agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 36 .



Speranța... dinozaurilor!
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-12  |     | 



Capitolul 60.


Totuşi, nici Als, nici Rena nu-şi neglijară îndatoririle. Verificară aparatura navei, redevenită eficientă, iar Als efectuă toate calculele necesare pentru a stabili poziţia exactă a navei, cu o precizie de netăgăduit.
Totul indica faptul că „Hope” se afla în acel moment, în deplină siguranţă, undeva, departe de „golul negru”. Stabiliră traiectoria pe care trebuiau s-o urmeze pentru a ajunge pe Terra şi lăsară din nou totul pe seama pilotului automat, a aparaturii de bord şi sub supravegherea atentă a neobositului Syrinx, unicul lor robot.
„Hope” îşi continua nestingherită zborul ei printre aştri, în direcţia galaxiei Calea Lactee, a sistemului solar, a Terrei. Als şi Rena evitau intenţionat să amintească despre eşecul misiunii lor, despre lipsa planetei Epsilon M, despre „black hole”, despre tot ceea ce se petrecuse în ultimul timp şi era inexplicabil.
Era evident că unele fapte se repetau, ca în urmă cu 7 ani, când traversaseră pentru prima oară acel „black hole”, existând, bineînţeles, câteva diferenţe. Dar cei doi nu-şi aminteau nimic, aşa că nu-şi dădeau seama ce anume se repeta, cu sau fără diferenţe. Din punctul lor de vedere, era pentru prima oară când treceau pe acolo, prin acel loc, după cum le indica aparatura de bord şi robotul, prin apropierea „golului negru”, timp de 20 de secunde, nimic mai mult.
Habar n-aveau de cei 7 ani de călătorie dus-întors (3,5 ani fiecare), dincolo de acel „black hole”, care se dovedise a fi o ciudată poartă interdimensională, până pe Terra din trecutul îndepărtat, într-o altă eră geologică, Mezozoicul, despre cele 28 de zile petrecute acolo, în vremuri demult uitate, în Cretacicul Superior, în compania dinozaurilor acelei perioade, despre Corythosaurul Chance, despre Tyranna, despre decizia lor de a acorda o şansă supravieţuirii şi existenţei dinozaurilor, despre drumul îndărăt, despre capsula spaţială în care închiseseră toate dovezile trecerii lor prin lumea dinozaurilor, capsulă care se autodistrusese la 10-15 minute după lansarea în derivă, în cealaltă dimensiune, deci la puţin timp după trecerea lor îndărăt, prin straniul „black hole”; nu văzuseră spectaculoasa explozie a capsulei, care se distrusese, laolaltă cu toate dovezile „incriminante” ce puteau aminti despre „vacanţa” din Cretacic.
Nu-şi aminteau nimic din toate acestea, iar cum nu mai existau dovezi care să le sugereze ceva asemănător, nici n-aveau cum să-şi amintească; nici măcar despre faptul că-n ultima perioadă, înainte de a fi părăsit Terra Cretacicului Superior, descoperiseră că, de fapt, se iubeau unul pe celălalt. Acum redeveniseră ca mai înainte, deci relaţia lor era din nou tensionantă, încordată: nici nu se iubeau, nici nu se urau; se suportau doar, acceptându-şi unul altuia prezenţa. Cine ştie dacă vor mai redescoperi vreodată că, de fapt, alta ar trebui să fie relaţia dintre ei? Nu aceasta, de respingere şi atracţie reciprocă!
Iată deci că-şi respectaseră promisiunea făcută Tyrannei, dar ei habar n-aveau de nimic! Şi nici n-aveau cum! Pentru că, din şapte ani şi o lună petrecuţi în cealaltă dimensiune, nu rămăseseră decât 20 de secunde şi atât! Totul se redusese la 20 de secunde, răstimp în care ei zăcuseră inconştienţi, trecând cu nava lor, „Hope”, după cum credeau, prin apropierea unui „black hole”. Aveau deci: Rena – 27 de ani, Als – 28.
Li se părea poate ciudată prezenţa unor alimente şi fructe gustoase şi hrănitoare, care li se păreau total necunoscute şi despre care nu-şi aminteau să le fi luat cu ei de pe Terra, în urmă cu 10 ani, când porniseră în această misiune, dar fiindu-le foame, le mâncau doar, fără a-şi face griji în legătură cu provenienţa lor; dacă erau acolo, însemna că erau proviziile lor alimentare, aşa că le consumau.
