agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 35 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-04  |     | 




*43. Necazurile geografului.

Maşina albastră a directorului, avându-l ca şofer de data aceasta pe blondul Enka Iulian, opri pe o stradă cu multe case, pentru că acolo spusese geograful că dorea să ajungă. Iulian Enka nu-l întrebă de ce acolo şi nu în altă parte, opri doar, iar imediat ce lunganul coborî, porni neîntârziat maşina, pe care o considera o adevărată bijuterie albastră pe roţi, într-o scurtă plimbare prin oraş, poate chiar şi prin afara lui, o plimbare de vreo câteva ore, de moment ce Lucian îl asigurase că totul era în ordine. De când aştepta domnul Enka ocazia de a se urca în această maşină? Se gândi că poate îşi va cumpăra şi el una asemănătoare în curând, doar îşi permitea acum...
De cum observă maşina albastră îndepărtându-se, Nistor se îndreptă grăbit spre una dintre casele de pe acea stradă. Nu era păzită de oamenii legii, deci acolo nu locuia unul dintre colegii săi. Bineînţeles că nu, doar nu pentru a ajunge la vreunul dintre colegii săi îi ceruse lunganul şefului său să-l scape de cei doi body-guarzi în acele două zile ale sfârşitului de săptămână.
Pe fiecare stâlp, chiar şi pe această stradă, pe trotuare, de o parte şi de alta a şoselei, fluturau în adierea uşoară a unui vânticel călduţ, steaguri tricolore, mătăsoase, strălucind în razele soarelui. „Foarte frumos!” se gândi Nistor, apoi ajunse în dreptul casei respective, dar nu se opri nehotărât, ci intră în curte, apoi sună la uşă.
Câinele din curte, slobod, nu-l lătră şi nici nu se repezi la el, semn că-i era cunoscut. Se apropie doar de geograf, gudurându-se pe lângă acesta, dând bucuros din coadă. Lunganul mângâie dulăul de câteva ori, apoi îi oferi câţiva biscuiţi proaspeţi şi moi, pe care câinele nu-i refuză; îi mâncă. Pe cuşca din curte scria „Brutus”, iar la poartă, pe o tăbliţă, un anunţ scurt ameninţa: „Nu intraţi! Câine rău!” Brutus era un dulău mare, fioros, probabil şi rău, dar nu cu Nis. În sfârşit, uşa casei se deschise, iar în prag apăru chiar adolescenta bălaie, înaltă şi slăbuţă; pe ea o căuta Nistor. Ochii albaştri ai fetei se luminară de bucurie când îl zăriră pe lungan.
- Nis! exclamă ea surâzând; tot era nevoită să se înalţe serios pe vârfuri pentru a-l îmbrăţişa.
- Salut, Adela, îi răspunse lunganul, sărutând-o prieteneşte pe obraji.
- Răule! N-ai mai trecut de mult pe la noi, îi reproşă fata.
- Îmi pare rău, n-am putut, am fost mult prea ocupat.
- Te-am văzut la televizor, pe diverse posturi şi credeam că de când ai devenit atât de celebru, de cunoscut, nu-i mai bagi în seamă pe oamenii simpli, ca noi.
- Poftim? Nu! se împotrivi categoric lunganul. Cum se poate să-ţi fi trecut aşa ceva prin căpşorul ăsta drăgălaş? Uite, ca dovadă, acum mă aflu aici; am venit imediat ce mi-am făcut puţin timp liber şi am scăpat de cei doi body-guarzi care se ţineau scai de mine, non stop. Am venit special pentru tine, iar zilele astea două ţi le dedic; sunt la dispoziţia ta, în totalitate.
- Foarte bine, zâmbi gingaş puştoaica. Hai, intră!
- Nu; să mergem pe undeva; oriunde doreşti!
- Mai întâi trebuie să-i cerem voie tatălui meu, îi aminti Adela.
De îndată apăru domnul Cristescu.
- Cine-i, scumpo? îşi întrebă fiica.
- Nis, tati, răspunse ea.
- Ah, prietenul tău; să poftească, de ce stă acolo? rosti domnul Gigi Cristescu cu amabilitate; de când cu misiunea, îi plăcea mult tânărul, înainte nu-l prea „înghiţea”, nu-l avea la inimǎ.
Neavând încotro, lunganul intră, aplecându-se, pentru a-şi feri fruntea de tocul uşii. Îl salută pe domnul Cristescu.
