agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 50 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-08-31  |     | 



*33. „Pa, Andrei...”

Maşina albastră nu întâmpină probleme pe şosea, până la blocul blondinei. Aici, pentru a scăpa de înghesuială, Lucian parcă aproape de bloc, dincolo de centura formată de oamenii legii, de jur-împrejurul blocului. Şi Mariei i se păru ciudat, dar nu se mai minună; încerca să se obişnuiască cu această prive-lişte, deşi îi era mai greu. Nu departe, pe stâlpii de iluminat fluturau steaguri tricolore; deci primarul avusese grijă să împodobească astfel, cu însemnele naţionale, nu doar centrul oraşului, sau drumul spre Institut, ci întreg municipiul, chiar şi cartierele mai mărginaşe. Constatând acest amănunt, blonda coborî; însă nu doar ea şi colegul ei, ci şi cei patru body-guarzi.
- Urcaţi şi dumneavoastră cu noi? îi întrebă blonda.
- Nu, domnişoară, rămânem aici, îi răspunse Marius Stâncă.
- Cum doriţi, şopti blonda, fără a insista, privind spre cel care-i vorbise, Uriaşul; nu era el cât Nis, dar pe lângă ea, chiar era uriaş.
Înainte de a intra în bloc, Lucian asigură maşina directorului; oricum, aceasta avea chiar şi pază, de moment ce cei patru nu urcau cu ei la etajul doi. Rikky încă stătea pe umărul tânărului şi nu părea dispus a părăsi curând acel loc. Ajunseră la etajul doi. Blonda nu sună la uşă, ci deschise, doar avea un rând de chei. Înainte de a fi deschis uşa, îi spusese colegului ei:
- Luci, nu uita, trebuie să intrăm cât mai repede.
- Acum ştiu de ce, zâmbi el.
Intrară, după cum spusese Maria, cât mai repede, pentru ca ani-malele din interior să nu iasă pe scările blocului, ci să rămână în interior. Lucian nu se mai aplecă să se descalţe. Simţindu-i prezenţa, dulăul negru apăru, dând bucuros din coadă. Băiatul se aplecă spre el, pentru a-l întâmpina; Rikky nu zbură nici acum de pe umărul său.
- Ce faci, măi, Nero? Te-ai înzdrăvenit, nu? Se vede că ţi-a priit aici...
- Tu ce credeai, că n-o să fie bine îngrijit? Că nu se va simţi bine la noi, printre toate animalele noastre?
- Nici gând. Îmi dădeam seama că se va bucura de îngrijirea necesară şi-şi va reveni, altfel nu-l lăsam aici, spuse Lucian.
- A mai scâncit dumnealui din când în când; cred că de dorul tău. Se vede că e foarte ataşat de tine, dar, în rest, ne-am înţeles de minune cu el, explică Maria.
- Aşa, măi, Nero; le-ai mai făcut şi necazuri gazdelor tale? zâmbi Lucian, mângâind blana negricioasă a bătrânului şi credinciosului său prieten.
În acel moment, apăru domnul Stoica, însoţit de alte câteva „animale de apartament”.
- Salut, Andrei, zise papagalul, fără întârziere, de pe umărul lui Lucian.
- Bine, măi, Rikky, aşa ne faci, ne părăseşti? îi reproşă domnul Stoica.
- Rikky nu părăseşte pe Andrei, nici pe Maria; dar Rikky stă şi la şeful acasă...
- Bine, pungaşule, bine, îi zâmbi domnul Stoica, apoi privi spre Lucian: Bună seara, domnule comandant!
- Ah, mă scuzaţi, domnule, eram ocupat cu Nero... zise Lucian ridicându-se şi dădu mâna cu tatăl Mariei. Bună seara, domnule!
- Hai, domnule comandant! Să intrăm puţin dincolo, îl invită tatăl blondei.
- Domnule Stoica, Luci ar fi suficient...
- Ştii ce, băiete? Dacă-mi spui şi tu Andrei, s-ar putea rezolva.
- Ah, eu... Nu ştiu dacă s-ar cuveni, păru nesigur Lucian.
- Bineînţeles că s-ar cuveni! îl asigură domnul Stoica.
Lucian porni spre sufragerie, împreună cu Rikky şi Nero, plus alte animale. Acolo se afla doamna Stoica, dar, evident, nu doar dân-sa.
- Vă mulţumesc că aţi avut grijă de Nero, doamnă. Şi l-aţi vindecat deja, i se adresă Lucian, tare recunoscător.
- Nu trebuie să mulţumiţi deloc, nimănui; Nero e un câine tare simpatic, merită tratamentul adecvat, spuse doamna Stoica.
