agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 50 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-01  |     | 



*22. O parte din adevăr.

Nick intră fără ştire în biroul tatălui său, To Kuny, în timp ce sora lui, Ly, îi conducea pe cei şapte tineri de pe Terra spre nava lor albastră.
- Bună seara, tată, îl anunţă Nick pe domnul Kuny de sosirea lui.
- Bună seara, dragul meu. Deci, ai venit totuşi... constată To, bucuros de prezenţa fiului său.
- Bineînţeles; doar ţi-am spus că voi veni, îi aminti Nick.
- Ai făcut foarte bine că ai venit, băiete. Foarte bine, îl asigură To Kuny.
- Însă n-am să stau prea mult. Deci, spune-mi care-i problema? De ce m-ai chemat? întrebă Nick, curios. Trebuie să fie ceva important, presupun...
- Treci direct la subiect, fără ocolişuri, remarcă tatăl său.
- Nu-mi plac ocolişurile, ştii asta destul de bine. Aşa că, te rog, spune-mi mai repede despre ce este vorba, îl invită Nick, nerăbdător.
- Doream să te întreb dacă nu cumva le-ai spus lor micul nostru secret despre noi trei; adică eu, tu şi Ly.
- Ah, deci asta era... Nu, tată, nu-ţi face griji în privinţa asta, nu le-am spus lor. Fii liniştit, te rog; secretul nostru e în siguranţă. Pentru că... I l-am spus doar ei.
- Ei?! Cui anume?
- Mariei, desigur.
- Mariei, desigur... Şi crezi c-ai procedat bine spunându-i toate acestea? Trebuia să-mi închipui că-i vei spune, că nu te vei putea abţine. Crezi că ea nu le va spune celorlalţi colegi ai ei?
- Nu, tată, poţi fi sigur că nu le va spune nimic colegilor ei, pentru că am rugat-o eu, iar ea mi-a promis că va păstra secretul; eu o cred. Şi încă un lucru să-ţi fie clar: Sunt convins că am procedat corect spunându-i toate astea, pentru că simţeam nevoia să mă destăinui cuiva, iar ea era persoana cea mai potrivită în acest sens. Trebuia să-i spun, nu mai puteam suporta tăcerea asta apăsătoare...
- Ar fi trebuit să fi vorbit cu mine înainte de a-i fi spus ei ceva, să-mi ceri părerea sau sfatul. Aşa ar fi fost corect. Acum însă, nu putem schimba nimic, de moment ce deja a aflat... Şi ea ce-a zis în legătură cu acestea? Cum a reacţionat? Care a fost părerea ei?
- Chiar vrei să ştii părerea ei? Te interesează?
- Desigur, fiule, întări domnul Kuny.
- Păi, după părerea ei... Crede că suntem de pe Terra; eu, tu şi Ly. Şi vrei să ştii ceva, tată? Chiar şi eu încep să cred că noi trei suntem de pe Terra, sunt mai mult decât convins că Terra este de fapt planeta noastră. Parcă îmi şi amintesc vag vreo câteva imagini de acolo, de parcă aş fi fost cândva acolo, deşi aceste amintiri sunt foarte neclare, şterse de trecerea anilor. Dar asta îmi întăreşte convingerea că am fi de pe Terra, toţi trei.
- Deci, în cele din urmă, ţi-ai dat seama de asta, oftă To Kuny, adăugând cu seriozitate: Da, Nick... Da, dragul meu, Terra este planeta noastră. Ăsta-i adevărul: Noi trei suntem de pe Terra, ca şi ei, de altfel.
- Nu-mi vine să cred! Ce te face să recunoşti brusc adevărul? Ce te determină să-mi spui mie acum acest adevăr, în mod atât de direct, deşi l-ai ascuns atâta timp? Explică-mi, tată, te rog!
- Nick, dragul meu... Încearcă să mă înţelegi... Nu-mi este deloc uşor, zise To Kuny, oftând din nou.
- Dar mie?! Dar pentru Ly?! La noi nu te-ai gândit deloc? Crezi că nouă ne este uşor?! Cum să te înţeleg? Cum poţi să-mi ceri să te înţeleg? Ce aş putea oare înţelege? Spune-mi, ce anume?! se agită Nick.
- Fiule, nu-i atât de simplu cum crezi tu, încercă To să-l liniştească.
- Simplu?! Ce-ar putea fi simplu? Oricât de complicat ar fi, eu am dreptul să ştiu, Ly are dreptul să ştie, ba chiar şi cei şapte tineri care au sosit de pe Terra au acest drept. Hotărăşte-te odată, pentru că oricât de dificil ar fi, trebuie să ne spui totul, nu ne poţi ascunde adevărul la nesfârşit, n-ai acest drept! Spune odată, pur şi simplu, tot ce ştii, pentru că dacă tu n-ai de gând să vorbeşti, o voi face chiar eu! Da, desigur, le voi spune şi celorlalţi, atât cât ştiu, pentru că şi ei, fiind de-ai noştri, trebuie să afle acest adevăr. Deci, am să le spun în curând. Nu se poate altfel.