- De ce nu porţi uniforma? remarcă dânsul.
- N-am vrut să atrag atenţia asupra mea.
- De parcă ai şi putea... se referi, fără răutate, domnul Gigi, la înălţimea băiatului.
- Aşa-i; e cam greu să trec neobservat, să mă strecor prin mulţime fără a fi remarcat, dar cu uniforma aş fi fost o ţintă şi mai uşoară; pentru reporteri, vreau să spun.
- Hm... murmură domnul Cristescu. Deci nu-i bine să fii aşa de cunoscut, concluzionă dânsul.
- Deloc, îl aprobă Nistor, el nefiind obişnuit cu aşa ceva.
De la etaj coborî şi doamna Manuela, mama Adelei.
- Avem cumva musafiri sau mi s-a părut mie? se auzi glasul dânsei. Cine a venit pe la noi? întrebase doamna Manuela, iar în momentul în care ajunsese destul de jos pentru a-l zări pe lungan, tresări surprinsă: Nistor! De când nu te-am mai văzut... De atunci, din seara aceea, când cu oficializarea misiunii voastre.
- Aşa-i, zâmbi lunganul. De atunci... Îmi pare rău, n-am mai putut trece pe la dumneavoastră, deşi doream foarte mult s-o mai văd pe Adela, mi-era tare dor de ea.
- Ah, lasă scuzele, rosti doamna Manuela Cristescu, tare amabilă.
- Vă mulţumesc pentru înţelegere, zâmbi geograful, apoi privi încurcat spre tatăl Adelei, domnul Gigi Cristescu; urma să-i propună s-o lase pe fiica lui prin oraş: Dacă-i permiteţi Adelei, am merge împreună prin oraş; astăzi... şi mâine, dacă se poate.
- Bine, tinere; uite că o să-i permit, rosti aprobator domnul Cristescu, după câteva clipe de gândire.
- Vă mulţumesc, domnule, răsuflă Nistor; primise cu uşurinţă aprobarea dânsului.
- Mersi, tati, adăugă Adela, iar ca semn de recunoştinţă, îşi sărută tatăl pe obraji. Aşteaptă-mă doar puţin, Nis, mă duc până sus, să mă schimb; n-o să întârzii mult, spuse ea şi nu aşteptă ca lunganul să aprobe sau nu; porni zglobie pe trepte, în sus.
Iar Nistor rămase acolo, în picioare, faţă în faţă cu tatăl ei.
- Ai grijă pe unde te duci cu fata mea! îl atenţionase cu seriozitate în glas domnul Cristescu, încruntându-se.
- Desigur, domnule! Ne vom plimba prin parc, poate pe la vreo cofetărie sau patiserie, probabil şi la un film, la cinematograf; cam atât. Nu intenţionez să intru prin restaurante, baruri, discoteci, sau alte localuri asemănătoare. Puteţi avea încredere în mine, iar dacă nu, puteţi chiar verifica; am celularul la mine, iar dumneavoastră aveţi numărul meu...
- Bine, tinere, o las cu tine, până diseară, să zicem, la ora...
- 22.00, îl întrerupse Nistor cu o propunere.
- De acord, aprobă dânsul. 22.00 e perfect.
Acum, că stabiliseră aceste amănunte, totul părea a fi în ordine. Mai lipsea doar Adela, dar iat-o... Coborî şi ea, în curând. Ah, ce frumoasă! Nistor nu s-ar mai fi săturat privind-o...
Plecară amândoi, nu înainte de a-şi fi luat rămas bun de la părinţii ei. Erau în curtea casei. Brutus mai primi de la darnicul geograf o sumedenie de biscuiţi proaspeţi şi moi.
Lunganul şi Adela porniră apoi spre poartă, pe aleea asfaltată; de o parte şi de alta a aleii se întindeau rânduri de flori. Nistor le privi „de sus”. Erau frumoase florile, mirositoare, cu petale colorate... Dar mult mai frumoasă decât ele era Adela, tânără, blondă, înaltă, iar în acel moment se afla chiar lângă el. Şi o ţinea de mână, deşi era convins că tatăl ei, domnul Gigi Cristescu îi privea atent din casă, de după perdea. Şi ce dacă îi privea? Nu conta acest amănunt, doar nu va ieşi din casă pentru a-i reproşa ceva; nici n-ar avea ce...
