agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 65 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-02  |     | 



*27. A cincea zi.

În scurt timp ajunseră la scările automate care duceau în oraşul artificial. Intrară în oraş şi vizitară vreo câteva magazine, iar după ce mâncară la un restaurant local, unde Nistor nu renunţase la nelipsitele-i dulciuri, îşi continuară plimbarea prin oraş. Lucian propuse:
- Ly, Nick, povestiţi-ne cum decurge o zi obişnuită din viaţa unui locuitor al planetei Proxima acum, în prezent.
- O zi obişnuită?! începu Ly. Un localnic se trezeşte dimineaţa la orice oră doreşte, deşi de obicei, foarte devreme, se spală, se îmbracă, apoi pleacă în oraş să manânce...
- Un moment, Ly, o întrerupse nedumerit lunganul. De ce pleacă în oraş să mănânce şi nu serveşte masa acasă, la bucătărie?
- Pentru că nu există mâncare acasă şi nu există bucătărie, explică simplu Ly.
- Vrei să spui că locuitorii planetei nu-şi prepară niciodată singuri mâncarea, acasă la ei? întrebă Alex.
- Nu, sigur că nu. De ce şi-ar prepara singuri mâncarea acasă, când pot găsi orice doresc în oraş? Ar fi o mare pierdere de timp ca fiecare să-şi prepare hrana acasă, când o pot găsi gata preparată, de către roboţi şi automate, care de altfel o prepară mult mai uşor, mai repede şi mai bună decât ar face-o ei.
- Şi după aceea, ce fac? întrebă Nistor, reluând ideea iniţială.
- Ştiu şi eu?! Fiecare face ceea ce vrea sau ce consideră că ar fi mai bine. Nimeni nu e obligat să desfăşoare o activitate zilnică anume. Unii se duc să lucreze, alţii poate se întorc acasă, unde se culcă din nou sau fac orice altceva doresc, unii se duc poate în zonele de agrement, să se distreze, alţii prin magazine, de unde-şi ia sau nu câte ceva, alţii pur şi simplu se plimbă prin oraş, sau cine ştie ce altceva ar mai putea ei face...
- Deci nu gătesc acasă şi n-au un program anume, dinainte fixat... Dar de spălat, spală rufele sau vasele? Ori curăţenie în casă, nu afară, în oraş, fac singuri? se interesă Alex.
- Nu, replică Ly categoric. La ce bun ar exista o tehnică atât de înaintată, dacă locuitorii planetei ar fi nevoiţi să se ocupe de asemenea lucruri mărunte? Pentru toate acestea existe automate sau anumite aparate, pe care localnicii doar le programează din când în când, în funcţie de preferinţele fiecăruia, iar acestea nici nu trebuie urmărite, supravegheate sau verificate în vreun fel, pentru că-şi îndeplinesc, cu siguranţă, toate îndatoririle. Iar dacă proprietarii lor uită să le programeze vreodată, ele se autoprogramează, se autoreglează, în funcţie de necesităţi şi de programul anterior.
- Păi şi atunci, ce fac de fapt locuitorii planetei voastre? se miră Alex.
- Au destule alte treburi, mult mai importante decât mărunţişurile acestea, pe care oricum roboţii şi automatele le fac mult mai bine decât ei.
- Ly, la ce oră îşi încep de obicei activitatea la locul de muncă locuitorii planetei şi când şi-o termină? întrebă Lucian.
- Nu există o oră anume la care să-şi înceapă ori să-şi termine activitatea. Fiecare se duce şi pleacă atunci când crede de cuviinţă, după cum se înţeleg între ei. Nu există un program strict, sever, dinainte stabilit, pe care să fie obligaţi să-l respecte întocmai.
- Cum asta? Nu există o disciplină, o ordine a activităţii lor? Se duc şi pleacă aşa, pur şi simplu, atunci când vor? Parcă ar fi un haos, păru Nistor intrigat de acest amănunt.
- Nu-i adevărat! De ce ar fi un haos? Desigur, fiecare e liber să-şi stabilească propriul program, după bunul plac. Şi chiar aşa procedează. Cu toate astea, este ordine şi disciplină, n-aţi observat? Există cumva vreun locşor cât de micuţ de pe planeta noastră în care să nu fie ordine perfectă?
