agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 54 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-03  |     | 



*42. Meditatorul.

Era sâmbătă, 09 iunie, era vară, era sfârşit de săptămână, era cald... Cei şapte membri ai echipajului navei albastre erau toţi tineri, deci, ar fi avut motive să fie veseli, să iasă prin oraş, să se distreze; totuşi, doar geograful cel înalt alesese varianta cu plimbarea prin oraş, numai după ce scăpase de cei doi însoţitori ai săi. Ceilalţi preferaseră să rămână acasă la ei: blonda Maria, mică şi gingaşă, se simţea foarte bine în apartamentul ei cu cinci camere, plin cu animale şi plante, având în propria-i locuinţă un micuţ colţişor din natură; domnişoara doctor Stela preferase şi ea să rămână acasă, mai ales din cauza celor 13 etaje, pe care nu avea de gând să le mai urce sau coboare; Alex avea un alt motiv de a nu ieşi nicăieri – evita întâlnirea cu „Ucigaşa”, de care va scăpa de abia luni de dimineaţă; domnişoara psiholog Lia nu numai că era acasă, dar nici măcar nu catadicsea să iasă din camera ei, unde stătea închisă, cu motănelul gri în braţe, ţinându-i companie, dar ea era tristă şi abătută din cauza unei anumite reclamaţii pe care o depusese seara trecută către Comisia Disciplinară a Institutului, împotriva colegului ei, Lucian; Mihai se afla, din câte ştim, tot într-o casă, deşi nu la el acasă, ci la comandantul misiunii; iar acesta din urmă, bineînţeles, tot acasă era, iar figura lui îi trăda tristeţea care-i măcina sufletul.
Tânărul informatician remarcase şi el faptul că Lucian era pre-ocupat de ceva; de altfel o auzise şi pe doamna Diana Enka vorbind despre ceva ce se întâmplase seara trecută, judecând după chipul trist al colegului său, probabil ceva destul de grav, de serios. Mihai nu era de obicei foarte curios din fire şi nici nu dorea să devină cicălitor sau enervant, dar nu se putu abţine să nu se intereseze:
- Scuză-mă, Luci, probabil nu-i treaba mea şi nu vreau să par indiscret, dar... Ce-ai păţit? Ce s-a întâmplat aseară?
- Hmm?! tresări Lucian, deşi parcă auzise întrebarea. Chiar trebuie să fiţi toţi atât de curioşi? replică el, fără a avea intenţia să pară dur, nepoliticos, însă nu avea chef de asemenea discuţii în acel moment; totuşi, după ce-l privi pe tânărul său coleg, ceva inexplicabil îl determină să-i răspundă cu sinceritate, fără a-şi da seama de ce: Da, s-a întâmplat ceva neplăcut pentru mine aseară, după plecarea voastră, a celorlalţi... Eu am mai rămas, deşi, dacă aş fi ştiut ce avea să urmeze, aş fi plecat odată cu voi. Dar am mai rămas şi m-am ales cu o reclamaţie serioasă, depusă împotriva mea la Comisia Disciplinară a Institutului, care va porni începând de luni dimineaţă o anchetă amănunţită în ceea ce mă priveşte.
- O reclamaţie?! se miră tânărul Mihai. Cine ar fi depus o reclamaţie împotriva ta?!
- Colega noastră, domnişoara consilier Stancu, rosti Lucian şoptit, cu multă amărăciune în glas; adăugă: Lia.
- Ea?! păru neîncrezător Mihai. De ce? De ce a procedat astfel?
- De ce?! repetă Lucian îngândurat; era întrebarea căreia nici el nu reuşise să-i găsească vreun răspuns. Nu ştiu; nu ştiu de ce. Ea... Consideră că aş fi indisciplinat sau că aş avea un comportament necorespunzător poziţiei mele...
- Tu?! Comportament necorespunzător?! păru Mihai din ce în ce mai uimit.
- Da; într-un fel, ştii şi tu despre ce-ar putea fi vorba; în general, despre fete... Ele mă asaltează, mai ales de când misiunea a devenit oficială, dar jur că nu-i vina mea! De fapt, cred că ai văzut şi tu ceva, iar atunci încă nu era nimic oficial... M-a văzut şi ea, domnişoara consilier Lia, de vreo câteva ori, în astfel de situaţii şi cred că asta a deranjat-o, sau... Nu ştiu... În orice caz, a cerut destituirea mea din funcţia de comandant şi excluderea mea definitivă din echipaj.
- Poftim?! Cum putea cere aşa ceva? Doar nu te cunoaşte decât de vreo săptămână...