Iată că tatăl adolescentei nici nu-i deranjă, chiar dacă-i urmărea atent cu privirea, într-adevăr, din casă, după cum bănuise lunganul. Acum însă, cei doi tineri erau deja afară, la poartă, ieşiseră din curte.
Era o zi frumoasă de vară, cu cer senin, evident, călduroasă, tocmai de aceea Adela se îmbrăcase lejer. „De ce oare tocmai în albastru?” părea a se întreba în gând geograful. Adela privi visătoare steagurile ce împodobeau strada.
- Iată! zise ea. Pentru tine flutură steagurile astea; drapeluri tricolore...
- Aş; nu chiar doar pentru mine, murmură modest Nistor.
- Ai dreptate; şi pentru ceilalţi, colegii tăi, îl aprobă fata, apoi îi reproşă: Încă nu m-ai prezentat nici până acum colegilor tăi.
- Nu; am preferat să te ţin ascunsă, surâse el.
- De ce? întrebă ea. Cumva n-ai încredere în mine, sau din cauza şefului tău, comandantul misiunii... Să ştii, l-am văzut de vreo câteva ori la televizor, în ultimul timp, destul de des; e într-adevăr, un băiat frumos, dar eu tot pe tine te prefer! Nu mă crezi?
- Ba da, îi răspunse Nistor, privind-o pe furiş, cu coada ochiului. Vrei neapărat să-i cunoşti?
- Ah, nu, nu vreau, se împotrivi adolescenta deodată.
- Dacă vrei totuşi, te duc chiar acum la şeful meu, de la el vin; era puţin cam trist, dar n-a vrut să-mi spună de ce... În plus, mai era cu unul dintre colegi, cel nou, informaticianul, fostul campion mondial, deci ai putea să-i cunoşti pe doi dintre ei.
- Nu, lasă, zâmbi Adela, apoi schimbă subiectul: Unde mergem?
- Unde vrei tu; alege!
- Hai în parc, propuse ea.
- Hai, aprobă el scurt.
- Cum vrei să mergem? Pe jos sau cu taxiul?
- Cum doreşti, sau cum crezi că ar fi mai bine, îi lăsă lunganul posibilitatea de a alege, dar cum ea tăcu, tot el zise: Desigur, pe jos, alături de tine, ar fi mult mai plăcut, doar e vară şi e cald, dar există riscul de a fi descoperiţi cu uşurinţă şi nu vreau să fim deranjaţi, deşi... Uite, ar fi totuşi o modalitate de a mă feri de curioşi, zise el şi scoase o şapcă pe care şi-o potrivi bine pe cap. Ce zici, acum mai pot fi recunoscut? îi ceru el părerea.
- Ah, Nis, nărodule… zâmbi Adela, tare amuzată, apoi îl sfătui: Pentru mai multă eficienţă, trageţi-o mai bine pe ochi!
El procedă întocmai, apoi o întrebă:
- E mai bine aşa?
- Da, răspunse ea. Dar ar putea fi şi mai bine dacă ai reuşi să te faci mai scund.
- Mai scund? zâmbi el. Mi-ar place şi mie dacă s-ar putea, dar asta chiar e imposibil. Deci mai rămâne varianta cu taxiul; bineînţeles, e mai rapid şi mai sigur.
- Atunci hai cu taxiul, propuse Adela.
- Hai, o aprobă, zâmbind, lunganul.
Ieşiră în stradă şi opriră un taxi. Nistor, galant, aşteptă să intre Adela prima, apoi urma el. Cam greu pentru un tip atât de înalt ca el.
„De ce n-or exista şi maşini speciale, pentru oameni mai înalţi?” părea a se întreba lunganul, în timp ce încă se chinuia cu încercările de a intra în maşină. Se aplecă mult, cât putea el de mult, dar capul, afurisitul, tot deasupra se încăpăţâna să rămână. În cele din urmă reuşi totuşi să intre, doar că, încurcându-se, îi căzuse şapca, afurisita, în afară, că-n interior nu putea! Şi coboară Nis după ea, apoi chinuie-te din nou să intri în maşină, ca toate maşinile, cam micuţă pentru înălţimea lui, de data asta fără şapcă pe cap; o ţinu în mână, să n-o mai piardă din nou.
