agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 35 .



Ceața
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [icon ]

2019-05-16  |     | 



Ceața era densă, lăptoasă. Femeia cu un copil în burtă trăia senzația că s-a rătăcit, deși drumul asfaltat avea desenată pe mijloc o linie albă. Se cățăra în patru labe pe linia albă adulmecând-o de aproape, purtând în suflet teamă că o va pierde din ochi. Important era să se îndepărteze cât mai mult. Din dreapta se auzeau niște voci și râsete bărbătești. Se rosteau cuvinte scurte fără niciun înțeles pentru ea. Dar, fie ce-o fi! S-a apropiat de locul dinspre care veneau acele cuvinte. De mare ajutor în orientare i-a fost și licăritul luminilor roșii și albastre, care alternau neîntrerupt. Ceața persista în continuare. Speranța aproape că îi dispăruse când a dat peste ceva ce părea a fi un fel de recipient pe roți.

În zadar echipajul mașinii de poliție aștepta vreun vitezoman pe care să-l amendeze. Din cauza ceții niciun vehicul nu mai făcea imprudența să circule. Dar datoria-i datorie și programul de lucru trebuia respectat până în ultimul minut. Cu ochiul lui multifuncțional lipit de ecranul radarului, ofițerul cel gras nu a luat-o în seamă. Observase deja esențialul prin oglinda retrovizoare.
Femeia cu un copil în burtă le-a spus că la câțiva kilometri mai încolo s-a creat un ambuteiaj, dar ofițerul ca și cum nu ar fi auzit nimic, a întrebat-o:
- Ce vrei să fie băiat, sau fată?
Ofițerul continua să-și lingă degetele de grăsimea care se scurgea din sandwich-ul pe care i l-a dat la pachet de dimineață nevastă-sa cea durdulie.
- Mi-e indiferent. A răspuns femeia.
- În acestă situație promit să ți-l botez eu.
- Eh! să fim sănătoși până atunci.
- Așa-i! Cine știe cât va mai dura ceața aceasta.
- Eu, oricum, mi-am găsit menirea, deși eram extrem de derutată de amploarea pe care o luase evenimentele din subsolul vilei de pe strada Libertății.
- Cum? Mai este locuită? Întrebă ajutorul de polițist din dreapta ofițerului. Un tip cam stupid care devia mereu de la subiect.
- Nu, dar permanent și ziua, și noaptea zgomotele misterioase nu încetau, deși nimeni nu mai locuiește acolo de aproape o sută de ani.
- Trebuie să fi fost niște zgomote remanente, care se acumulează de obicei în pereții umezi. Spuse în continuare ajutorul de polițist. Ofițerul cel gras se apleacă la urechea ei și o întreabă numai lapte și miere:
- Nici bătrânul savant nu mai locuiește la adresa aceea?
- Nu. Nici chiar el. Răspunse femeia și după câteva momente continuă foarte serioasă:
- Invenția lui încă funcționează, să știți!
Intrigat ofițerul de poliție cu gura plină cu ultima îmbucătură o întreabă:
- Cum e posibil așa ceva după o sută de ani?
- Uite-așa! replică femeia și gândurile ei și-au luat zborul spre locul și timpul unde și când era fericită și savantul, pe atunci un tânăr promițător, i-a spus că este muza lui, care îl inspiră și datorită ei a reușit să inventeze mașina timpului. Ultima experiență cu mașina timpului a făcut-o chiar pe ea. Nu știa că este însărcinată. Savantul a reglat potențiometrul și acul indicator de pe cadran s-a poziționat fix peste o sută de ani. A sărutat-o pe gură și a apăsat pe buton. Cubul de sticlă s-a umplut imediat de o ceață densă și chiar atunci în apropiere s-au auzit zgomotele ambuteiajului. Pe rând toate vehiculele s-au transformat într-un morman de fiare contorsionate, care creștea mereu, deoarece mașinile continuau să vină cu viteză din urmă. Pe moment nu a înțeles nimic din ce se întâmpla. Vedea ca prin ceață, dar nu înțelegea. Doar bufniturile acelor recipiente pe roți (așa își explica ea noțiunea contemporană de autovehicul) a făcut-o să presupună că nu este deloc bine ce se întâmplă. Linia albă de pe mijlocul drumului, spre norocul ei, a ghidat-o mai departe. Simțea că trebuie să salveze viața care îi prinsese contur în pântec, deși în jur se auzeau strigătele disperate ale celor striviți, agonizând în ghiarele morții. Polițistul asculta sincer impresionat povestea ei mai ales că acum era sătul și scoțând dopul de la termosul cu cafea fierbinte a întrebat-o:
- Și cum are să-l cheme pe copil?
Femeia părea că ignoră întrebarea și se lăsă pe vine simțind că îi vine sorocul.
-Vă rog domnule ofițer, că nu vă știu gradul, vă rog, simt că trebuie să nasc acum. Fie-vă milă, ajutați-mă! Dacă nu de mine măcar fie-vă milă de memoria bătrânului savant, tatăl copilului meu, inventatorul mașinii timpului.
Ofițerul era gata-gata să dea alerta prin radio, dar era conștient că nici mașinile salvării nu pot veni pe o ceață atât de densă și nici vreun elicopter nu poate să decoleze. A făcut-o totuși mai mult pentru liniștea femeii. Auzind vorbele ofițerului femeia își aminti că potențiometrul mașinii timpului fusese reglat în dreptul cifrei ”100” în viitor, deci este logic să nu priceapă unele noțiuni cum ar fi mașina salvării sau elicopter, dar nu intră în panică. Faptul că vorbește cu un om, cu un ofițer de poliție și cu ajutorul acestuia demonstrează evident faptul că între timp s-au mai născut oameni. Deci, cum-necum, va trebui să nască și ea. În timp ce o încercau durerile facerii văzuse pe pieptul uniformei ofițerului numele acestuia scris pe o tăbliță de alamă. Ofițerul a moșit-o pe bancheta din spate și femeia dădu naștere unui băiețel de toată frumusețea.
- Am să ți-l botez eu așa cum ți-am promis. Cum ai zis că vrei să-i pui numele?
- Constantin. A răspuns femeia citind pe tăblița de alamă numele ofițerului. Un nume la modă, acum două mii de ani, dar nemaiîntâlnit pe meleagurile acestea.
Deodată ceața s-a risipit ca prin minune. Ofițerul și-a potrivit chipiul și a decretat:
-Gata cu distracția. Acum la treabă.
A întors mașina de poliție și a plecat spre locul accidentului cu luminile colorate aprinse și cu sirena pornită. Deja sosise și cei de la descarcerări, care au degajat carosabilul. În mijlocul drumului rămăsese doar un cub din sticlă pe care cu toate instrumentele lor nu au putut să-l dezmembreze. Atunci femeia s-a apropiat de cub și a intrat înăuntru pe o portiță mică, rotundă. Imediat cubul s-a umplut de o ceață densă încât femeia nu se mai vedea deloc. Cubul, din transparent și plin de ceață devenise treptat invizibil și în locul lui rămăsese pe asfalt un pătrat de doi pe doi metri care fumega. Asfaltul topit emana un miros greu ca atunci când te afli în apropiere de Ploiești. Ofițerul se agita luând unele măsuri specifice pentru împrejmuirea zonei. De pe bancheta din spate, Constantin, zbiera din toate puterile imitând sunetele sirenei mașinii de poliție. Erau primele sunete auzite în viața lui.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!