agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 68 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-02  |     | 



*26. Revenirea.

Trecuseră deja ceva mai mult de 6 ore de când Maria rămăsese cu Nick în cabinetul medical al navei „Pacifis”, când Ly, împreună cu colegii blondei se întoarseră. Încet, încet, intrară pe rând, unul câte unul, prima fiind Ly. Nerăbdătoare să-şi vadă fratele, s-ar fi dus rapid direct în cabinetul medical, dar se confruntă cu interdicţia doctoriţei, care o domoli de îndată. De altfel, dovedindu-se de neînduplecat, Stela puse aceeaşi interdicţie şi celorlalţi. Aceştia, cunoscând-o destul de bine, nu protestară, ci se aşezară liniştiţi fiecare pe unde găsise loc, doar doctoriţa însăşi pornind spre cabinetul medical.
Maria tresări, auzind paşi, ca prin vis. Îşi închipui că se întorseseră ceilalţi şi vru să se ridice, fără intenţia de a-l deranja pe Nick. Cu toată precauţia ei, el însă o simţi.
- Ce s-a întâmplat, Maria? De ce te frămânţi aşa?
- Cred că au sosit ceilalţi, răspunse ea sfioasă.
- Adevărat? Atunci să ne ridicăm. Am dormit foarte bine şi destul de mult.
Amândoi se treziseră. Dar n-apucară să se ridice înainte ca Stela să fi intrat în cabinetul medical, surprinzându-i încă îmbrăţişaţi. Doctoriţa surâse scurt. N-avea de gând să reproşeze nimic nimănui. Maria n-o putea încă observa pe doctoriţă, însă-i ghici prezenţa şi se îmbujoră rapid, iar de îndată ce Nick îşi retrase braţul de pe mijlocul ei, blonda sări sprintenă drept în picioare, îşi aranjă părul şi ţinuta, simţindu-se jenată. Nick nu se grăbi atât de mult ca ea să se ridice, deşi n-avea de gând să întârzie în acea poziţie.
- Salut, auziră amândoi glasul îngăduitor al doctoriţei. Să ştiţi că n-aveam de gând să vă deranjez. Sper că nu din cauza mea v-aţi trezit...
- Ah, nu-ţi face griji... Nu ne-ai deranjat deloc, zise Nick.
Stela îşi întoarse privirea albăstuie spre blondină, adresându-i-se, fără răutate în glas:
- Deci, domnişorică, aşa ai înţeles tu să ai grijă de pacientul meu?
- Ah... Ăăă... Păii... Să vezi, de fapt... Eu... se bâlbâi încurcată blondina, nereuşind să răspundă.
- A avut grijă de mine aşa cum trebuia, îi veni Nick în ajutor, ridicându-se şi el.
- Aşa, deci... Se vede, murmură Stela, îndreptându-şi brusc atenţia spre tânărul Kuny. Şi ce face pacientul meu? Cum se simte?
- Grozav, Stela! Complet refăcut, ca nou. Numai că injecţia ta m-a durut. Priveşte doar cum mi s-a umflat şi mi s-a înnegrit braţul în locul respectiv.
- Eh, doar n-ai de gând să te plângi pentru o micuţă înţepătură. Ea este cea care te-a vindecat, replică Stela.
- Poate... Şi nu vreau să mă plâng de metodele voastre de vindecare, numai că eu nu sunt obişnuit cu aşa ceva.
- Lasă, că ai să te obişnuieşti tu! Şi să zici mersi că te-am înţepat în braţ şi nu în altă zonă a corpului; să nu precizez şi-n care anume... Dacă te simţi bine, atunci totul este în ordine. Asta-i tot ceea ce mă interesează, să ştiu că tratamentul meu şi-a făcut efectul, deci a fost eficient. În rest... Nu contează!
- Desigur. Ai dreptate. Scuză-mă, Stela. Sunt cam mofturos. Îţi mulţumesc că m-ai tratat, spuse Nick, neînţelegând la care altă zonă a corpului se referise doctoriţa; blonda pricepuse, căci un zâmbet abia perceptibil îi înflorise discret la colţul gurii.