- Într-adevăr, merită, zâmbi Lucian mulţumit; câinele său, des-tul de bătrân, era în afara oricărui pericol, datorită acelor oameni.
- Luaţi loc, îl invită doamna Eleonora, cu o amabilitate exage-rată, după părerea tânărului comandant.
- Nu, mulţumesc. Va trebui să plec; deja v-am deranjat destul, decise Lucian, apoi privi spre colega lui, plin de entuziasm: Înainte însă de a mă retrage, aş mai putea-o vedea puţin pe Sheeba? Sau pe Bagheera? Şi camera aceea exotică?
- Ţi-a plăcut Sheeba? surâse blonda.
- Evident. E... deosebită. Dar şi Marta, Jerry, pinguinii, Wally, Sally, Judy, celelalte animale... toate, se entuziasmă Lucian.
- Bine; haide să facem un tur, aprobă Maria, dispusă să-l înso-ţească din nou.
Lucian porni alături de blondină într-o nouă incursiune în lu-mea animalelor... de „apartament”, o lume pe care chiar şi el, Luci-an, de profesie matematician, o găsea magnifică; nu doar interesantă. Rikky nu se „dezlipi” de umărul comandantului nici măcar în prezenţa panterei negre Sheeba. De data aceasta, Lucian văzu şi cealaltă felină, pe masculul Bagheera.
- Superbe animale, le categorisi din nou Lucian, admirându-le fără prefăcătorie, apoi privi spre blondă: Cred că te simţi minunat în acest apartament al tău de bloc, unde ai oricând ocazia să te desprinzi de lumea noastră şi să intri în cea a plantelor şi animalelor, fără a fi nevoie să pleci de acasă; uimitor!
- Aşa-i; te relaxează, îl aprobă blonda. Uiţi de orice probleme doar privindu-le; te simţi în mijlocul naturii, chiar şi aici, într-un apartament de bloc; e un sentiment plăcut. Nu mai e nevoie să pleci undeva, departe; e de ajuns să deschizi o singură uşă. Iar eu am crescut în acest mediu.
- Interesant! aprecie zâmbind Lucian.
După un timp, după ce revăzură toate animalele, chiar şi gândacii din talaj, Lucian şi colega lui reveniră în sufragerie; în mâna băiatului se afla micuţul Jerry, care evadase din nou de la locul lui, iar pe umăr stătea Rikky.
- Gata turul, draga mea? întrebă doamna Stoica.
- Da, mamă, gata.
- Vă plac animalele noastre? i se adresă apoi doamna Stoica lui Lucian.
- Foarte mult, doamnă, zise acesta.
Domnul Andrei Stoica se apropie de fiica lui; dânsul ţinea în mână nişte foi pe care le studia atent. Îi zise Mariei:
- Uite, scumpo, primarul ne-a dat, în sfârşit, aprobările pentru cumpărarea terenurilor acelea...
- Ştiu, tată, am aflat. Dar tu ştii de ce ne-a dat aceste aprobări?
- Desigur, din cauza ta, din cauza misiunii voastre...
- Şi ţi se pare corect? se încruntă blonda.
- Nu chiar, scumpo, dar tot e bine că le-am obţinut... Dacă nu era misiunea asta a voastră, nici acum nu le aveam în mână; Primăria se mişcă mai greu în cazul aprobării cererilor cetăţenilor de rând, dar pentru voi, că sunteţi acum cetăţeni de onoare ai municipiului, a mers rapid, s-a rezolvat pe loc, cât ai bate din palme... Oricum, ce zici, să mai cumpărăm terenurile alea?
- Nu ştiu, tati; treaba ta, faci cum crezi. Eu o să plec în misiune şi deci nu te voi putea ajuta. Dar ştii ce; mai bine cumpără-le! Nu pentru animalele astea de aici, din apartament, astea pot rămâne aici, nu ne deranjează... Ce-ai zice însă de nişte delfini, elefanţi, tigri, lei, zebre, girafe, foci, urşi polari, etc...?!
- Ah, draga mea, încă n-ai renunţat la ideea asta? îi reproşă blând domnul Stoica.
- Serios, tati! Acum ai avea banii necesari achiziţionării şi îngrijirii acestor animale; şi mult timp liber... Iar cum domnul director te va sprijini, la fel şi Primăria... Ce te-ar împiedica?
- Nu ştiu; să văd... Mă mai gândesc, rosti domnul Stoica, încă nehotărât. În orice caz, măcar am aprobările necesare, deci oricând voi dori să demarez afacerea, va fi posibil, nu voi mai întâmpina piedici.