- Nu, Ly. Bineînţeles că nu. Sunt sigur că nu asta a intenţionat Nis să spună, îl apără „şeful”. Se referea la faptul că pare ciudat că nu există un program bine stabilit pentru fiecare, adică o oră anume la care să vină la muncă şi o alta la care să plece acasă sau oriunde doresc, în fiecare zi? O ordine orară a activităţii zilnice a localnicilor?
- Repet, nu. De ce ar fi aşa? Locuitorii planetei noastre sunt foarte conştiincioşi, vin oricum la muncă în fiecare zi, dar când doresc ei, după cum se înţeleg între ei, nimeni nu-i obligă să respecte o anumită ordine orară sau de altă natură. Cel mai important este ca aparatura şi instalaţiile să nu fie niciodată singure, iar asta nu se întâmplă niciodată. Întotdeauna este cineva lângă ele, să le supravegheze, să le urmărească şi să le coordoneze activitatea, pentru a nu exista riscul de a se strecura vreo eroare cât de mică, pentru a funcţiona mereu la parametri normali. Aparatura este ţinută mereu sub observaţia atentă a localnicilor, fiecare dintre locuitorii planetei lucrând acolo unde-i place mai mult, unde se pricepe mai bine, unde consideră că este locul potrivit, organizându-şi activitatea zilnică după bunul lor plac, de comun acord între ei, dar niciodată nu vor pleca toţi, lăsând aparatura nesupravegheată, fie şi pentru o fracţiune de secundă; întotdeauna vor rămâne cel puţin câţiva care să le supravegheze cu atenţie şi să intervină în caz de necesitate, pentru că toţi sunt conştienţi de riscul şi răspunderea pe care şi le asumă. Locuitorii planetei noastre iubesc munca şi se dedică acesteia cu devotament. Ei îşi respectă întotdeauna promisiunile şi ţin foarte mult la corectitudinea lor. În momentul în care cineva a promis că va fi la o oră anume la locul său de muncă, pentru a-şi înlocui unul dintre colegi, cu siguranţă că va face tot posibilul ca la ora stabilită să ajungă în mod sigur acolo. Nu întârzie nimeni niciodată; ba chiar, mai des, ajunge mai devreme pentru a-şi schimba colegul. Iar asta se întâmplă peste tot pe planeta noastră: pe spaţioport, la turnul de control, la navele spaţiale, în tunelele subterane, în oraşul artificial, în orice institut, fabrică sau uzină, în restaurante, magazine sau la locurile de agrement, peste tot este la fel. Munca este foarte importantă pe planeta noastră, de aceea localnicii nu-şi pot permite să lipsească vreodată de la locul lor de muncă. Fiecare se respectă pe el însuşi la fel de mult ca pe oricare altul, nimeni nu se crede mai important, mai presus, decât altul. Chiar şi tata, care este conducătorul planetei, nu este cu nimic mai important decât oricare alt localnic. Desigur, este respectat, dar la rândul lui, îi respectă şi-i stimează pe toţi ceilalţi, nu se consideră cu nimic deasupra lor, pentru că oricare altul putea fi la fel de bine în locul lui şi s-ar fi putut descurca la fel de bine, poate chiar mai bine. Deci, toţi sunt egali, din punctul acesta de vedere.
- Interesant şi desigur, foarte corect, aprecie Lucian.
- Depinde cum înelegeţi voi... replică Ly. Însă aici aşa stau lucrurile, indiferent de ce anume înţelegeţi voi. Şi nu cred că mai aveţi atât de multe neclarităţi, legate de planeta noastră, ca la început. S-ar putea ca în câteva zile să terminăm de lămurit aproape totul, iar după aceea nu veţi mai avea nevoie de îndrumarea noastră directă, deci probabil că nu ne vom mai întâlni atât de des, sau în nici un caz nu vom mai rămâne împreună zilnic, de dimineaţa devreme până seara târziu. Cred că deja aţi început să vă deprindeţi cu aspectul planetei, cu oraşul artificial, cu tunelurile subterane, cu drumurile noastre şi cred că v-aţi descurca şi singuri, fiecare în parte, sau împreună, după cum veţi dori; asta vă priveşte. Deocamdată însă, vom mai rămâne împreună vreo câteva zile.