- N-ai pentru ce să-mi mulţumeşti, drăguţule. Mi-am făcut doar datoria, fiind medic...
- Acum v-aţi întors? îndrăzni şi blonda să întrebe.
- Da, puţin mai înainte, răspunse Stela.
- Şi ceilalţi? rosti Maria întrebător.
- Sunt pe puntea principală. Aşteaptă. Ar fi vrut să intre toţi aici, dar nu le-am îngăduit eu.
- Foarte bine ai procedat, se grăbi blonda să aprecieze, gândindu-se cum i-ar fi găsit, ce şi-ar fi închipuit cu toţii şi ce discuţii s-ar fi iscat pe această temă; în privinţa doctoriţei nu-şi mai făcea griji, o ştia discretă...
- Nu cred că mai e nevoie să te consult pentru a constata că eşti complet vindecat. Mi-e destul de clar acest lucru.
- Să mă consulţi?! se strâmbă Nick a nedumerire.
- Mda... murmură doctoriţa, renunţând la explicaţii. Dacă vreodată va mai fi nevoie, vei afla şi ce înseamnă acest lucru. Acum însă, dacă n-aveţi nimic împotrivă, haideţi pe puntea principală. Ceilalţi sunt nerăbdători să vă vadă; mai ales sora ta...
- Îmi închipui, surâse Nick. Haideţi, le îndemnă el, pornind spre ieşirea din cabinetul medical.
Se opri însă în dreptul uşii, aşteptând ca mai întâi să iasă fetele. Blonda lăsă halatul alb în acelaşi loc de unde-l luase, apoi se îndreptă spre uşă. De cum auzi uşa cabinetului medical deschizându-se, Ly se îndreptă rapid în acea direcţie, năpustindu-se asupra fratelui ei.
- Nick, am fost atât de îngrijorată din cauza ta...
- N-ar fi trebuit, răspunse el, îmbrăţişându-şi sora.
- Sigur te simţi bine acum? întrebă Ly, îndepărtându-se uşor şi pornind alături de el spre puntea principală.
- Da, mă simt minunat, o asigură Nick. Am fost bine îngrijit.
- Te cred, chicoti veselă surioara, privind în treacăt spre blonda-i cumnăţică, responsabilă de îngrijirea acordată fratelui ei. Mă bucur că te simţi bine. Acum m-am liniştit.
În curând ajunseră toţi pe puntea principală, fiind întâmpinaţi de ceilalţi prezenţi acolo, în centrul atenţiei aflându-se Nick. Colegii blondei pricepură repede că tânărul Kuny era în afara oricărui pericol şi că, de fapt, nici nu avusese nimic grav. Maria, încă îmbujorată, se retrăsese într-un loc în care se simţea ferită de privirile celorlalţi. Însă Nick, de îndată ce scăpă de curiozitatea colegilor ei, se apropie de ea şi-i şopti, luând-o în braţe:
- Stai lângă mine, Maria! Te rog...
- Nick... murmură ea, cu privirea-i verde îndreptată în jos.
- Ce este? Ţi-e ruşine cu mine?
- Nu. Nu tocmai.
- Atunci de ce te fereşti de mine în prezenţa colegilor tăi?
- Nu ştiu. O să-mi treacă. Te rog să fii înţelegător.
- Asta şi încerc, spuse el, eliberând-o din braţele sale, deşi parcă nu asta ar fi dorit el.
Observându-i, deşi nu-i urmărise intenţionat, Lucian întrebă:
- Cât despre voi, îndrăgostiţilor, v-aţi rezolvat toate problemele care se iviseră?
- Aproape. Maria şi cu mine am fost de acord asupra câtorva aspecte.
- Asta-i bine, aprecie Lucian. Şi sper că veţi reuşi să le soluţionaţi pe toate în curând.
- Tot aşa sper şi eu, îl aprobă Nick, apoi schimbă subiectul: Iar voi pe unde aţi fost? Ce-aţi făcut între timp?
- Ne-am plimbat prin oraş, unde ne-am întâlnit cu tatăl tău, răspunse Mihai.