- Nu, Nick! Nu-i obosi degeaba cu incompleta ta poveste; nu are nici un rost... Te rog... imploră insistent domnul Kuny.
- Incompletă, foarte bine spus. Când ai de gând s-o completezi? Când o să ne spui totul? nu cedă fiul.
- O să spun, îţi promit, oftă din nou tatăl. Ţie, surorii tale, Mariei, poate chiar şi celorlalţi. Doar că nu acum, pentru că mi-e foarte greu... Trebuie să mă pregătesc, cel puţin sufleteşte, fiindcă sunt pentru mine nişte amintiri dureroase, foarte dureroase, pe care le credeam definitiv uitate, rămase undeva în urmă, în negura trecutului. Nu pot să-mi dau drumul aşa, deodată, îmi este mult prea greu. Te rog, fiule, fii înţelegător!
- Pregăteşte-te mai repede! Asta-i tot ceea ce pot să-ţi spun şi tot ceea ce-ţi cer. Chiar crezi că-ţi cer prea mult?
- Nu, fiule. Bineînţeles că nu... Am să mă pregătesc, cât voi putea de repede şi sper să nu dureze prea mult. Vreau doar să-mi promiţi că deocamdată nu le vei spune nimic celorlalţi, cu excepţia Mariei, nimic din ceea ce ştii, atât cât ştii.
- Bine, tată. Promit! Şi poţi fi sigur că nu le voi spune nimic, dacă asta te ajută cu ceva sau te linişteşte, pentru că atunci când promit ceva...
- Da, dragul meu, ştiu, îl întrerupse To îngândurat. Oricum, pentru liniştea ta, tot ceea ce pot să-ţi spun deocamdată, este faptul că suntem cu adevărat de pe Terra, toţi trei, să nu te îndoieşti nici o clipă de acest lucru. Iar tu şi Ly sunteţi fără îndoială fraţi, dar nu sunteţi copiii mei, deşi mi-aş fi dorit asta foarte mult; ba chiar aţi fi putut fi copiii mei, numai că, din nefericire, nu s-a întâmplat astfel. Însă acolo, pe Terra, aveţi o soră mai mare, după cum v-am mai spus, ţie şi dragei mele Ly. Ceea ce nu v-am spus este faptul că sora aceea a voastră care a rămas pe Terra este de fapt cu adevărat fiica mea, adică eu sunt tatăl ei, cel puţin din punct de vedere biologic, pentru că eu şi mama voastră am fost căsătoriţi legal mai de mult, ce-i drept, pentru o perioadă cam scurtă, dar, doamne, vai mie... Numai eu pot să ştiu cât de mult am iubit-o pe mama voastră; cât de mult...
- Tată... Ce tot spui?! întrebă Nick într-un târziu, ascultând totul emoţionat, cu răsuflarea tăiată.
- Ce spun?! Adevărul, Nick; cel pe care doreşti cu atâta ardoare să-l afli. Şi te rog să nu mă-ntrerupi, dacă vrei să afli câte ceva din ceea ce nu ştii; acum, dacă am început, cred că pot adăuga mai mult, cel puţin faţă de tine... Da, am fost căsătorit cu mama voastră şi o iubeam nespus de mult; cred că ştii şi tu cum vine asta, acum, că eşti îndrăgostit de Maria. Deci, măcar în acest sens mă înţelegi perfect. În sfârşit... Totul părea a merge de minune pentru mine şi mama voastră, căsnicia noastră părea perfectă, neumbrită de nici un nor, căci şi ea mă iubea pe mine la fel de mult, iar dacă totul ar fi fost aşa cum părea să fie, atunci poate că şi voi doi aţi fi fost cu adevărat tot copiii mei şi am fi trăit fericiţi toţi, împreună, pe Pământ, ca o familie unită. Însă n-a fost să fie aşa... Eu lucram tot la Institutul Astronomic la care lucrează toţi cei şapte tineri vizitatori de pe Terra şi aveam mulţi prieteni, care mă ajutau cu drag, dacă aveam probleme. Mă descurcam, eram bine văzut prin Institut. Însă într-o zi, nici acum nu ştiu de ce, s-a organizat un complot împotriva mea, mi s-a pus pe cap o acuzaţie foarte gravă, deşi eram nevinovat, căci nu făcusem absolut nimic, dar totul a fost atât de bine aranjat şi pus la cale în aşa fel încât eu să fiu închis pe viaţă fără drept de recurs, deci să fiu în puşcărie pentru tot restul vieţii mele, să fiu prizonier, adică un om privat de libertate şi de demnitate, un om obligat să stea închis mai tot timpul într-o singură cameră mică, denumită celulă, cu o ferestruică zăbrelită, de unde rareori i se permitea să iasă să se plimbe prin interiorul clădirii denumită închisoare, de unde se considera că nu are dreptul să iasă niciodată, pentru că ar fi periculos pentru societate, iar dacă