- Nu, ea mă cunoştea de mai mult; am întâlnit-o în urmă cu un an şi ceva. Se pare că încă de atunci n-a avut o părere prea bună des-pre mine, dar nu credeam că... Nu ştiu. În orice caz, de luni voi fi cercetat amănunţit; veţi fi chemaţi şi voi, colegii mei, vi se vor pune o mulţime de întrebări, se vor face investigaţii serioase. Nu-mi cade deloc bine chestia asta, dar...
- Ni se vor pune întrebări? Nouă, colegilor tăi, adică, inclusiv mie?
- Bineînţeles; şi ţie, aprobă Lucian.
- Dar eu voi fi ocupat luni; până la ora 12.00; începe examenul, deci...
- Probabil că după ora 12.00 nu vei mai scăpa. Ce-o să spui despre mine?
- Păi, încă n-am avut timp să te cunosc prea bine, dar, normal, numai lucruri bune; ce altceva?!
- Acum zici aşa doar ca să-mi faci mie pe plac, zâmbi Lucian îngăduitor pentru prima oară în acea zi, pentru prima oară după ce aflase despre reclamaţie; îi făcea bine prezenţa tânărului său coleg in-formatician, băiatul era plăcut, simpatic, amuzant.
- Ba, deloc! se împotrivi cu îndârjire Mihai. Serios, mie-mi pari a fi un tip tare de treabă; nu te-aş vorbi de rău... Şi părinţii tăi ştiu de chestia asta?
- Încă nu; nici bunicii... Şi te-aş ruga să nu-i înştiinţezi tu.
- Eu nu, n-am nici un interes; dar în cele din urmă, probabil că tot vor afla şi dânşii.
- Nu probabil, ci sigur, pentru că vor fi şi ei luaţi la întrebări de cei din Comisie. Vor fi chestionaţi chiar şi unii dintre vecinii mei, prietenii mei mai vechi sau mai noi, foştii mei colegi, normal, voi – actualii mei colegi, profesorii mei, dom’ profesor-instructor Manea, dom’ director şi mai ştiu eu cine... Vor căuta nod în papură; n-au decât să-l găsească!
- Şi dacă s-ar ajunge la concluzia că domnişoara ar avea drep-tate şi se vor lua măsuri împotriva ta?
- Destituirea din funcţia de comandant n-ar fi o pagubă prea mare, de nereparat; nu ţineam cu tot dinadisul la această funcţie, dar excluderea mea definitivă din echipaj... Asta chiar ar avea urmări imediate, destul de neplăcute.
- Cum ar fi? se interesă Mihai.
- Anularea misiunii, preciză Lucian.
- Cum aşa? De ce? nu pricepu la început informaticianul.
- Fără mine, Alex şi Nis s-ar retrage amândoi rapid din echipaj.
- De când îi cunoşti?
- De când aveam vreo 6 ani, de când m-am înscris la şcoală aici, în Institut; eram nedespărţiţi, măcar după ore, împreună – zi de zi. Şi făceam groaznic de multe nebunii. Şi cine crezi că ne scăpa mereu de pedepse?
Iniţial, Mihai intenţionă să spună că n-ar avea habar, dar după o clipă de gândire, rosti întrebător:
- Cumva... directorul?
- Chiar el, îi întări Lucian bănuiala.
- Şi atunci tot dânsul era director? păru surprins Mihai.
- Da; închipuie-ţi, avea doar vreo 24 de ani... aproape 25, sau cam aşa ceva.
- Uau... Impresionant! aprecie Mihai. Şi totuşi, de ce s-ar putea ajunge la anularea misiunii noastre?
- Pentru că, evident, fără mine, Alex şi Nis, „Pacifis” nu va pleca nicăieri. Noi trei suntem totuşi membrii de bază ai echipajului, în plus, constructorii navei.
- Ah, pricep... Nava voastră, de fapt, mai mult a ta...
- Poate, rosti Lucian îngândurat. Doar nu-ţi închipui că am fi lucrat ca proştii toţi trei timp de cel puţin trei ani de zile, fără concedii în această perioadă, pentru ca apoi s-o vedem plecând fără noi la bord? Nici gând! Proiectul meu de diplomă; l-am făcut pe tot doar cu mâna, deloc pe computer... N-am să accept niciodată ca „Pacifis” să plece fără ca eu să fiu la bord, cu alţii şi să aştept ca tâmpitul să se întoarcă peste 13, 14, 15 sau cine ştie câţi ani, dacă se va mai întoarce vreodată! Şi oare altul ar avea grijă să nu păţească nimic, sau va fi in-diferent?! Eu însă, evident, fie doar şi ca simplu membru al echipajului, aş îngriji-o mereu cu multă atenţie, n-aş neglija-o nici o clipă!