- Cu To? îl întrerupse Nick.
- Da, cu dânsul, doar n-ai şi un alt tată, păru contrariat campionul.
- Evident că n-am altul. Şi ce v-a spus tata?
- Dânsul, nimic deosebit. Însă, dat fiind că a remarcat lipsa ta, i-am spus că eşti bolnav şi că ai rămas în nava noastră, împreună cu Maria, să te îngrijească.
- Şi el ce-a spus? insistă Nick.
- Nimic deosebit, repetă Mihai. Era doar îngrijorat din cauza ta, însă l-am asigurat că n-ai nimic grav şi că eşti foarte bine îngrijit, iar în urma injecţiei pe care ţi-a făcut-o doctoriţa noastră, Stela, îţi vei reveni complet în curând, fără complicaţii. Cred că ar fi totuşi mai bine să treci pe la dânsul în seara asta, să te vadă, ca să se liniştească.
- Poate am să trec, rosti Nick îngândurat. Iar voi, ce altceva aţi mai făcut?
- Ne-am plimbat prin oraş, am trecut pe la un fel de restaurant de-al vostru, unde am mâncat toţi foarte bine, iar Nistor nu s-a putut abţine de la dulciuri, prea multe, ca de obicei, deşi, după părerea lui, insuficiente. Apoi am vizitat o fabrică sau cum i s-o spune, oricum, un loc din acela în care se obţine materialul pe care-l folosiţi peste tot, căruia noi, din nefericire, n-am reuşit încă să-i găsim o denumire potrivită în limba noastră, până acum, dar încă n-am renunţat, o să mai încercăm să-i dăm un nume. Am vizitat, deci, fabrica respectivă, iar Ly ne-a arătat şi explicat modul în care se obţine acest material atât de des utilizat de voi, povesti pe scurt informaticianul.
- Aş fi vrut să fi fost şi eu acolo, cu voi, să fi vizitat acea fabrică, spuse blondina.
- N-ai pierdut nimic, Maria. Nick te poate conduce acolo oricând doreşti, sau în oricare altă parte şi-ţi poate explica totul la fel de bine ca mine; poate chiar mai bine decât mine.
- Ly are dreptate, Maria. Dar nu mă lăuda prea mult, surioară, glumi Nick.
- Asta aşa-i, îl aprobă Ly. Poate n-ar trebui.
- Dar voi doi cum v-aţi descurcat? Nick ţi-a dat mult de furcă, blondo? se interesă Lia.
- Ah, nu chiar... A fost foarte cuminte. Timp de vreo două ore a stat întins în pat, nemişcat, iar eu i-am schimbat compresa din cinci în cinci minute, după cum mi-a spus Stela. Apoi el s-a trezit şi şi-a revenit; febra îi scăzuse considerabil, până a dispărut complet.
- Să ştiţi că am mâncat şi eu ceva aici, în nava voastră, pentru că mă simţeam slăbit; mai exact, mi-era foame, adăugă Nick.
- Serios? Şi cum ţi s-a părut mâncarea noastră? întrebă Alex.
- Bună, gustoasă, consistentă... Naturală... aprecie Nick.
- Cine te-a servit? Blonda?! Cine ştie cu ce... Mai bine-i lăsa pe roboţi să se ocupe de asta, zise Alex.
- Dar, serios, mi-a plăcut totul. Foarte mult, încercă Nick să fie cât mai convingător.
- Mă bucur. Iar dacă astea de aici ţi-au plăcut, stai să vezi când o să ajungem pe Terra... spuse Alex îngândurat.
- Iar acum, Nick, dacă te simţi într-adevăr mai bine, cred că putem pleca în altă parte, să vizităm şi alte locuri ale Proximei, împreună cu voi, propuse Lucian.
- Bineînţeles. Eu mă simt excelent! Aş putea spune chiar, fără a exagera, că nu m-am simţit niciodată aşa de bine ca acum, mai ales că am mâncat pe săturatelea şi m-am odihnit suficient.
- Atunci putem pleca, presupuse Alex.
- Desigur, aprobă Nick.
