, mă gândesc la durerile pe care le-a trăit pe cruce, dar El, se pare că este preocupat mai mult de durerile mele, pentru că îmi transmite din priviri ”să nu am grijă, că totul va fi bine, acolo unde am să mă duc.”
Nu cred că știe de intenția mea de a merge la spital și am impresia că se referă la altceva. Adevărul este că nu mai suport, mă doare tot corpul și am sperat să fie doar o nevralgie, pentru că obișnuiam să dorm cu fereastra deschisă și era posibil să mă fi tras curentul.

17.06 2019. După părerea mea, nu este obligatoriu ca fiecare om să lase ceva în urma lui. Eu, de exemplu, eu, las în urma mea trei copii. Doi băieți și o fată. Dar, parcă, am mai spus și asta! Îmi cer scuze că sunt așa dezlânată.
Se zice că fiecare om trebuie să lase ceva în urma lui. Am totuși impresia că nu este bine să lași urme prea adânci. Mi-am dat seama, că e mai bine să nu lași în urmă nimic, nici măcar cât urma lăsată de umbra unui nor pe o piatră. De multe ori îmi imaginez că este iarnă, și eu urc pe un deal nu prea abrupt, plin de zăpadă. Merg desculță prin zăpadă și înaintez, pas cu pas, târându-mi piciorul drept, în așa fel încât să-mi astup urmele pașilor. Poate că așa este mai bine. Am făcut trei copii. Ei și! Ce mare lucru? Toată lumea face copii. Mă întorc pe urmele mele și-mi amintesc de fiecare cu problemele lui. Despre cel mare, despre problemele lui cu accidentul la ochi, despre cel mijlociu, despre nefericirea lui în dragoste, despre mezină, de trauma prin care trece în urma divorțului de bețivul de bărbatu-său, care și-a găsit alta, mai tânără.

18.06.2019. Exact când am fost coborâtă pe targa cu rotile din ambulanță și brancardierul mă ducea spre intrarea în triaj, din sens opus, doi zdrahoni de bodyguarzi, mari cât un munte, îl duceau de subțiori pe nebunul meu în halatul albastru. În dreptul ușii, pentru că nu puteam trece unii pe lângă alții, l-am văzut cum avea halatul albastru desfăcut și i se vedea coșul pieptului, și coastele foarte pronunțate, de slab ce era. Își ținea genunchii strânși la piept și din labele picioarelor îi picura sânge, ca dovadă că fusese târât. Pentru o fracțiune de secundă ne-am privit ochi în ochi. Am văzut că m-a recunoscut și ochii lui mi-au surâs, ca și cum ar fi vrut să-mi spună că: ”să nu am grijă, că totul va fi bine, acolo unde am să mă duc.”
L-am văzut cum l-au urcat într-o dubă și au plecat cu sirena pornită, dar care suna altfel decât sirena ambulanței cu care am venit eu. Am înțeles că fără nebunul în halat albastru, nu mai aveam nicio șansă să aflu adevărul. Imaginea lui cu picioarele chircite, pline de sânge, parcă mi-a amintit de cineva. A! Da! De Mântuitorul nostru, cu picioarele străpunse de piron.

26.06.2019. Acum sunt din nou acasă, după ce am stat internată o săptămână pentru analize. Domnul doctor mi-a garantat că analizele au ieșit bine. Nu am cancer. Durerile sunt de la vechea mea osteoporoză și trebuie să încerc să fac mișcare și fizioterapie, ca să nu mi se atrofieze mușchii de tot. Stau întinsă în pat toată ziua pentru că durerile din bazin sunt groaznice. Mă mai mișc de pe o parte pe alta, pot strânge puțin genunchii și abia dacă mai am destulă putere în brațe, ca să mă țin de marginea patului, să mă pot întoarce.

30.06.2019. Ușa apartamentului meu este deschisă în permanență, ca să poată intra femeia de serviciu a blocului, care îmi face unele cumpărături și încă două vecine, care mă mai vizitează, din când în când, să vadă dacă n-am murit.
Cred că dormeam și nu am simțit când fata și cei doi băieți au venit să mă viziteze, dar i-am auzit șușotind la căpătâiul meu și m-am deșteptat. Nu am deschis ochii și m-am prefăcut că dorm în continuare, ca să aud ce vorbesc despre mine.
- De când nu ai mai văzut-o pe mama?
- Păi, a vorbit nevastă-mea la telefon cu ea și știam că e bine.
- Nu! Dar tu? Tu. De când nu ai mai trecut pe la ea. Bag seamă că eu, de la București, vin mai des decât tine, de aici, de la doi pași.
- Nu am timp, frate, nu am timp! Sunt tot timpul ocupat.
- Nu simți nimic pentru ea? Uită-te ce fragilă și ce frumoasă e, uită-te la pielea ei, ce piele fină are.
- Eu văd doar laboratorul în care am fost creați.
- Și asta nu-i destul ca să te înduioșeze? Ce? Ești de piatră ?
- Sunt realist doar. Eu semăn mai mult cu ea, decât semeni tu.
- Laboratorul zici? Dacă ești chimist, o vezi ca pe un laborator, dar totuși, ce frumoasă e!
- În laborator se fac multe experiențe... noi am fost printre cele reușite.
- Crezi? Când te văd pe tine…nu s-ar zice!

Deschid ochii și le spun să nu se mai certe la capul meu. I-am întrebat pe toți, așa în general, cum pot eu să le mulțumesc pentru tot ce au făcut și fac ei, pentru mine. În realitate, niciunul nu mișcă un deget. Băiatul cel mai mare a răspuns:
- Să trăiești până la o sută de ani, mamă. În felul ăsta poți să ne mulțumești.
Le-a căzut fața la toți când i-am răspuns:
- Cum? Vrei să mai trăiesc doar 15 ani, de acum încolo?
Fiică-mea, de alături:
- Uită-te la ea, ce repede a făcut socoteala!
Partea proastă este că am toate mințile acasă. Ce să fac? Acum înțeleg mai repede și mai profund miezul problemelor. Sunt hotărâtă. Dacă am să visez din nou, visul acela de acum o lună de zile, nu am să mai scot steagul alb dintre ulucile gardului.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!