- N-ai fi de acord să plece în misiune nici dacă, spre exemplu, eu aş fi numit comandantul?
- Scuză-mă, dar fără mine la bord, nu, n-aş fi de acord; nu din cauză că n-aş avea încredere în tine, ştiu că ai îngriji-o, dar „Pacifis” e mult prea importantă pentru mine... Iar voi, ceilalţi patru membri ai echipajului, fără „Pacifis” n-aţi putea pleca, nu în această misiune; poate în alta. La ora actuală, e singura navă capabilă să întreprindă această călătorie.
- Ar fi păcat ca totul să se termine atât de repede, înainte de a fi început cu adevărat, rosti Mihai.
- Tu ce-ai face în acest caz? Ţi-ai relua activitatea sportivă? î-trebă Lucian.
- În nici un caz! se împotrivi Mihai. Orice s-ar întâmpla, nu mă voi întoarce în sport! Am decis să renunţ; n-am să-mi schimb această hotărâre, oricine ar insista, oricât...
- E bine că eşti hotărât, că ştii ce vrei. Nu cred că greşeşti; sper să nu regreţi niciodată.
- De regretat, cu siguranţă nu! spuse Mihai cu fermitate, con-vins că ar avea dreptate.
- De ce? întrebă Lucian.
- Eh; să zicem că m-am cam săturat; ceea ce fac acum mi se pare mult mai interesant.
- Şi totuşi, eşti dispus să renunţi la titlul de campion mondial, la medaliile de aur, la faimă?
- Faimă?! rosti Mihai îngândurat. Pot afirma că n-am fost niciodată atât de faimos cum sunt acum, de când cu oficializarea misiu-nii; cei mai mulţi au aflat de activitatea mea sportivă de abia acum, nu înainte. La titlu, la medalii... Nu cred că valorează mai mult decât participarea la misiune şi deja am renunţat.
- Participarea?! Dacă va mai avea loc această misiune; iar dacă nu?
- Nu contează; am ales drumul ştiinţei, pe acesta am să merg mai departe, spuse Mihai. Indiferent ce s-ar întâmpla.
- Bine; dacă ai ales deja, hai să vedem cum stai cu matematica. Mergem sus, în camera mea, propuse Lucian.
- Mai eşti dispus să mă ajuţi la mate?
- Sigur, doar de asta ai venit...
- Da, dar în situaţia de faţă, te-aş înţelege dacă n-ai vrea să-mi arăţi...
- Fii serios; matematica nu depinde deloc de situaţii; e mereu aceeaşi, dar înainte de a trece la lecţii, te-aş ruga şi eu ceva.
- Spune! îl invită Mihai.
- Nu ştiu dacă ar mai avea vreun rost acum, însă pentru că tot eşti aici, te-aş ruga să modifici puţin programa roboţilor noştri casnici, în eventualitatea în care totuşi vom pleca.
- Deci aveţi roboţi, concluzionă informaticianul.
- Evident, rosti, foarte firesc, Lucian.
- Scuză-mă, nu remarcasem, pentru că tu te ocupi de treburi care le revin lor, justifică Mihai.
- Asta aşa-i; când sunt eu pe acasă, roboţii sunt cam inutili. De altfel, dacă vom pleca, vei avea timp să te familiarizezi cu micile mele ciudăţenii.
- Cum aşa?! Tu vei fi comandantul.
- Nu mai e un amănunt chiar atât de sigur. Poate nu voi mai fi eu... N-avem decât să aşteptăm decizia Comisiei Disciplinare; de abia după aceea vom mai putea fi siguri de ceva anume.
- Eu sper să se rezolve totul cu bine, zise Mihai. Dar ce doreai să mă rogi în legătură cu roboţii?
- Aş vrea să-i programezi în aşa fel încât să pot fi sigur că, după plecarea noastră, dacă vom mai pleca, roboţii se vor ocupa zi de zi de câinele meu, Nero, atâta timp cât acesta va mai trăi şi vor avea grijă să nu-i lipsească niciodată nimic, deci să-i asigure zilnic hrana şi apa necesară, să-l scoată la plimbare, să-l lase noaptea, indiferent de anotimp, să doarmă aici, în casă, pe hol, iarna sau când plouă să-l ţină mai mult în casă, chiar şi ziua, iar în caz de îmbolnăvire, să-l ducă la veterinar, sau să cheme veterinarul acasă, sau măcar să-i trimită pe părinţii mei la veterinar, bineînţeles, cu Nero.