încerca să evadeze, se dăduse ordin să fie ucis. Cam asta se alesese dintr-o dată de viaţa mea frumoasă. Asta era situaţia mea, în timp ce soţia mea, mama voastră, era însărcinată, în primele luni, cu copilul meu, adică sora voastră mai mare. După scurt timp de la arestarea şi întemniţarea mea, perioadă în care soţiei mele, deci mamei voastre, i se interzisese categoric să mă vadă, intenţionat a fost anunţată că eu am murit în detenţie, de fapt chiar că m-aş fi sinucis, neputând suporta povara vinovăţiei mele; astfel s-a făcut că ea, neavând încotro, s-a recăsătorit cu tatăl vostru, fiindcă avea nevoie de un sprijin material pentru copilul care încă nici nu se născuse; aşa este acolo, legea banului domneşte peste tot, ai aflat deja acest amănunt de la ei, cei şapte vizitatori. Fără bani nu poţi să faci nimic acolo, nu poţi supravieţui, iar ea nu avea cum să se descurce de una singură cu un copil mic, fără nici un ajutor, din partea nimănui, nu avea cum să facă rost de bani suficienţi pentru a-i asigura copilului ei un trai decent, fără lipsuri, oricât ar fi lucrat ea, în orice domeniu, oricât de capabilă şi pricepută ar fi fost. Meritele i-ar fi fost cu greu recunoscute, iar de altfel, nu i-ar fi rămas suficient timp să se ocupe de copil, l-ar fi neglijat, ceea ce n-ar fi fost de dorit. Norocul ei că l-a întâlnit pe tatăl vostru, pe care nici voi nu-l cunoaşteţi, nu vi-l amintiţi, dar care a fost şi sunt sigur că încă mai este un om minunat, un domn care a luat-o de soţie atunci, chiar şi aşa, cu un copil al altuia, cunoscând şi faptul că fostul ei soţ fusese puşcăriaş şi murise în închisoare. Şi sunt convins că a iubit-o şi încă o iubeşte foarte mult pe mama voastră, aşa cum merită cu adevărat. Mai sunt sigur că acel om a fost şi încă este un tată excelent pentru fiica mea rămasă acolo, pe Terra, devenită între timp fiica lui...
- Tată, ce tot spui?! repetă Nick, foarte tulburat de cele auzite.
- Adevărul, Nick, adevărul... Cel pe care vrei atât de mult să-l afli. Ascultă-mă şi nu mă mai întrerupe mereu; dacă am început să-ţi spun, lasă-mă să vorbesc. Crezi că pentru mine este uşor...?! Atâţia ani am suportat toate acestea în tăcere, am îndurat, am ţinut închis în mine totul, pentru că nu aveam cui să-i spun, deşi simţeam nevoia să mă destăinui cuiva, să mă descarc sufleteşte, dar voi doi eraţi prea mici, doi bieţi copilaşi nevinovaţi, n-aţi fi putut înţelege nimic din toate acestea. Nu ştiu ce m-aş fi făcut singur, fără voi... Fără voi nu mi-aş fi putut duce planul până la capăt, n-aş fi avut tăria necesară. Dar voi doi, cu inocenţa şi drăgălăşenia voastră, mi-aţi dat puterea şi energia să reuşesc, să rezist, să trec peste toate obstacolele ivite în cale, să las în urmă tot ceea ce a fost neplăcut în viaţa mea. Fără voi orice efort ar fi fost zadarnic, totul ar fi fost pierdut pentru mine. Dar să revin la ce-ţi spuneam înainte. Deci, am fost acuzat de ceva foarte serios, un sabotaj deosebit de grav, periculos, cu multe implicaţii, nu ştiu dacă înţelegi sau dacă-ţi dai seama ce înseamnă asta, însă n-are rost să-ţi explic acum; e teribil de complicat... E suficient să înţelegi că totul a fost simulat împotriva mea, bine regizat şi că în urma acestui plan bine ticluit şi a acestor acuzaţii am fost închis, fără nici un fel de judecată; fără martori, fără avocaţi... Nu mi s-a permis să iau contact cu nimeni din afară, care să dovedească nevinovăţia mea, nu am avut dreptul la un avocat care să pledeze în favoarea mea, să-mi susţină cauza, nici măcar nu mi s-a permis să spun eu însumi ceva în apărarea mea, nu mi s-a luat vreo declaraţie, n-au existat martori, totul s-a petrecut în umbră, s-a desfăşurat rapid, în tăcere, a fost declarat strict secret, iar dosarul meu a fost închis definitiv, fără a mi se fi acordat posibilitatea de a dezminţi această înscenare grosolană, bine organizată, pusă pe seama mea, acest complot împotriva mea, de a demasca adevăraţii vinovaţi, care au