Şoferului i se păruse ceva ciudat la tipul cel înalt, dar acum, că acesta era chiar în maşină, fără şapcă pe cap, trasă bine pe ochi, îl zări în oglindă şi-şi aminti: Îl cunoştea de undeva. Brusc se întoarse spre ei şi începu să turuie grăbit:
- Scuze, tinere, dar te cunosc; te-am văzut de multe ori, la televizor... Nu porţi acum uniforma albastră, dar ştiu... Eşti unul dintre cei şapte tineri, membrii ai echipajului, ce vor pleca în misiune, eşti geograful cel înalt...
Aici omul se opri încurcat, nereuşind să-şi amintească un amănunt.
- Nistor Harris, domnule, îl scuti lunganul de efortul de a-şi aduce aminte numele.
- Exact aşa; întocmai, se entuziasmă omul. Vai, ce noroc să vă urcaţi tocmai în taxiul meu; o să vă duc imediat unde vreţi, dar mai înainte, vă rog, măcar un autograf...
- Desigur, domnule, surâse amabil Nistor; Adela tăcea.
Şoferul se scotoci până ce găsi ceea ce căuta, apoi se întoarse mândru spre pasageri, cu un pix şi o vedere color, pe care i le întinse lunganului.
- Uite, am şi o fotografie color, cu voi toţi şapte, în uniforme, exact în faţa navei voastre, „Pacifis”, se lăudă şoferul.
Nistor luă pixul şi fotografia, pe care o cercetă. Într-adevăr, erau ei şapte, în faţa navei. Cine şi când le făcuse acea fotografie? Lunganul nu-şi amintea. Şi de unde o procurase oare acel şofer de taxi? Nici asta nu-i era prea clar, dar nu întrebă nimic. Auzi doar glasul omului:
- Semnaţi, vă rog, pe fotografie, pe dosul ei şi scrieţi: „pentru domnul Geo...”; ba nu, „pentru nea Geo”, ca să sune mai prietenesc; deci „pentru nea Geo şi familia lui”... În rest completaţi cum credeţi de cuviinţă.
- Bine... nea Geo, spuse geograful, spre bucuria crescândă a şoferului. O să completez cum zici mata, dar am să te rog să-mi scuzi scrisul neglijent; mă am cam prost cu caligrafia. Deci să nu te superi dacă n-o să înţelegi mai nimic; totuşi, pentru mata am să mă străduiesc să scriu mai ordonat, cât de cât citeţ, să se poată înţelege ceva, promise lunganul.
- Nu contează scrisul; normal că n-o să mă supăr, îl asigură, tare bucuros, şoferul, pe care Nis nu-l cunoştea; îl întâlnea pentru întâia oară.
Geograful întoarse fotografia şi începu să mâzgălească textul cu scrisul său indescifrabil, totuşi, niţeluş mai citeţ, nicidecum caligrafic: „Pentru nea Geo şi familia lui, Cu drag, Nistor Harris – geograf...” După ce aşeză dezordonat rândurile cu pricina, vru să-i înapoieze domnului pixul şi fotografia, dar acesta privi încurcat spre blondină:
- Domnişoara nu-i în echipaj, nu-i colegă cu dumneata?
- Nu, negă hotărât lunganul, însă imediat adăugă, înţelegând unde dorea să ajungă „nea Geo”: Dar sper că n-o să te superi matale, dacă o să semneze şi ea?!
- Nici gând; de ce m-aş supăra? replică şoferul.
- Scrie şi tu ceva, Adela! o îndemnă lunganul, întinzându-i pixul şi fotografia.
- Ce să scriu? întrebă ea cu glas copilăros, privind întrebător.
- Ce vrei tu, o lămuri scurt lunganul.
Adolescenta bălaie luă pixul şi notă, sub numele lui, Adela, doar atât. Îşi trecuse doar prenumele, scurt, doar cinci litere şi atât. Cinci litere, dar ce frumos erau aşternute, ce ordonat, ce citeţ, caligrafic, în contrast vizibil cu hieroglifele înşirate de geograf, caractere indescifrabile care se doreau a fi litere, pe care trebuia să te chinuieşti mult şi bine până a le descifra. Şoferul luă pixul şi fotografia, pe care o privi, zâmbind mulţumit; parcă se distingea un început de „H” şi un „N” timid; restul numelui geografului era mai greu de citit. Mult mai uşor se deducea. Totuşi, şoferul era mulţumit de mâzgăleală. De abia acum întrebă:
- Încotro?