- Nici una, tati! exclamă bucuroasă blonda, închipuindu-şi deja acele adăposturi gata amenajate şi puse în funcţiune, cu noii locatari, simţindu-se în siguranţă, îngrijiţi cum se cuvine.
- Plănuiţi să vă deschideţi o grădină zoologică? întrebă Lucian.
- Nu chiar; mai curând, o mini-rezervaţie naturală, răspunse domnul Stoica îngândurat. Una în care animalele vor fi tratate cores-punzător, cu toată atenţia necesară; ne vom strădui să le asigurăm un cadru adecvat, cât mai apropiat de mediul din care provin şi spaţiu suficient... Dar, deocamdată, astea sunt doar planuri...
- Planuri pe care, în cel puţin 13 sau 15 ani, cât va dura misiu-nea noastră, le-ai putea concretiza, tati, îl completă blonda, tare visă-toare.
- Ar fi foarte interesant, fu de părere Lucian.
- Tot ce se poate; sau se va putea, replică domnul Stoica îngân-durat. Ar trebui să angajez şi personal calificat, nu ne-am mai putea descurca singuri, ar fi prea mult doar pentru noi...
După un timp, nu foarte îndelungat, Lucian se pregăti de pleca-re. Înainte însă, se interesă de ce avea nevoie Nero, pentru a nu mai avea probleme. Doamna Stoica îi înmână o reţetă pentru dulău, plus o foiţă pe care notase recomandările dânsei, recomandări pe care Lucian promise că le va respecta întocmai. Apoi mama Mariei îi mai spuse:
- I-am mai făcut şi nişte analize, însă doar mâine voi avea re-zultatul acestora; mai devreme nu se poate. Iar după ce voi obţine rezultatele respective, am să-i prescriu o altă reţetă; ţi-o va da Maria, foarte probabil poimâine, plus noile recomandări.
- Bine, doamnă. Vă mulţumesc pentru tot ce-aţi făcut pentru Nero; aţi fost foarte amabilă, zise Lucian, apoi privi spre dulău: Hai, Nero! Mergem acasă.
- Hai, Nero! Mergem acasă, repetă papagalul.
- Rikky, treci la locul tău! i se adresă, cu seriozitate, dar nu cu asprime, domnul Stoica.
- Nu, Andrei! Rikky merge acasă, cu Nero şi cu şeful.
- Ce-ai păţit, Rikky?! Ai uitat; aici e casa ta! spuse doamna Stoica.
- Acum casa lui Rikky e la şefu’... Pa, Andrei! Pa, Maria! Hai, Nero! Păzim casa; gonim reporterii. Amândoi, împreună.
- Ce facem cu Rikky, mamă? întrebă blonda.
- Dacă el vrea atât de mult, lasă-i-l colegului tău; se pare că s-a ataşat de el, rosti doamna Eleonora.
- Să i-l lăsăm? Dar... Te-ar aranja, Luci? Ai nevoie de un papa-gal zgomotos? întrebă Maria.
- Desigur, mie mi-ar conveni, îmi place Rikky, păru Lucian a fi de acord, mai ales că papagalul nu intenţiona să zboare de pe umărul său. Dacă mi-l lăsaţi, n-am să refuz...
- Rikky, tu chiar vrei să pleci la Luci acasă? îl întrebă, foarte serioasă, blonda.
- Da! afirmă papagalul răspicat. Rikky merge acasă la şeful, cu Nero! Rikky se mutǎ de la Maria.
- Bine, acceptă în cele din urmă blondina. Dacă nu te deranjea-ză cu nimic, ia-l la tine acasă, Luci!
- Să mă deranjeze? Nici gând! tresări uimit Lucian. Mersi, Maria! Promit că o să am grijă de el. În plus, poţi veni să-l vezi ori de câte ori doreşti. Păcat însă că vom pleca în curând; n-o să mă bucur prea mult de prezenţa lui la mine acasă. Sigur eşti dispusă să te des-parţi de el?
- Luci, dacă el vrea la tine şi se simte mai bine, sau se acomodează acolo, eu îl las unde-şi doreşte el să rămână, unde se simte fericit, răspunse blonda cu seriozitate în glas.
- Bine, spuse el entuziasmat, bucuros chiar. Dar părinţii tăi sunt de acord? adăugă mai apoi, uşor temător.
- Ne-ai auzit cumva pe noi împotrivindu-ne, tinere? replică domnul Andrei Stoica.
- Nu; deci... Chiar pot să-l iau?! păru neîncrezător băiatul.
- Desigur... Luci; parcă aşa ne-am înţeles să-ţi vorbesc, îşi aminti domnul Stoica, adăugând: Ai grijă de partea ta a înţelegerii.