acţionat nestingheriţi din umbră şi au rămas nepedepsiţi, liberi. Mi s-a spus doar că existau dovezi şi probe clare, incontestabile, care demonstrau vinovăţia mea, dar nu mi-au fost arătate aceste dovezi. Iar prietenilor şi cunoscuţilor mei nici măcar nu li s-a spus vreodată ce s-a întâmplat de fapt, în realitate, au fost complet dezinformaţi. Am fost pur şi simplu dat dispărut. Numai ei, mamei voastre, i s-a spus vag, cam ce s-a petrecut, dar şi ea a fost amarnic indusă în eroare, a fost minţită grosolan, spunându-i-se că aş fi murit; de fapt, că m-aş fi sinucis, pentru că n-aş fi putut suporta povara vinovăţiei, n-aş fi putut rezista, aş fi avut mustrări de conştiinţă, iar sentimentul puternic de vinovăţie m-ar fi determinat în cele din urmă să recurg la acest gest extrem, să fac acest ultim pas, pentru a şterge astfel totul. Ca această presupusă sinucidere să fie cât mai veridică, i s-a prezentat şi un certificat de deces fals, emis pe numele meu. Iar când i s-au spus toate acestea, a fost ameninţată să păstreze tăcerea, altfel va avea tot timpul de suferit, va avea necazuri mari, probleme grave de înfruntat, atât ea, cât şi copilul ei, încă nenăscut, după ce va veni pe lume. Din această cauză, puţini sunt cei ce ştiu exact sau cât de cât adevărul în legătură cu ce anume s-ar fi întâmplat cu mine şi n-aveau cum să mă ajute. Am fost dat uitării, ca şi cum nici măcar n-aş fi existat vreodată; mi-a fost ştearsă identitatea, mi-a fost furată viaţa... Însă eu eram prizonier în penitenciarul de maximă securitate, fără şansa de a scăpa vreodată de acolo, de a-mi revedea soţia sau de a-mi vedea vreodată copilul. În ziua în care acest copil a venit pe lume, am fost totuşi anunţat că am o fetiţă, mi s-a dat o bucată de pâine şi atât; nimic mai mult! Totuşi, spre surprinderea mea, după vreo patru ani şi jumătate, pare-se după ce s-a schimbat guvernul şi legile s-au îmblânzit puţin, dar şi pentru buna mea comportare în detenţie, mi s-a permis să ies din închisoare numai pentru o zi, bineînţeles, sub escortă. Între timp aflasem totuşi despre soţia mea că se recăsătorise şi că mai avea alţi doi copii, adică pe voi, fusesem informat în privinţa asta. Această veste nu m-a mâhnit foarte mult. O iubeam prea mult şi încercam să mă bucur pentru ea, ştiind că-i merge bine, că nu are greutăţi. În ziua permisiei m-am hotărât să nu mă duc acasă la mama voastră, pentru a nu-i provoca prea multă suferinţă prin prezenţa mea. Totuşi, doream s-o văd, pe ea şi pe fiica mea, fără ca ele să mă observe pe mine. Fiica mea ar fi avut atunci cam în jur de patru anişori. Cei doi gardieni care mă escortau s-au dovedit a fi foarte înţelegători şi mi-au îngăduit să le văd din depărtare, apoi m-au însoţit înapoi, la închisoare. La puţin timp după aceea, nu ştiu cum, mama voastră a aflat adevărul despre mine, anume că, de fapt, nu murisem, ci încă eram prizonier. Imaginează-ţi, dacă poţi, reacţia ei din acele momente... Însă tot nu avea cum să intervină în favoarea mea; ar fi însemnat să-şi pună întreaga familie în pericol. Era un risc prea mare, pe care nu şi-l putea asuma, mai ales că nu mă putea elibera, nu-mi putea dovedi nevinovăţia. Ar fi fost inutil. Eu am înţeles-o, ea probabil s-a resemnat, s-a străduit să accepte ideea... După încă aproape un an, tot pentru buna mea comportare, mi s-a mai dat iarăşi voie să ies din închisoare, pentru o perioadă puţin mai lungă, de aproximativ două săptămâni. Din întâmplare sau nu, într-o zi din acele două săptămâni fiica mea împlinea vârsta de 5 anişori. De cum am ieşit din închisoare, mă duceam zi de zi să le văd, din depărtare, pe mama şi pe sora voastră, la început, încă sub escortă. V-am văzut desigur şi pe voi, ba chiar şi pe tatăl vostru. Încet, dar sigur, le-am câştigat simpatia şi încrederea gardienilor care mă escortau, iar în ultimele zile de permisie aceştia m-au lăsat neînsoţit. Exact într-una din acele zile fiica mea îşi serba onomastica. În acea