Bat la ușă. Nu răspunde nimeni dar apăs pe clanță și intru. Lumina dinăuntru e chioară, abia dacă intră un fuior palid prin cele două geamlâcuri din ușă. Mă aflu în sala de informatică a liceului din centrul orașului meu. Incăperea e plină de mese, pe fiecare dintre ele se află un calculator în fața căruia stă parcă în transă câte unul dintre specimenele de clasa a zecea ale timpului în care trăim. Toate sunt slabe, palide și nemișcate cu excepția degetelor alergându-le uluitor pe tastaturi. Le zâmbesc și încerc să le deschid o conversație, cum făcea mama mea cu florile din casă, dar aici nimeni nu reacționează la stimulii emoționali. Le arăt o carte și se strâmbă, la fel și la văzul crinilor cu care mă duc la sânziene. Le povestesc despre șotron, despre înotul la gârla de sub munte și despre focuri de tabără și tremură ca băgați în prize invizibile. Recit o poezie. Vax. Incep să se miște ca o holdă de buruieni pe măsură ce le trec pe lângă pupitre, gesticulez și-mi schimb intonația cuvintelor. Nimic. Intristat, mă dau bătut și ies să caut o soluție alternativă: un furtun cuplat la chiuveta din baie și ceva fertilizant, să fac oameni din legumele astea mutante.