Părăsiră toţi puntea principală a navei albastre, la bord rămânând doar cei doi roboţi, Robby şi Felix. Porniră spre locul în care se afla cercul colorat, unde ajunseră destul de repede, fără a mai fi luat seama la ceea ce se afla în jurul lor, pentru că, de fapt, nu se afla nimic. Se urcară toţi pe cerc, iar acesta coborî până în lumea tunelelor subterane, apoi cercul reveni la locul său de sus, de unde se desprinsese.
- Nick, Ly, cum funcţionează acest cerc? întrebă Lucian.
- Asta nu-i foarte complicat, răspunse Nick.
- Poate, dar dacă vrei, explică-ne şi nouă, te rugăm, zise tot comandantul.
- Sigur, de ce nu? Se poate. Funcţionarea lui este destul de simplă. Asta doar pentru că în interiorul lui sunt câţiva senzori ultrasensibili, care-i permit să-şi „dea seama” câţi pasageri se află în jurul lui şi de asemenea, când ultimul pasager s-a urcat pe suprafaţa lui. Nu poate transporta mai mult de 30 de persoane, dar sunt sigur că n-a transportat niciodată 30 de persoane în acelaşi timp; localnicii nu se înghesui să-l utilizeze, pentru că nu le face foarte mare plăcere să iasă afară. Deci, când şi ultimul pasager s-a urcat pe suprafaţa cercului, acesta îşi începe coborârea spre tunelele subterane, coborâre care este destul de lungă, dar care nu durează mult timp, pentru că, de obicei, cercul se deplasează foarte repede. Deplasarea în sus sau în jos o are în memorie, în microcipurile din care este alcătuit, aşa se face că porneşte singur după ce şi ultimul pasager a pus piciorul pe suprafaţa lui, fără a fi nevoie de nici o comandă, vocală, sau de alt gen. Deplasarea se efectuează pe verticală, în linie dreaptă; cercul nu se va înclina niciodată, nici într-o parte, nici în alta, chiar dacă pasagerii săi nu vor fi răspândiţi uniform pe suprafaţa lui, în număr egal într-o parte şi într-alta a lui. Ba chiar ar putea sta toţi pe o margine a cercului, fără a exista pericolul ca acesta să se încline în acea parte, pentru că el îşi calculează imediat greutatea pe care o suportă în locul în care sunt pasagerii şi îşi autoreglează instantaneu greutatea porţiunilor rămase goale, în aşa fel încât să nu se încline şi să rămână întotdeauna drept, chiar şi când pasagerii se mişcă de colo-colo pe suprafaţa lui, fără a sta într-un singur loc.
- Dar cum se deplasează singur de sus până jos şi invers? Zboară pe verticală? Nu are motor sau combustibil, nu este susţinut nici de cabluri, nici de altceva, care să-l coboare sau să-l tragă, să-l ridice şi nu dispune de nici un alt mecanism de deplasare, electric sau de altă natură. E în aer, pur şi simplu. Şi oare în momentul în care se desprinde de la locul lui, prin gaura rămasă la suprafaţa planetei, nu există pericolul infiltrării aerului de afară, contaminat de dantoniu, în interiorul lumii voastre artificiale? Cum se explică toate astea? se interesă Alex.
- E adevărat că în momentul în care se desprinde de pe suprafaţa planetei, locul în care a fost rămâne gol, dar nu va exista niciodată pericolul ca aerul de afară să pătrundă aici, în interior, pentru că, chiar acolo, sus, de unde se desprinde cercul, este instalat un microsistem foarte eficient de filtrare a aerului, care nu va permite nicicând dantoniului să pătrundă în interior, ci numai oxigenului, ceea ce este foarte bine, pentru că oxigenul este necesar aici, reluă Nick şirul explicaţiilor. Iar în ceea ce priveşte cealaltă problemă, nu este deloc aşa cum credeţi, chiar dacă aşa pare. Cercul nu zboară pur şi simplu prin aer pe verticală, fără nici un suport, deşi într-adevăr nu are motor, nici combustibil şi nu are nevoie să fie susţinut de cabluri sau de altceva, acţionat electric sau altfel, care să-l tragă sus, ori să-l coboare şi nici nu este prevăzut cu vreun alt mecanism de deplasare cunoscut vouă. Totuşi, el se află în interiorul unui cilidru, pe pereţii căruia alunecă foarte uşor în jos, respectiv în sus, după necesitate.