- Ly, cred că glumeşti. Sau, în orice caz, greşeşti, îşi dădu Mihai părerea. Nu ne este totul atât de clar încât să ne descurcăm singuri. Planeta voastră nu ne este întru totul cunoscută. Încă ni se pare stranie, nu ne-am acomodat cu mediul, cu ceea ce se petrece aici. Sunt lucruri şi fenomene ciudate, străine pentru noi, dificile de înţeles, dacă nu chiar inexplicabile, iar aspectul planetei voastre este atât de monoton, de pustiu, de la fel peste tot, încât încă ne putem încurca sau rătăci. Totul este artificial, gândit şi produs de locuitorii planetei, peste tot este utilizat acelaşi material, peste tot domneşte aceeaşi linişte adâncă, de nepătruns, aceeaşi ordine deplină şi curăţenie exemplară, peste tot există aparatură modernă sofisticată, inaccesibilă nouă, supravegheată sau nu de către localnici; deci totul pare la fel, nimic nu se schimbă niciodată, chiar şi în exteriorul oraşului artificial, iar asta ne poate deruta foarte mult.
- Ar trebui să vă obişnuiţi cu toate aceste mici ciudăţenii şi să încercaţi să vă descurcaţi singuri în curând; nu cred că n-aţi putea reuşi. Dar nu vă îngrijoraţi, nu vă vom lăsa singuri până nu vom fi siguri că într-adevăr vă puteţi descurca şi fără ajutorul nostru. Iar după aceea vom continua să ne întâlnim, dar mai rar, nu chiar zilnic şi pentru mai puţin timp, încercă Ly să-i liniştească.
- Bine, nu comentăm. Încercăm să înţelegem şi să aprobăm decizia voastră. Acum însă, dacă tot suntem încă împreună, spuneţi-ne, cu excepţia muzicii, mai există şi alte arte sau obiceiuri culturale pe planeta voastră? întrebă Stela.
- Desigur. Există multe alte obiceiuri ale locuitorilor planetei, cum ar fi pictură, poezie sau proză, bineînţeles în limba locală, cât şi multe alte tradiţii, păstrate de-a lungul timpului, răspunse Ly.
- Dar de cântat, se cântă la voi? se interesă Lia.
- Da, se cântă. Nu prea tare, pentru a fi respectat principiul de bază al planetei, liniştea. Totuşi, locuitorii Proximei cântă, în limba lor, diferite melodii. Au, desigur, diverse instrumente muzicale perfecţionate, care nu scot sunete prea intense, stridente, pentru a nu deranja liniştea; cu toate astea, muzica este destul de frumoasă, iar sunetele sunt plăcute auzului. Însă n-aţi avea cum să înţelegeţi ceea ce cântă localnicii, spuse Ly.
- Aşa-i, n-am înţelege. Dar de dansat, dansează? deveni şi blonda curioasă.
- Să danseze?! Nu. Şi nici măcar nu ştiu ce înseamnă asta.
- Nu ştii?! Înseamnă să execuţi anumite mişcări, elegante, delicate, cât mai artistice, în ritmul muzicii, mişcări ale trupului, precise şi plăcute atât pentru practicanţi, cât şi pentru privitori; mai exact, înseamnă să-ţi laşi trupul să plutească în ritmul muzicii, explică pe scurt Maria.
- Pare interesant, însă nu există aşa ceva aici, spuse Ly.
- Păcat, e foarte plăcut. Pe planeta noastră sunt multe feluri de dansuri. Aproape pentru fiecare gen muzical există mai multe feluri de a dansa. Spune-mi, Ly, tu ştii să dansezi? o întrebă Maria.
- Nu, negă Ly. Nu ştiu. N-aş avea de unde.
- Păcat... repetă cu regret blondina. Asta înseamnă că nici Nick nu ştie. Aşa-i, Nick?
- Da, iubito. Aşa este. Nu ştiu, recunoscu Nick.
- N-am să las lucrurile astfel. Voi îndrepta greşeala asta, pentru că este o greşeală. E inadmisibil! Unde există muzică, trebuie să fie şi dans, altfel nu se poate; cele două sunt strâns legate între ele. Vă vom învăţa noi să dansaţi, când vom avea timp liber la dispoziţie. Nick, n-am să te las să nu ştii să dansezi. Va trebui să înveţi, îi impuse blonda.
- N-am nimic împotrivă, iubito. Dacă aşa spui tu, aşa va fi! Nu trebuie să insişti prea mult. Mai ales dacă mă vei iniţia chiar tu, va fi o plăcere să învăţ de la tine. Doar să nu fie prea greu.
- Greu sau nu, tot ai să înveţi. Altfel nu se poate.
- Bine, iubito. De acord. Mă voi strădui să învăţ, dacă asta vrei...
- Dar copiii merg la şcoală, să fie educaţi, să li se dezvolte anumite aptitudini, să înveţe cum să se descurce când vor fi mari şi ce să facă-n viaţă? schimbă Stela subiectul.
