agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 337 .



Ecouri de mandolină (4) – Italienii
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [vioreldarie ]

2019-07-14  |     | 



Ecouri de mandolină (4) – Italienii

Ce era plăcut pentru soldații francezi din cazarma de la marginea Genovei era faptul că erau trimiși des în afara cazărmii, prin orașul Genova, cu diferite treburi, ba luând parte la diferite parade, ba ducând cu șareta nu știu ce comandant pe la distracții din palate, sau la întrecerile ecvestre de pe hipodromul vestit al cetății. Sau, pur și simplu, soldatul de rând primea adesea învoiri să se plimbe prin oraș, sau să asiste la anumite spectacole gratuite organizate de municipalitatea orașului. Asta pentru că soldaților francezi li se cuveneau multe.
Dar poate chiar și mai plăcute erau ieșirile micilor cete de ostași până în piața cea mare din Genova, sau poate numai până la iarmarocul din satul din vale, cel mai apropiat, cu scop de aprovizionare. Plecau cu o căruță din cazarmă, ca să se întoarcă cu multele cumpărături necesare batalionului. Aceste îndeletniciri, după cumpărături prin piață, parcă-i făceau pe soldați să se simtă în voia lor, să fie oameni aproape liberi, aveau prilejul să discute cu localnicii, să zăbovească pe la porți sau prin talciocuri. Locuitorii din preajma cazărmii îi cunoșteau deja și îi salutau, poate nu foarte binevoitori, dar cu politețe.
Antony ieșea voios din cazarmă ori de cate ori prindea ocazia. Cel mai mult îi plăcea să coboare după cumpărături în talciocul din vale, nu departe de cazarmă. Nu se știe de ce, vederea acelor târgoveți din talcioc parcă-l reconforta, îi dădea o liniște tainică, greu de explicat în cuvinte. Pur și simplu, era în voia lui, târguia cu plăcere, era generos, nu se certa cu localnicii pentru orice fleac. Și, în ciuda generozității sale, se întorcea în cazarmă cu cele mai reușite cumpărături. Camarazii săi aveau întotdeauna cuvinte de laudă la priceperea lui la târguieli.
După ceva vreme de slujbă la cazarma franceză, ajunsese să cunoască destulă lume din vecinătate, iar pe unii îi știa chiar și pe nume. Se-nțelege, pronunța numele lor nu prea corect, mai stâlcindu-le în franceză, spre glumele delicioase ale localnicilor. Știa unde să potcovească caii din cazarmă, știa unde e frizerul, unde se găsea croitorul cel mai apropiat. Știa de unde să cumpere cel mai bun lapte, sau brânză, sau carne. Oamenii erau bucuroși că aveau vânzare, și însuși felul cumsecade al lui Antony le inspira încredere.
Când era trimis să cumpere struguri sau must, Antony știa un loc din talciocul din vale, în care găsea cu prisosință ceea ce-i trebuia. La o margine de piață, era o mică ghereta acoperită, la care vindeau vin o familie de localnici. După ceva vreme se convinsese că acești italieni aveau casa foarte aproape de cazarmă, chiar prima casa spre vale, când te uitai dinspre cazarmă. Acest lucru fusese o mică revelație pentru el, căci îi plăcea să cunoască cât mai bine oamenii și viața lor.
Observă, după un timp, că la taraba de vin din piață stăteau cam aceleași două fete din casa italianului care le era vecin, fete foarte tinere, dar istețe, frumoase, descurcărețe. Era o plăcere să se joace în saluturi franco-italiene când venea să cumpere de la ele, în ciuda glumelor un pic răutăcioase ale camarazilor. Dar cele doua fete îl salutau cu bucurie, politicoase, cu niște glasuri sonore, foarte drăgălașe. Nu ai fi bănuit atâta tandrețe la niște simple fete italiene din satele acelea ale Liguriei.
Trecu astfel un an, și încă unul, și toate decurgeau la fel, după aceleași ritualuri ce se repetau de la anotimp la anotimp. Nimic nu justifica faptul ca în anul viitor ceva să se schimbe în monotonia vieții acelui sat. Oamenii aveau aceleași ocupații, făceau an de an aceleași lucrări pe micile lor ogoare, fie primăvara, fie vara sau toamna. Zăpezile erau o raritate în ținutul Liguriei, doar înalții munți din depărtare se albeau de zăpadă cam după orice vreme de furtună asupra mult îndepărtaților Alpi.
Văzuse și multe nunți, petreceri la acești italieni din satul din vale. Se adunau în număr mare, în locuri mai largi, în fața prăvăliilor, sau chiar în talcioc, și începeau serbările. Mai întotdeauna aveau în mijlocul lor câte o pereche de menestreli, care interpretau cu generozitate tot ce știau ei mai frumos din zestrea lor de cântece. Și nu erau cântece să se repete, ei știau cântece nenumărate, dintre cele mai valoroase cânturi străvechi, dar și altele noi auzite de la străinii colindători ai muzicii, sau chiar de la Opera cea mare din Genova. Erau zile de bucurie, descătușare, copiii se jucau prin talcioc, unele madone cântau răsunător cu vocile lor superbe, iar câte un flaut sau vreo mandolină animau serbările. E drept, la asemenea serbări vânzătorii reușeau să vândă cât mai mult și se vedea mulțumirea pe chipurile lor rotunjite de bunăstare.
Soldații francezi de la cazarmă nu-i mai deranjau pe localnici, erau ca și adoptați de generoasa nație italiană. Doar că, ici – colo, mai circulau niște fețe posomorâte de italieni, cam tuciurii, de indivizi nemulțumiți de prezența străinilor ostași în țara lor. Din cauza acestora, soldații francezi, dar mai ales comandanții lor, aveau de furcă, trebuind să-i urmărească, să știe tot ce se întâmplă.
Dar Antony era prea puțin sensibil la resentimentele naționale ale italienilor. Începuse să-i admire, să-i placă modul lor de viață, bucuria cu care-și trăiau zilele. Nunțile din Liguria îl captivau, având un farmec parcă nicăieri mai mare, în alte părți. Ce mai încolo-încoace, italienii din Liguria erau oameni deosebiți, pe care începuse să-i respecte.
Camarazii lui Antony îl cam săgetau cu vorbe șugubețe, de când observaseră cum colegul lor se îndrăgostise de italienii pe care-i supraveghea. Văzuseră ei această schimbare în firea lui, devenind foarte rafinat și calculat în vorbire. Și bănuiau și de ce: asta se întâmpla de când cele două fete de la taraba de vin din vale crescuseră și deveniseră adevărate domnișoare. Glumele nu conteneau pe seama lui. Vedeau cum el de-abia aștepta să fie trimis după cumpărături în sat, momentele care parcă trans-luminau chipul colegului lor, citindu-i-se bucuria în ochii săi. Ei chiar profitau de asta, îl lăsau mai mult pe el să facă cumpărături pentru cazarmă, pentru ca ei, lipsiți de griji în timpul de învoire, să plece să hoinărească prin ospătăriile cele alese ale Genovei.

(va urma)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!