zi, în care fata mea împlinea 5 anişori, nu mai puteam sta ascuns, să privesc totul nostalgic, din depărtare. I-am cumpărat fiicei mele o păpuşică mică, atât cât îmi puteam permite cu puţinii bani pe care-i aveam, v-am cumpărat şi vouă câteva jucărioare, câte o punguţă de bomboane pentru fiecare, iar mamei voastre doar un bucheţel de flori şi m-am dus seara, după plecarea invitaţilor, în casă, de fapt, la mine acasă, cum ar fi venit... Nu pot uita reacţia întipărită pe chipul mamei voastre când m-a văzut; ba chiar nici pe a tatălui vostru. Dar nici unul nu mi-a interzis să intru în casă. Atunci, în acea seară, am putut s-o văd pentru prima oară de aproape pe fiica mea, am putut s-o ţin câteva clipe în braţe, s-o sărut, i-am putut vorbi şi i-am auzit glăsciorul dulce. I-am dat păpuşica, de care s-a bucurat foarte mult şi a îndrăgit-o imediat, deşi primise multe alte cadouri mai frumoase, mai mari şi mai valoroase, chiar şi alte păpuşi mai mari. A chemat-o pe mămica ei, spunându-i să mă servească şi pe mine cu o felie din tortul de ziua ei. Era foarte bucuroasă că mai venise cineva la ea, de ziua ei. Desigur, v-am luat şi pe voi în braţe, v-am sărutat şi v-am dat jucăriile pe care vi le cumpărasem. Apoi am plecat, nu înainte de a-i fi promis mamei voastre să nu mai revin niciodată, deşi nu asta-mi doream; era clar că nici ea... Dar n-aveam de gând s-o încurc prea mult; chiar şi fără asta, viaţa ei era destul de complicată. Însă din clipa aceea, n-am mai rezistat! Începeam să-mi pierd controlul, raţionamentul. Trebuia să fac ceva! Simţeam că nu mă mai pot întoarce în închisoarea aceea blestemată, în celula care mă aştepta... Trebuia să scap, altfel sfârşeam prin a-mi pune cu adevărat capăt zilelor. Aşa că brusc am pus totul la cale pentru noaptea aceea. M-am strecurat ca un hoţ de rând în Institutul în care lucrasem şi am pregătit de plecare o navă spaţială, care de altfel era deja pregătită pentru un zbor intergalactic de lungă durată, primul de acest gen. Era de mult pregătită pentru un zbor spaţial care n-a mai avut loc, pentru o misiune ce a fost abandonată, misiune din al cărei echipaj trebuia să fac şi eu parte, alături de actualul director al Insitutului Spaţial, domnul Simionescu, bunul meu prieten Traian şi chiar alături de instructrul şef al tinerilor tăi prieteni veniţi de pe Terra, domnul profesor Eugen Manea; ba, până una alta, chiar şi mulţi dintre părinţii acestor şapte tineri ar fi trebuit să facă parte din acel echipaj. Era un echipaj bine format; Traian Simionescu urma să fie comandantul nostru, al navei, al întregii misiuni, aşa cum este Lucian acum. Dacă nu mi se întâmpla mie nenorocirea care a căzut pe capul meu, foarte probabil că misiunea aceea ar fi avut loc, însă, într-un fel, mai mult sau mai puţin direct, ceea ce mi s-a întâmplat mie a condus la abandonarea misiunii şi la dezmembrarea echipajului, care trebuia să fie format din 10 persoane, fără domnişoare. Dar, în sfârşit... Datorită acelei misiuni care n-a mai avut niciodată loc, nava aceea era deja pregătită de zbor, deci n-aveam prea multe de făcut, mă puteam descurca. Aşa că nu mi-am respectat promisiunea pe care i-o făcusem mamei voastre, deşi, de obicei, sunt un om de cuvânt, iar anii de detenţie nu-mi sluţiseră caracterul şi corectitudinea. Atunci însă m-am întors la casa din care de abia plecasem, unde toţi se culcaseră deja şi tot ca un hoţ m-am strecurat şi aici până în camera în care dormeaţi voi, copiii. Am sărutat-o uşor, cu durere, fără să o trezesc, privind-o lung, pe fiica mea, apoi am început să strâng câteva lucruşoare de-ale voastre, nu foarte multe, ca să nu le pot căra, ci doar atâtea câte am considerat că ar fi strict necesare, în rest, se găseau de toate în magaziile pline ale navei, bine depozitate, destul de multe, cât să ne ajungă pentru călătoria îndelungată pe care o plănuisem. Cât mai încet, fără să mă audă nimeni, le-am scos afară şi le-am adus la Institut, în navă (cunoscând foarte bine Institutul, am ocolit locurile pe unde s-ar fi declanşat alarma), după care am revenit în casă, m-am furişat din nou, oprindu-mă de data aceasta preţ de câteva clipe, s-o privesc pe mama voastră, pe care încă o iubeam foarte mult, dar de care urma să mă despart pentru totdeauna; nu credeam că voi mai avea vreodată ocazia s-o revăd. Ea dormea liniştită, fără a bănui nimic. I-am sărutat uşor mâna, fără s-o trezesc, apoi am intrat din nou în camera voastră, am mai trecut pe la fiica mea, ca s-o sărut pentru ultima oară pe frunte. Ea nu s-a trezit şi în cele din urmă m-am hotărât să vă iau pe voi doi cu mine, pe tine şi pe Ly. V-am trezit uşurel, să nu vă speriaţi, v-am spus să nu faceţi gălăgie, căci doarme surioara voastră, la fel mămica şi tăticul vostru, apoi, fără prea mari probleme, v-am păcălit şi v-am luat cu mine în linişte, ca să nu-i deranjăm pe ceilalţi. Tu, Nick, aveai numai 4 anişori, iar Ly doar vreo 2 şi nu mi-a fost deloc greu să vă păcălesc. La început doar tu ai protestat puţin, spunând că mami v-a învăţat să nu vorbiţi cu străinii, dar eu nu eram un străin pentru voi, doar vă văzusem în acea zi şi vă adusesem cadouri; astfel te-am convins uşor. V-am spus că vă duc la Institut, să vedeţi o navă spaţială mare şi frumoasă, dar nu una de jucărie, ci una adevărată, iar voi v-aţi bucurat foarte mult când aţi văzut că nu v-am minţit şi v-am dus într-adevăr la o navă mare şi frumoasă, care se numea „Vulturul”. Nu mi-a fost deloc greu să vă determin să intraţi în navă, voi fiind încântaţi de idee. Apoi, odată ajunşi la bord, am pornit motoarele navei fără a sta pe gânduri, fără a privi înapoi şi fără a avea remuşcări şi am lansat imediat nava de pe rampa de lansare în spaţiu, într-o călătorie fără destinaţie... Am lansat-o fără a fi fost nevoie de numărătoarea inversă, absolut necesară la o lansare de pe Terra, deoarece efectuasem o mică modificare în sistemul navei, graţie căreia am putut porni direct, fără numărătoare inversă. Modificarea a fost bine făcută, iar lansarea mi-a reuşit fără a fi îndrumat de la sol, pentru că mă pricepeam destul de bine la asta, doar lucrasem mult timp acolo, în Institut, exact în acest domeniu. Până să se dumirească angajaţii Institutului ce se întâmplase, cât şi cei din puşcărie, era deja mult prea târziu. Nava era departe şi nu aveau posibilitatea să o facă să se întoarcă înapoi. Nu puteau nici să ne urmărească, nu puteau face nimic în acest sens, nu aveau posibilităţi, „Vulturul” fiind la momentul respectiv unica navă capabilă de un asemenea zbor. În plus, fusesră surprinşi nepregătiţi, iar eu deţineam controlul asupra sistemelor navei. „Vulturul” se află şi acum pe suprafaţa Proximei... Îmi închipui ce durere de nedescris am pricinuit mamei voastre, cât şi scumpei mele fiice, care după veselia zilei în care împlinise 5 anişori, s-a trezit dimineaţa şi a aflat că dintr-o dată nu mai are nici frăţior, nici surioară şi a rămas singură, singurică la părinţi. Cât despre voi, eraţi prea mici ca să vă daţi seama de ceea ce se întâmplase. Nu m-aţi întrebat nimic, decât rareori, mai mult tu, despre surioara, mama şi tăticul vostru, iar după un timp aţi uitat complet de ei şi aţi început să-mi spuneţi mie „tati”, ceea ce îmi umplea sufletul de bucurie şi m-a făcut să reuşesc să ajung aici, pe Proxima, la timp, înainte de a ni se epuiza toate proviziile, energia şi combustibilul. Voi aţi fost sprijinul meu moral în tot acest timp. Cu „Vulturul” am călătorit prin spaţiu timp de 8 ani. La sosirea pe Proxima Ly avea 10 ani, iar tu 12. Apoi, restul cred că-l ştii; cum ne-am descurcat pe Proxima, n-are rost să-ţi mai spun. Erai mărişor când am ajuns aici şi cred că ţi-aminteşti totul destul de bine.
Nick, care până atunci ascultase tăcut relatarea tatălui său, rămânând parcă mut de uimire, spuse întrebător, cu jumătate de glas, profund emoţionat:
- Dar cum s-a întâmplat de-am ajuns tocmai aici, pe planeta Proxima?