- Nero; frumos nume! E bătrân câinele tău?
- Destul; are 11 ani, replică Lucian.
- Şi de ce ţi-e teamă că ai tăi n-ar avea grijă de el?
- Nu ştiu, dar cred că ar fi mai bine să mă asigur că nu-i va lipsi nimic şi o va duce bine restul zilelor sale.
- Şi Rikky?
- Rikky nu va fi niciodată uitat, pentru că nu s-ar putea; el e vorbăreţ şi isteţ; la nevoie îşi cere zgomotos drepturile. Nero nu poa-te; el latră, nu prea mult, că oboseşte repede. Şi dacă nu e înţeles, e considerat gălăgios şi e scos afară în curte, să nu deranjeze, indiferent de vreme, iar eu nu vreau să se întâmple astfel. Vreau să-i asigur bătrânului meu prieten un trai liniştit pentru restul zilelor sale, să nu ducă lipsă de nimic, să nu sufere... Tu n-ai nici un animal acasă?
- Nu câine; eu am un hamster micuţ, pe nume Pedro, dar sunt sigur că ai mei îl vor îngriji, deci îi vor acorda atenţia necesară.
- E bine că ai această convingere, dar şi mai bine e să te asigu-ri, dacă tot ai această posibilitate.
- Ai dreptate, îl aprobă Mihai îngândurat. E mult mai bine; scapi de o grijă... Ştii, poate o să-i programez şi pe ai mei de acasă, să pot fi liniştit în privinţa lui Pedro, dar acum hai să ne ocupăm de ro-boţii tăi, deşi cred că asta ar putea face şi tatăl tău, nu?
- Ba da, normal, ar putea, dar cine mă asigură că o va şi face; blondul e cam neglijent, mai ales dacă-i vorba despre Nero şi nevoile acestuia; parcă prefer să te ocupi tu de programarea roboţilor.
- Bine; îţi închipui că mie nu mi-e deloc greu. Dimpotrivă, e ceva foarte simplu, floare la ureche, spuse Mihai.
Lucian îşi conduse colegul până în locul în care se aflau robo-ţii, iar tânărul informatician trecu rapid la modificările necesare în program; întreaga operaţiune nu-i luă decât vreo câteva minute. Lucian păru neîncrezător:
- Deci, gata, s-a rezolvat cu Nero?
- Te asigur că da, afirmă Mihai pe un ton destul de convingător; Lucian îl crezu.
Apoi amândoi porniră sus, pe trepte, spre camera lui Lucian. Se treziră însoţiţi de papagalul colorat.
- Rikky ştie mate. Rikky ştie mate, se lăuda poznaşul.
Ajunseră sus, în camera matematicianului; urma „meditaţia” la mate. Mihai se aşeză pe un scaun, la masă, iar colegul său îi aduse câteva foi şi un pix, pe care i le puse în faţă. Mihai privi spre computerul din cameră.
- Eu obişnuiesc să lucrez pe computer, zise el.
- Eu, nu, se împotrivi Lucian. Iar cu mine, vei lucra pe foi, ca să şi înţelegi ceva; nu folosind computerul. Iar pentru început, rezol-vă problemele şi exerciţiile astea, îi indică el.
- Mamă, dacă-mi dă aşa ceva la examen, sunt o cauză pierdută. Sunt în pom şi pomu-n aer... Rămân, cum prea bine zicea colegul tău, Alex, doar un ex-campion mondial...
- Lasă ce zicea Alex; apropo, acum e şi colegul tău, nu doar al meu... Normal, n-o să vă dea aşa de greu la examen, dar aici, aşa-ţi dau eu. Unde nu înţelegi, întreabă-mă; am să încerc să te lămuresc. Hai, la treabă! îl îndemnă Lucian.
Nu prea mulţumit, datorită faptului că era nevoit să lucreze pe foi, nu pe computer, Mihai începu totuşi, încercând să se concentreze. Iar pentru că deocamdată nu-i solicita lămuriri, meditatorul său rămase la fereastră, îngândurat, cu privirea pierdută parcă, spre nică-ieri; era încă foarte trist. Dar acum, că-i ştia motivele, Mihai îl înţelegea. Iar pentru Lucian apăru o nouă întrebare: De ce-i spusese cu atâta uşurinţă totul acestui tânăr cu ochii albaştri, când părinţilor săi sau lui Nis, nu le spusese încă nimic concret? Ciudat...




.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!