- Un cilindru?! se miră Alex. Unde-i? Nu se vede nimic...
- Adevărat, nu se vede, însă există. Este un cilindru care se întinde de acolo, de sus, până aici, jos, dar nu poate fi văzut, deşi este confecţionat din acelaşi material lucios şi alunecos, atât de cunoscut deja vouă, însă incolor şi într-un strat foarte subţire, care este foarte rezistent şi suportă fără probleme deplasarea cercului în interiorul său. Cilindrul este confecţionat în acelaşi mod ca şi cupola oraşului artificial, care este din acelaşi material incolor, însă într-un strat mult, mult mai gros. În momentul în care cercul colorat ajunge jos, cilindrul se ridică în sus cu 2,5 metri, pentru ca pasagerii să poată coborî de pe suprafaţa cercului; de fapt, mai exact, fiind într-un strat atât de subţire, se pliază undeva, mai în sus, deci în nici un caz nu iese cu 2,5 m în afară, pe suprafaţa planetei. Iar când senzorii cercului „au simţit” că şi ultimul pasager a coborât de pe cerc, cilindrul se lasă imediat înapoi pe sol, înconjurând rapid cercul, care porneşte automat în sus, spre locul lui, de unde a plecat.
- Da, Nick, dar atunci când venim din oraşul artificial, cercul este deja acolo, jos, aşteptându-ne, de parcă ar putea să vadă că ne îndreptăm spre el, zise tot Alex.
- Aşa-i. Asta pentru că senzorii lui sunt foarte sensibili, el nu „vede”, ci „simte” când vine cineva care doreşte să urce la suprafaţa planetei şi coboară mai repede, aşteptând parcă.
- Iar sus, pe suprafaţa solului, nu pare deloc că vreodată s-ar putea desprinde de acolo, pare a fi perfect integrat sau lipit de restul suprafeţei planetei, doar că este o zonă diferit colorată, restul fiind complet alb, adăugă Nistor.
- E normal să fie aşa. Pentru că el închide ermetic gaura de la suprafaţa planetei, care rămâne în urma desprinderii cercului de restul solului, deşi nu există pericolul ca dantoniul să pătrundă în lumea artificială, datorită microsistemelor de filtrare al aerului, spuse Nick.
- Şi deci, să înţelegem că în timpul deplasării cercului în sus sau în jos, nu va exista niciodată pericolul ca vreunul dintre pasageri să cadă de pe cerc, chiar dacă acel pasager ar sta pe marginea neagră a cercului, reluă Lucian o idee începută de Nick ceva mai înainte.
- Nu, acest pericol nu va exista niciodată, nimeni n-ar putea să cadă de pe cerc în timpul deplasării; doar v-am explicat că acest cerc alunecă pe pereţii unui cilindru foarte rezistent, confecţionat din materialul lucios şi alunecos, iar acel cilindru nu se vede, fiind incolor şi într-un strat foarte subţire, repetă Nick o explicaţie pe care o mai dăduse anterior, altfel formulată.
- Iar acum, dacă cercul s-a dus sus, la locul său, înseamnă că acel cilindru invizibil atinge suprafaţa tunelelor subterane şi că prin acel loc nu se poate trece, presupuse Mihai.
- Desigur. De ce nu încercaţi singuri, pentru a vă convinge, le propuse Nick.
- Cred că am putea încerca, fu de părere Lucian.
Locul în care trebuia să fie cercul când venea jos, era delimitat pe podeaua albă cu o dungă albăstruie rotundă, deci chiar dacă acum cercul se afla sus, la suprafaţa planetei, unde stătea nemişcat, ştiau sigur unde era locul lui aici, jos, datorită acelei delimitări. Chiar comandantul misiunii se hotărî să facă încercarea, deci se îndreptă spre acel loc, intenţionând să treacă dincolo de dunga albastră; avertizat că s-ar putea lovi, nu se izbi cu putere, ci încercă doar să treacă şi atât. Constată însă că era imposibil, ceva solid reţinându-l, deci era clar că acel cilindru invizibil, despre care le vorbise Nick, exista totuşi.