- Spre parc, nea Geo, preciză lunganul; dacă nu specificase şi care, se înţelegea despre ce parc putea fi vorba; parcul Nicolae Romanescu din Craiova, acelaşi de ani şi ani...
- Spre parc să fie, aprobă şoferul şi în sfârşit, porni taxiul, încurcându-se rapid printre celelalte maşini; trafic intens în oraş, aglomerat...
- Scuze, tinere, crezi că-ţi cer prea mult dacă te-aş ruga să re-nunţi la ceva, un obiect personal, care să-ţi aparţină?
- Ah, se poate, dar... ce? se întrebă încurcat lunganul.
Căută ceva, dar dădea numai de dulciuri, de tot soiul; doar nu era să-i dea aşa ceva omului, deşi dulciurile îl reprezentau... În sfârşit, când taxiul oprise la o intersecţie (semaforul arăta culoarea roşie), Nis găsi nişte foiţe mici, dreptunghiulare, cartonate, lucioase, plastifiate. Le scoase, împreună cu o grămadă de bomboane în ambalaje colorate, care se înşirară prin taxi; Adela se aplecă să le strângă, iar Nis îi arătă şoferului:
- Îmi pare rău, asta-i tot ce-am găsit: O carte de vizită şi o copie după legitimaţia mea de la Institut; nu-i prea mult, dar decât deloc...
- E perfect, le acceptă şoferul, încântat de noua achiziţie. Excelent! aprecie el, punându-le lângă fotografie; de abia acum, cu aceste două noi indicii, putea dovedi că textul mâzgălit şi semnătura de pe fotografie îi aparţineau geografului din echipaj.
Semaforul indică în curând verde; maşina porni din nou. Şoferul întrebă:
- Cu această carte de vizită sau cu copia după legitimaţie, sau cu ambele, aş putea intra în Institut, spre exemplu, când va avea loc lansarea navei, să văd totul în direct, nu la TV?
- Ah, nu; pentru asta aveţi nevoie de o invitaţie, dar vă dau eu una, spuse lunganul şi din nou scotoci adânc buzunarele.
De data aceasta scoase din buzunar doar invitaţia necesară, fără alţi intruşi dulci. Ceru din nou pixul, pentru mici modificări. Specifi-că apoi, cu scrisul său indescifrabil, „pentru lansarea din 27 iunie”, după care semnă. De abia după aceea îi dădu invitaţia şoferului.
- Cu asta voi putea veni şi asista la lansare?
- Probabil că da, doar dacă vă veţi grăbi să veniţi mai de dimineaţă, să ocupaţi un loc, presupuse lunganul. Însă sigur vi se va permite să intraţi în Institut, nu veţi fi oprit, mai adăugă el.
- Vai, mulţumesc, replică şoferul, apoi mai zise, după un timp de tăcere, nu foarte îndelungat: Când veţi pleca?
- Pe 27, luna asta, preciză lunganul.
- Şi cum e? întrebă „nea Geo”.
- Ce să fie?! se miră lunganul, neînţelegând la ce se referea omul.
- Să ştii că în curând vei pleca într-o misiune spaţială foarte importantă, de lungă durată, îl lămuri şoferul. Pentru următorii...
- 13 ani, atât se presupune; dar pot fi mai mulţi, îl ajută geograful. Sau... poate mai puţini.
- Aşa; deci cum e să şti că vei fi plecat în următorii 13 ani, sau chiar mai mulţi? repetă omul întrebarea.
- Într-adevăr, e un gând ameţitor, o idee greu de acceptat, dar pentru a rezista, încerc să ignor perioada îndelungată în care voi fi departe de casă, de prieteni, de familie... Nici nu vreau să-mi imaginez! Măcar bine că am nişte colegi trăznet; sunt bestiali! Asta uşurează cât de cât situaţia.
- Înţeleg, şopti şoferul, apoi nu mai spuse nimic, până ajunseră la parc.
Aici opri. Pasagerii se pregătiră de coborâre.
- Cât vă datorez? se interesă lunganul.
- Nimic; e gratis, surâse şoferul. Sau puteţi presupune că mi-aţi plătit deja, cu invitaţia aceea; e foarte valoroasă! Nu mulţi vor avea privilegiul de a fi prezenţi atunci, la lansare... Dar eu mă voi număra printre ei. Încă o întrebare, tinere: Pot veni şi cu familia mea?