- Sincer vorbind, ca să-ţi mai fac o altă destăinuire importantă suplimentară, n-a fost deloc întâmplător; „Vulturul” era pregătit să ajungă pe Proxima, aşa era programat, aceasta era destinaţia lui. Misiunea noastră, cea pe care trebuia s-o întreprindem, era spre planeta Proxima, deci chiar această planetă era obiectivul misiunii. Oamenii şi-au îndreptat de mult atenţia spre această planetă, însă misiunea oficială spre Proxima de abia acum a fost concretizată, realizată de ei, iar ca dovadă în acest sens sunt tinerii tăi prieteni veniţi de pe Terra, care se află acum aici. Dar să revenim la ceea ce-ţi spuneam. Deci, „Vulturul” era programat să ajungă pe Proxima, iar pilotul automat l-a condus destul de bine, fără probleme; eu m-am ocupat mai mult de voi, de creşterea voastră. În final am reuşit să ajungem unde mi-am propus, deşi în loc de 10 membrii în echipaj, eram doar eu, unul singur, constituiam şi comandantul şi restul echipajului, dar mai târziu, voi doi mi-aţi fost două ajutoare de nădejde, pe care mă puteam baza. De ajuns însă, am ajuns aici, pe Proxima, probabil numai datorită faptului că misiunea navei „Vulturul” consta exact în a ajunge aici, misiune ce trebuia să fie condusă de bunul meu prieten Traian, sub comanda căruia cu siguranţă n-am fi dat greş. Dar, deşi misiunea fusese abandonată atunci, ştii acum din ce cauză, totuşi memoria computerelor de la bordul navei „Vulturul”, ca şi a pilotului automat, n-a fost ştearsă, ceea ce ne-a ajutat mult în a reuşi să ajungem aici, cât şi în evadarea mea din închisoare, în fuga mea de întreaga omenire, care m-a nedreptăţit, în fuga mea de pe Terra. Viaţa acolo devenise pentru mine un calvar, un coşmar, mi se părea imposibilă, insuportabilă, nu mai puteam trăi acolo. Tocmai de aceea am hotărât să pun totul la cale, să plănuiesc evadarea mea de acolo, să fug, să scap.
- Dar, spune-mi, tată, nu înţeleg... De ce ne-ai luat cu tine pe noi doi şi nu pe sora noastră mai mare, care era de fapt fiica ta, după cum ai spus.
- Mă aşteptam să-mi pui întrebarea asta. Dar eu... Eu... Nu puteam s-o iau pe ea cu mine, pentru că Lia... scăpă involuntar To Kuny acest nume, încercând să-şi adune gândurile.
- Cum?! îl întrerupse Nick bănuitor. Ai spus cumva „Lia”? Aşa se numea fiica ta, sora noastră mai mare, a mea şi a lui Ly? Oare să fie... Nu cumva această Lia este sora noastră?
- Nu; ce crezi?! Cum poţi să crezi una ca asta? păru To Kuny tulburat de bănuiala fiului, încercând parcă să se convingă, cu disperare, pe sine însuşi: E numai o coincidenţă de nume. Fiica mea se numea într-adevăr tot Lia, dar nu este această domnişoară consilier din echipajul terestru, nu este ea... Nu poate fi ea! Exclus...
- Tati, eşti sigur? se îndoi Nick.
- Sincer?! Nu, dragul meu; nu sunt foarte sigur de acest lucru, dar cred că e doar o coincidenţă de nume, atâta tot... Lia era numele fiicei mele de pe Terra, însă poate că e doar o coincidenţă faptul că şi în echipajul terestru se află o domnişoară cu acest nume, spuse To cu nostalgie în glas.
- Şi faptul că ea e doar cu un an mai mare decât mine e tot o simplă coincidenţă? zise Nick, iscodindu-şi tatăl cu privirea.
- Te rog, dragul meu... Nu răsuci cuţitul în rană... rosti domnul Kuny cu subînţeles.
- Bine, tată, renunţă băiatul. Totuşi, răspunde-mi la întrebare: De ce n-ai luat-o pe ea cu tine?
- N-am luat-o pe ea, Nick, pentru că Lia era deja destul de mărişoară, împlinise 5 anişori şi îşi dădea seama cât de cât de ceea ce se petrecea în jur, sau în orice caz, înţelegea mai multe decât voi, n-aş fi reuşit s-o păcălesc atât de uşor. Lia începea să ştie totul foarte bine, deşi era încă destul de micuţă. Dacă aş fi luat-o pe ea cu mine, sunt sigur că m-ar fi întrebat în fiecare zi despre mămica, tăticul, frăţiorul şi surioara ei. Lia era genul de copil care nu putea să uite. M-ar fi bătut mereu la cap cu întrebări de acest gen, iar poate că în cele din urmă ar fi sfârşit prin a-mi spune că mă urăşte şi nu m-ar fi numit niciodată „tată”, nu m-ar fi acceptat, oricât aş fi încercat s-o conving că de fapt eu sunt adevăratul ei tată, tot nu m-ar fi crezut. Parcă sunt sigur că aşa s-ar fi întâmplat, iar eu n-aş fi putut suporta asta; m-ar fi umplut de tristeţe, de amărăciune, aşa că am preferat să nu risc. Cu voi însă a fost altfel, mult mai simplu, căci voi eraţi un pic mai mici şi nu vă dădeaţi aşa de bine seama, ca ea, de ceea ce se întâmpla. Pe deasupra, pe ea toţi o învăţaseră, în ziua când am fost la ea, când împlinise 5 anişori, să-mi spună mie „unchiule Victor”...