- Nick, aş mai avea o nelămurire, zise Lucian, nedumerit de nereuşita încercării sale.
- Spune, te rog.
- De ce acum, dacă sunt aici şi încerc să trec dincolo de dunga aceasta albastră, cilindul nu se ridică automat, pentru a-mi permite accesul şi de ce nu vine cercul jos, pentru ca eu să mă urc pe el?
- Ştiu şi eu cum să-ţi explic, Lucian, ca să mă înţelegi? Pur şi simplu, el „simte” când vrei cu adevărat să urci la suprafaţa planetei şi când nu intenţionezi deloc acest lucru, ci preferi să rămâi aici, jos. De aceea nu coboară acum cercul, iar cilindrul nu se ridică, pentru că el „ştie” că de fapt, în acest moment nu doreşti să urci la suprafaţa planetei, ci preferi să rămâi aici, iar asta se întâmplă tot datorită senzorilor săi ultrasensibili, care-i permit acest lucru. Deci atâta timp cât tu nu ai intenţia să urci într-adevăr, sau oricare altul dintre noi, nici cercul şi nici cilindrul nu se vor mişca de la locurile lor, efectuând o deplasare inutilă, degeaba.
- Da?! Uimitor... aprecie mirat Lucian. De parcă ne-ar citi gândurile, sau ar ghici ce intenţionăm să facem.
- Cam aşa şi este, deşi nu chiar; depinde cum înţelegeţi voi, zise Nick. Însă eu nu ştiu cum altfel v-aş putea explica, pe înţelesul vostru.
- Drept să-ţi spunem, mă tem că nu înţelegem, mai nimic, recunoscu Lucian, oarecum derutat de cele aflate, deşi cel puţin el se străduia să înţeleagă totul.
- Şi totuşi... Acum am putea pleca în altă parte? întrebă Ly.
- Sigur că da, răspunse Nick, privind spre ceilalţi, care nu protestară.
Prin urmare porniră toţi spre tunelul subteran care ducea spre scările oraşului artificial. Maria rămăsese în urmă, îngândurată, fără Nick, astfel încât Lucian prinse momentul potrivit pentru a discuta puţin cu ea.
- Deci, blondo, presupun că în cele din urmă ai ţinut totuşi seama de sfatul meu, în legătură cu Nick.
- Da, Luci, printre altele, am ţinut cont şi de sfatul tău, m-am gândit mult la cuvintele tale şi mi-am dat seama că ai dreptate. Voi rămâne cu el, chiar dacă e totuşi cam devreme, prea repede...
- Va fi bine, vei vedea! E mai bine şi pentru el, cât şi pentru tine, deci pentru amândoi. N-ai să regreţi hotărârea luată şi nici nu-mi vei reproşa nimic.
- Ştiu şi eu? Sper să ai dreptate, să nu te înşeli.
- Sunt sigur că aşa va fi. Deci, să înţeleg că de acum încolo nu vei mai veni să dormi în nava noastră albastră?
- Exact. Nu voi mai veni în „Pacifis”, voi rămâne cu Nick, oriunde va dori el.
- Îţi vom simţi lipsa; mai ales Nis... surâse Lucian.
- Nis?! De ce el? se miră Maria.
- Ştii tu; cine o să-l mai tachineze de acum încolo?
- Ah... Îţi predau ţie ştafeta, zâmbi Maria.