- Sigur, zâmbi geograful.
- Mulţumesc, zise, nu geograful, nici Adela, ci şoferul.
Apoi cei doi tineri coborâră; taxiul se îndreptă grăbit spre centrul oraşului, iar Nistor şi Adela porniră pe aleile parcului, printre pomii înalţi. Din când în când, fiind recunoscut Nistor, mai erau opriţi de trecători; li se solicitau autografe. Nistor îşi îndesase şapca bine pe ochi, înainte de a fi intrat în parc, dar se părea că această măsură de precauţie nu era deloc suficientă în cazul lui, ceea ce nu era de mirare, la cei 2,18 m ai lui.
După un timp, el şi Adela se aşezaseră pe o bancă. În apropiere, nişte puştani jucau fotbal. Foarte probabil intenţionat, unul dintre copilaşi trase cu mingea direct spre lungan; fiind o ţintă destul de uşoară, evident, îl nimeri. Acestuia îi zbură rapid şapca de pe cap. Se ridică să şi-o ia, dar imediat se trezi trântit de băieţeii zgomotoşi, care-l recunoscuseră; n-avea parte de linişte, de singurătate, de timp doar pentru el şi Adela. Şi nu era vorba că l-ar fi deranjat oamenii, dar parcă dorea să fie doar cu Adela. Totuşi, de copii reuşi să scape uşor, împărţindu-le dulciuri; dulciurile sale... Stocul i se sfârşise; trebuia să-şi cumpere urgent altele. Îi rugase pe băieţi să nu spună nimănui că-l văzuseră, să nu provoace larmă în jurul lui.
Când se împrăştiară copiii, îşi potrivi bine şapca pe cap; nu-i era de nici un folos! Unul dintre copii fu chestionat sever de bunica şi mama lui, în legătură cu provenienţa dulciurilor căpătate, iar băieţelul fu nevoit să recunoască: „mi le-a dat geograful acela înalt, din echipajul navei albastre...” La întrebarea „Unde-i?”, puştiul îl indică pe lungan cu degetul; imediat acesta se văzu asaltat de rudele copilaşului, dar nu numai de acestea.
- Vai, ce înalt... Cât? nu îndrăzni mama copilului să întrebe, dar Nistor pricepu rapid.
- 2,18 m, doamnă.
- Aţi jucat baschet sau încă jucaţi? se interesă bunica băieţelului.
- Nu, baschet niciodată; eu m-am jucat doar cu geografia... Şi cu dulciurile.
- Vai, daţi-vă puţin jos şapca, să vă vedem mai bine! auzi el un glas necunoscut.
Nu prea-i convenea lui să dea curs invitaţiei, dar nu dorea nici să pară grosolan...
- Haideţi, să facem o fotografie! propuse un alt glas necunoscut lui. Sau mai multe.
- Ce ziceţi de nişte autografe? adăugă altul.
Nis şi Adela nu reuşiseră să scape prea repede din acel loc, de rudele băieţelului respectiv, apoi de altele şi altele, ale altor copilaşi... Destul de neplăcut! Cam la fel păţiră şi la patiserie şi la cofetărie. Ce să le tihnească prăjiturile, îngheţatele, plăcinta sau sucurile comandate? Nici gând!
Tot aşa şi la cinematograf. Nu putură urmări în linişte filmul care rulase, unul destul de bun, judecând după titlu şi distribuţie; doar atât reuşiseră să înţeleagă şi să reţină din întreg filmul: titlul şi distribuţia. În rest... Dacă reuşiseră să vadă vreo câteva secvenţe, nici acelea întregi, era prea mult spus. Dacă la început cei din spatele lunganului păreau nemulţumiţi şi-i ceruseră să se aplece puţin, imediat ce-l recunoscuseră, începuse nebunia. Şi mai greu se dovedi a părăsi cinematograful după terminarea filmului... Ce chin! Un chin continuu, până la ora 21.30, când se urcară rapid într-un taxi şi ajunseră acasă la Adela; mai bine ar fi rămas acolo de la început.
Stabiliră ca ziua următoare, duminică, să nu mai meargă nicăieri, să rămână în casă; părea o variantă mai acceptabilă, chiar şi împreună cu soţii Cristescu, pǎrinţii Adelei (aceştia erau doar doi). Bineînţeles, tot Nistor va veni la Adela, fiind fără body-guarzi...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!