Iar după alţi trei ani şi jumătate „Hope” reintrase în sistemul solar, la periferia acestuia, Norul Oort, locul de provenienţă al cometelor. Se simţeau, tare emoţionaţi, ca acasă. Als avea deja 31 de ani, Rena – 30... Nu mai erau adolescenţi, deşi încă păreau a se purta copilăreşte, relaţiile dintre ei fiind la fel de tensionante, deci se tachinau între ei, destul de des. Probabil că după ce vor ajunge înapoi, pe Terra, vor redescoperi acel minunat sentiment ce ar trebui să-i unească, să-i apropie, iubirea...
Deocamdată însă, după ce „Hope” trecu de banda lui Kuiper, Pluto fu prima planetă a sistemului solar care-i întâmpină, împreună cu satelitul ei natural, Charon, ambii prăfuiţi şi îngheţaţi. „Hope” se opri câteva clipe pe orbita micuţului Pluto, pentru a-i saluta pe cei doi aştri de la marginea sistemului solar. Als şi Rena micşorară simţitor viteza navei; în câteva ore, spre sfârşitul acelei zile, aveau să ajungă, în sfârşit, acasă, de data aceasta, chiar la ei acasă! Fiindcă se aflau în apropierea lui Pluto, iar viteza navei era atât de mică, Rena încercă să stabilească legătura audio-video cu orice bază de pe Terra. În mod normal, această legătură ar fi trebuit să fie posibilă, deci să nu întâmpine greutăţi în stabilirea ei.
- Ce faci? o întrebă Als.
- Vreau să obţin legătura cu cei de acasă, zise Rena.
- Nu ne aflăm încă prea departe de Terra? presupuse Als.
- Ce departe?! tresări Rena. Nu vezi bine? E Pluto!
- Pluto, da, am văzut... Şi ce, Pluto e aproape?
- Destul de aproape pentru a se stabili legătura, replică Rena. Am intrat deja în sistemul solar.
- Ştiu... Aşteaptă, poate vom primi vreun răspuns, zise Als.
Iar nu la mult timp după aceste cuvinte, auziră doar un glas; se stabilise legătura cu Terra, însă doar audio, nu şi video:
- Da, „Hope”, vă auzim! Avem ceva probleme în a stabili imaginea, dar le vom rezolva de îndată ce vă veţi apropia mai mult. Acum sunteţi de abia în preajma lui Pluto.
- Ba chiar pe orbita lui, specifică Rena.
- V-aţi întors, deci? întrebă glasul.
- Negreşit! În sfârşit, da, răspunse Rena.
- Bun venit acasă, „Hope”! le ură cel ce le răspunsese. Se pare că la timp; n-aţi întârziat. Sunteţi teferi, amândoi?
- Cu siguranţă, da, răspunse Rena, apoi îl înghionti pe colegul ei, atenţionându-l: Als, spune şi tu ceva!
- Ah, păi... Ăăă... Salut, zise Als încurcat, bâlbâindu-se puţin.
- Salut, salut... Şi misiunea voastră?
- Eşec total, răspunse Als, convins că ar avea dreptate.
- Cum, adică? întrebă glasul.
- N-am găsit deloc planeta pe care o căutam, Epsilon M, deci, nici viaţă în afara Terrei. În rest, la întoarcere am întâmpinat câteva mici probleme, trecând, timp de 20 de secunde, cu viteză maximă, prin apropierea unui „black hole”, explică Als pe scurt.
- „Black hole”?! repetă glasul surprins.
- Întocmai, dar am scăpat teferi, zise Als.
- Norocoşilor! replică glasul. Altceva?
- Nimic altceva, răspunse Als.
- Doar atât, adăugă Rena.
- Şi robotul vostru? se interesă posesorul glasului respectiv.
- Syrinx e bine, preciză Rena.
- Nici el n-a păţit nimic, o completă Als.
- Bine. Grăbiţi-vă! Veniţi acasă! Vă aşteptăm, mai auziră ei glasul, apoi legătura se întrerupse.
Bucuroşi că li se răspunsese, cei doi colegi îndreptară „Hope” spre Terra, părăsind orbita micuţului Pluto.
Iată cum Rena şi Als le oferiseră, chiar fără a şti, a-şi aminti sau măcar a-şi da seama, o nesperată şansă dinozaurilor; şansa supravieţuirii în lumea lor, şansa de a-şi continua nestingheriţi existenţa în acea lume paralelă, fără prezenţa omului şi a intervenţiei umane în timpul lor, care ar fi putut conduce din nou, negreşit, spre extincţia acestor creaturi imense, chiar şi în acea altă dimensiune a spaţiului şi timpului; şansa de a-şi continua evoluţia, spre un viitor al lor, care să le aparţină în totalitate şi în care să prospere.
Şi astfel „Hope” devenise un simbol – „Speranţa”... dinozaurilor!

- Sfârşit -

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!