- Serios? Mie? Am să încerc să mă descurc cu noua îndatorire, zise, tot în glumă, Lucian, apoi adăugă, cu seriozitate: Ştii, Maria, fără supărare, ţi-aş mai da un sfat. Anume, nu te mai feri de Nick în prezenţa noastră, a colegilor tăi. Nu trebuie să te ruşinezi sau să te simţi jenată că eşti împreună cu el şi te vedem noi. Uite, chiar şi acum, pe el l-ai lăsat singur în faţă, iar tu ai rămas în urmă. Nu astfel ar trebui să procedezi. Mai bine te-ai duce lângă el, l-ai lua de braţ şi ai merge alături de el. Sunt sigur că şi el s-ar simţi mult mai bine decât aşa, observând că-l ocoleşti în preajma noastră.
- Poate ai dreptate... Oricum, îţi mulţumesc pentru noul sfat.
- A fost plăcerea mea să te ajut, deşi nu vreau să mă amestec... De fapt, n-am făcut prea mare lucru. Tu singură te-ai decis, nu-i aşa?
- M-ai influenţat însă în decizia mea; şi tu, printre altele. Mi-ai fost într-adevăr de mare ajutor.
- Asta mă bucură. Şi ţine minte că poţi conta oricând pe ajutorul şi pe sfatul meu. Mă voi strădui să-ţi fiu de folos.
- N-am să uit asta. Dar oare de ce, Luci? De ce eşti atât de amabil cu mine?
- Nu doar cu tine, blondo; cu oricare altul dintre colegii noştri care ar avea vreo problemă... Mă preocupă ceea ce se petrece cu voi, doar îmi sunteţi toţi prieteni, destul de apropiaţi, nu-mi sunteţi deloc indiferenţi; aproape toţi... rosti el nostalgic, cu gândul la cea care nu-i acceptase încă prietenia, Lia. Şi în nici un caz nu mă amestec în treburile voastre personale, în calitate de comandant, dacă vin cu un micuţ sfat nevinovat, să nu-ţi închipui asta.
- Ştiu. Şi-ţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine. Dar tu, Luci? Cum rămâne cu tine? Nu ai cumva nevoie de un micuţ ajutor, ori de sfatul unui prieten apropiat?
- Eu?! Nu, de ce-aş avea nevoie?
- Te întrebam doar. Fiindcă dacă ai avea totuşi nevoie, m-aş oferi să te ajut, aşa cum şi tu m-ai ajutat pe mine; n-aş putea să te refuz.
- Nu, mulţumesc. Eşti tare drăguţă. Însă deocamdată, cel puţin, n-am nevoie.
- Cum vrei. Te-aş fi ajutat cu multă plăcere, nu din vreo obligaţie. Mai ales în legătură cu... ea, zise blonda, privind sugestiv spre domnişoara consilier Lia.
- Nu! refuză categoric Lucian. Cu ea... Prefer să mă descurc singur, cândva. Sper să şi reuşesc. Cât despre generoasa ta ofertă de a mă ajuta... Poate altădată, dacă voi avea într-adevăr nevoie. Până atunci, să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Iar acum, du-te mai repede lângă Nick; sunt sigur că te aşteaptă nerăbdător. Te caută din priviri. Nu-l lăsa să te aştepte prea mult timp.
- Bine, Luci, zise blonda şi grăbi pasul în direcţia lui Nick.
Îl ajunse din urmă şi-l luă de braţ, după cum o sfătuise comandantul. Nick îşi întoarse zâmbitor privirea spre ea, mulţumit de prezenţa ei şi o întrebă:
- Unde ai fost până acum, Maria?
- Am rămas puţin în urmă...
- Cu comandantul vostru, o completă el.
- Deci ai observat asta, remarcă ea surprinsă. Da, cu el.
- Şi totuşi, de ce ai rămas în urmă?
- N-am vrut să te deranjez în timp ce le explicai colegilor mei despre cerc.
- Dar nu m-ai fi deranjat deloc! Prezenţa ta în preajma mea nu poate să mă deranjeze niciodată; din contră, lipsa ta mă deranjează mai mult.
- N-am ştiut. Îmi pare rău.
- Nu face nimic. Acum eşti aici, lângă mine şi asta-i tot ce-i mai important. Şi totuşi, ce discutai cu el?
- Cu Luci?! Diverse, mai multe...
- „Luci”... Bun băiat, de treabă. Îmi place foarte mult de el.