- Victor?! reţinu Nick de îndată. Deci, acesta este adevăratul tău nume, numele pe care l-ai avut când erai pe Terra... Nu mi-ai spus niciodată, până acum...
- Ţi-am spus acum, deşi n-am vrut; n-am avut această intenţie. Nici nu mi-am dat seama că-ţi spun numele meu. Aş fi preferat să rămână dat uitării.
- Deci, Victor; acesta este numele tău, adevăratul tău nume. De fapt, doar prenumele... Victor şi mai cum? Spune-mi, tată! Vreau să ştiu. Te rog, insistă Nick, de parcă nici nu auzise ce spusese tatăl său.
- Nu, Nick! Te rog, nu-mi cere asta. Nu pot să-ţi spun... Prefer să mă ştii drept To Kuny, nu Victor... N-ar fi trebuit să-ţi spun nici măcar atâta. Nu vreau să ştii cum mă numeam înainte, doream să uit totul, dar tu ai trezit în mine amintiri dureroase; tu şi aceşti minunaţi şapte tineri veniţi de pe Terra... Eu nu mai sunt acel Victor care am fost odinioară pe Pământ, când lucram la Institut, eram fericit, aveam o familie frumoasă şi o mulţime de prieteni buni. Sunt doar o umbră a lui, un laş, un fugar, care încearcă doar să scape de realitate. Cât despre Victor din final, puşcăriaşul, mai bine nici n-ar fi existat vreodată, mai bine ar fi murit cu adevărat atunci când ei au anunţat acest lucru. Mai bine ar fi avut curajul să se sinucidă, decât să devină un laş, un fugar, un exilat, un renegat, unul care nici măcar nu poate suporta adevărul.
- Nu, tată, nu vorbi astfel! spuse Nick, cu lacrimi în ochi.
- Nick, dragul meu... Nu plânge, te rog! Nu vreau să-ţi provoc suferinţă, spuse To, îmbrăţişându-l părinteşte pentru câteva clipe, ca o încurajare. Uneori realitatea crudă doare, dar trebuie să fim tari şi să înfruntăm realitatea, fiindcă dacă suntem slabi, ea ne va înfrânge pe noi. Nick, cred că ţi-am spus destule astăzi, măcar atât cât să-ţi potolesc curiozitatea justificată; văd că te-am şi tulburat, deşi nu intenţionat... Când mă voi simţi în stare, le voi spune tuturor totul; ţie şi celorlalţi. Trebuie însă să mă pregătesc sufleteşte, să fiu foarte tare, căci este vorba, după cum sper că ţi-ai dat seama, despre amintiri dureroase, care-mi răscolesc întreaga finţă. Cred că mă poţi înţelege acum.
- Da, tati, desigur, îl aprobă Nick, foarte tulburat de cele aflate.
- Dragul meu, eu nu sunt tatăl tău... protestă To cu blândeţe.
- Nu spune asta, tată, îl contrazise Nick. Eu nu simt aşa. Pentru mine eşti ca şi tatăl meu.
- Bine, dragule... Acum, te rog, pleacă şi lasă-mă singur, cu gândurile mele. Încă odată, am să te mai rog din suflet, Nick: Să nu le spui nimic celorlalţi, nici măcar surorii tale, Ly. Vreau ca toţi să afle de la mine personal toate acestea, deşi nu pot să ştiu când voi avea tăria să le dezvălui totul...
- Da, tată, promit că n-am să le spun nimic lor. Dar am să-i spun ei...
- „Ei”?! Mariei, desigur, nu-i aşa?
- Da, aşa este. Doar ei...
- Bine, fiule, poţi să-i spui ei, dacă aşa crezi de cuviinţă, n-am să-ţi interzic, dar numai ei, nu şi altcuiva! În plus, am să-ţi cer s-o rogi tu din partea mea să nu spună nici ea nimic din tot ceea ce ai aflat acum. Transmite-i rugămintea mea, băiete.
- Aşa voi face, tată, îl asigură Nick înainte de a pleca.
Acestea fiind spuse, Nick ieşi, tare afectat, din biroul lui To Kuny, gândindu-se la vorbele tatălui său. Era foarte abătut, dar cum se îndrepta spre nava albastră „Pacifis”, gândul că o va reîntâlni pe blondină îi readuse veselia pe chip. Astfel porni spre treptele ce duceau la tunelul subteran, plănuind în fel şi chip cum să-i povestească totul Mariei...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!