- Mulţumesc, surâse Lucian, chipul luminându-i-se de bucurie, apoi, după o scurtă pauză, adăugă şoptit, nu foarte îndrăzneţ, însă plin de admiraţie pentru tatăl blondei: Andrei!
- Aşa mai merge, surâse domnul Stoica prietenos. Vezi, n-a fost prea greu.
- Mulţumesc, Andrei, repetă papagalul, spre amuzamentul celor prezenţi. Pa, Andrei...
- Deci pleci de la mine, năzdrăvanule? privi Maria cu ochii-i verzi spre papagalul de pe umărul colegului ei; în privirea ei de smarald se putea citi că o durea sufletul să se despartă de papagal, deşi era înconjurată de atâtea alte animale; dragostea ei neprefăcută era însă împărţită pentru fiecare în egală măsură.
- Îţi pare rău să mi-l laşi mie, Maria? ghici Lucian tristeţea ei.
- Nu, Luci, îl poţi lua; rău mi-ar fi părut dacă aş fi ştiut că plea-că într-un loc unde nu va fi iubit şi nu s-ar simţi bine, îl asigură ea.
- Ia te uită; nu m-aş fi aşteptat să primesc un cadou azi, ba încă unul atât de special şi drăgălaş precum Rikky, aprecie Lucian, zâm-bind fermecător. Mulţumesc, Maria, mai zise el şi înainte de a ieşi, împreună cu Nero şi Rikky, îşi sărută colega pe obraji, recunoscător pentru că i-l lăsa pe Rikky, apoi plecă.
După plecarea lui, blonda oftă prelung. De ce oare? Din cauza lui Rikky, sau din cauza colegului ei? Nici ea nu-şi dădea prea bine seama de ce, dar până şi părinţii ei prinseseră drag de tânărul coman-dant. Maria intră în camera cu acvarii, apoi în cea cu multe păsărele, în care, de obicei, stătea şi papagalul Rikky; acum acesta nu mai era acolo. În curând, mama ei i se alătură, domnul Stoica rămânând în sufragerie, pentru a mai studia aprobările obţinute. Eleonora Stoica îi spuse cu blândeţe fiicei sale:
- I l-ai lăsat pe Rikky... Deci ţii chiar atât de mult la băiatul ăsta, draga mea?
- E un băiat bun, mamă, răspunse Maria.
- Ştiu, am remarcat; bun şi frumos în acelaşi timp. Pe deasupra, chiar inteligent şi manierat; până şi tatălui tău i-a plăcut de el. Dar mult mai important e, scumpa mea, ce simţi tu pentru el?
- Ah, mamă, te-aş minţi dacă aş spune că nimic, dar nu-mi fac iluzii în ceea ce-l priveşte, spuse Maria îngândurată.
- De ce, draga mea? De ce vorbeşti astfel?
- Pentru că el e îndrăgostit, mamă; evident însă, nu de mine, ci de alta... Tot o colegă de echipaj.
- De unde ştii? Ţi-a spus el?
- Nu, nici gând! Nici nu l-aş fi întrebat aşa ceva. Intuiţie, mamă... În plus, se observă clar din modul în care o priveşte, din felul în care-i vorbeşte, din atenţia cu care o înconjoară mereu; n-are ochi decât pentru ea, deşi ea e mai rece faţă de el, mai distantă...
- S-ar putea să te înşeli, scumpa mea.
- Nu, sunt sigură că nu! păru blonda convinsă.
- Şi atunci, ce-i de făcut?
- Am să mă resemnez, mami. Pot înţelege că nu-i de mine; nu vreau să ţintesc prea sus.
- Ce tot spui prostii? Cum să nu fie de tine? Şi tu meriţi tot ce-i mai bun. Eşti potrivită pentru el sau oricare altul. Meriţi...
- Dar nu pe el, mamă! E clar că inima lui îi aparţine ei, celeilalte... Şi nu vreau să mă amestec între ei doi. Ea e o fată bună...
- Şi atunci, tu... Cum rămâne cu tine? 13 ani sau mai mulţi chiar, îl vei avea în preajmă... Cum ai să rezişti?
- O să reuşesc, mamă, zâmbi blonda cu o oarecare amărăciune în glas. În plus, colega aceea e cu adevărat deosebită...
Apoi mama ei se retrase, iar ea rămase singură şi îngândurată. Singură?! Nu chiar! Erau acolo animalele ei, nu puţine; lipsea Rikky, vorbăreţul, dar nu era singură... Cealaltă?! Desigur, la domnişoara consilier se gândea Maria. Observase... Observase că, deşi ei doi se străduiau să nu lase impresia, exista o atracţie reciprocă între ei, comandantul şi consilierul misiunii, o atracţie irezistibilă, trainică, dar şi tainică...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!