- Şi mie... Mi-a plăcut de el de cum l-am cunoscut, din prima clipă, l-am admirat mereu; încă îmi mai place de el şi acum.
La auzul acestor cuvinte, Nick făcu ochii mari, privind-o surprins, bănuitor, fără a-i reproşa însă nimic prin viu grai.
- De ce mă priveşti astfel? Doar pentru că ţi-am spus adevărul? N-am de gând să mă ascund faţă de tine, ori să te mint... Mi-a plăcut întotdeauna de el şi încă îmi mai place, dar tu eşti cel de care m-am îndrăgostit. Tu eşti cel pe care-l iubesc cu adevărat, singurul, nu el, deşi încă îmi mai place, dar prefer să-l consider doar ca pe un foarte bun prieten, apropiat, drag mie, atâta tot.
- Ah... Asta-i cu totul altceva, răsuflă Nick uşurat. E bine să-l consideri pe Lucian un bun prieten, dar atâta tot. Şi eu îl consider un foarte bun prieten. A fost bine ales în funcţia de comandant al misiunii voastre şi al navei „Pacifis”; pare cel mai potrivit.
- Ai dreptate; chiar este cel mai potrivit. E comandantul nostru şi a fost bine ales. Cât despre „Pacifis”, e a lui, o cunoaşte cel mai bine, aşa că şi aici a fost bine ales. Dar ce-ai putea spune despre Mihai? El e şeful securităţii misiunii, chiar dacă e cel mai tânăr dintre noi. Abia acum are 23 de ani şi jumătate. Şi el a fost bine ales?
- Mihai? Sigur. Şi el e un băiat de treabă, bun, inteligent şi descurcăreţ. Deci cred că a fost bine ales în această funcţie.
- Când am plecat de pe Terra, în aceasă misiune, era aproape un copil; nu împlinise nici 18 ani. Şi-a serbat majoratul împreună cu noi, la bordul navei, la o lună după lansare.
- N-are importanţă. Vârsta nu contează prea mult, dacă era capabil şi se putea descurca. Probabil că nu l-a încurcat cu nimic faptul că era şeful securităţii, chiar dacă era cel mai tânăr dintre voi, aproape un copil, după cum te-ai exprimat tu. Părerea mea e că şi el e foarte potrivit; vârsta nu influenţează cu nimic ceea ce este el.
- Poate că ai dreptate...
- Sigur, iubita mea, eu întotdeauna am dreptate.
- Nu te lăuda, zise ea, tresărind uşor la auzul cuvintelor „iubita mea”, cu care nu era învăţată.
- De ce? spuse Nick şi se opri în loc, cuprinzând-o în braţe, privind-o fix în ochii ei cei mari şi verzi; o întrebă: Ce zici? Îţi mai este teamă de mine? Te mai fereşti de mine în preajma colegilor tăi?
- Nu...
- Atunci demonstrează-mi asta! Arată-mi că n-ar fi aşa!
- Cum?
- Ia-mă în braţe şi sărută-mă!
- Acum?! Aici? se codi ea o clipă.
- Îhî... îngână el. Chiar acum. Şi aici.
Gândindu-se şi la noul sfat al comandantului, Maria nu spuse nimic, ci procedă întocmai aşa cum îi ceruse Nick, pentru a-i dovedi că nu se mai ferea de el. Deci îl luă în braţe şi-l sărută. Ceilalţi se opriră în urmă, şuşotind, prefăcându-se că nu-i observă. După un timp, ţinându-l încă în braţe, blondina îl întrebă:
- Acum e mai bine?
- Da, iubito. Mult mai bine.
- Şi putem pleca?
- Sigur.
Spunând acestea, o luă de mână şi porniră mai departe, unul lângă celălalt. Ceilalţi porniră şi ei, în urma lor. Lucian surâse discret; era „sfatul” lui... Apoi privi cu jind spre domnişoara consilier; ar fi vrut s-o ştie alături de el, dar ea era la fel de mândră, încăpăţânată, nepăsătoare, inabordabilă, inaccesibilă; cu adevărat un obiect tabu, cel puţin pentru el...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!