- Da, merg zilnic la ceea ce voi numiţi „şcoală”, dar, ca şi părinţii lor, care merg la muncă atunci când doresc, aşa şi copiii, merg la şcoală la orice oră consideră de cuviinţă şi pleacă tot la fel, când doresc.
- Şi profesorul lor cum se descurcă în felul acesta, dacă fiecare vine la orice oră doreşte? zise Lia.
- Profesorul? Care profesor? păru Ly nedumerită. Nu este nici un profesor!
- Nu este?! Şi atunci cine-i învaţă? se miră Lia.
- Evident, computerele. În orice şcoală există un computer central, care este în legătură cu computerele din clase. Fiecare copil merge la cea mai apropiată şcoală de locuinţa lui, unde este luat în evidenţă. Într-o clasă sunt numai copii de aceeaşi vârstă, iar fiecare copil este repartizat într-o anumită clasă, unde ocupă un loc, într-o bancă, loc pe care şi-l păstrează până va creşte şi-şi va termina studiile. Aceste bănci sunt dotate cu un sistem de computere performante, de la care învaţă copiii. Ei solicită datele şi informaţiile pe care doresc să le afle, iar computerele le oferă toate aceste informaţii, în funcţie de vârsta fiecărui copil, de nivelul de inteligenţă şi de capacitatea de înţelegere a copiilor. Programele sunt bine puse la punct, atractive pentru copii, elaborate în aşa fel încât să corespundă pentru o bună educaţie. Aparatura aflată la îndemâna copiilor este în legătură cu un computer principal, aflat în fiecare clasă, un fel de „profesor”, care îndrumă zilnic şi urmăreşte activitatea computerelor şi a copiilor din clasa respectivă, le furnizează datele şi informaţiile necesare din orice domeniu de studiu, iar aceste computere principale din fiecare clasă transmit computerului central al şcolii nivelul de pregătire al copiilor. Este o întreagă reţea de computere, principalul fiind computerul central al şcolii, un fel de „director”, cum cred că i-aţi spune voi. Acesta este situat într-o încăpere în care nu mai sunt copii, ci doar vreo câţiva locuitori maturi ai planetei, care urmăresc zilnic toate aceste informaţii. Trebuie să adaug că aceşti copii sunt foarte inteligenţi, au un nivel foarte ridicat de cunoştinţe, iar pentru ei a învăţa de la computere reprezintă o activitate zilnică foarte plăcută, ca un fel de joacă, de aceea le place să vină la şcoală, acest sistem de învăţământ atrăgându-i. Când îşi încheie studiile, computerul personal al fiecărui copil le indică nivelul de cunoştinţe la care au ajuns şi-i îndrumă spre un loc de muncă adecvat fiecăruia, în funcţie de acest nivel de cunoştinţe, unde tinerii absolvenţi se vor putea descurca şi unde s-ar potrivi fiecare, după felul în care au învăţat în anii de studiu, explică Ly.
- Toţi vor găsi un loc de muncă după ce-şi vor termina studiile? întrebă lunganul.
- Da, toţi vor avea ceva de făcut şi vor lucra în continuare cu computerele sau altă aparatură modernă, deci vor fi în domeniu, răspunse Ly.
- Aşa deci, conchise Nistor. Dar televiziune există aici?
- Televiziune?! Ah, da, cred că există şi aşa ceva, răspunse Ly după un moment de ezitare, în care se gândise bine la semnificaţia termenului „televiziune”; continuă: Un fel de televiziune. Nu cred că e la fel ca pe planeta voastră, deşi nu ştiu sigur cum e pe planeta voastră. Dar fiecare localnic are în casă cel puţin un aparat căruia i-ar corespunde termenul de „televizor”, utilizat de voi, la care să se uite, dacă doresc acest lucru. Emisiuni există tot timpul, fără întrerupere, dar poate că nu sunt prea interesante de urmărit, căci pe planeta noastră nu se întâmplă lucruri deosebite, neobişnuite, tocmai de aceea se transmite multă muzică, sport, emisiuni cu teme ştiinţifice, sau emisiuni cu şi despre copii.
- Dar sosirea noastră aici nu a fost considerată un eveniment deosebit? Nu a fost transmisă la televiziunea voastră? întrebă Alex.
- Ba da, sosirea voastră a fost transmisă în direct, imediat ce aţi ajuns în biroul lui Nick, iar el şi-a dat seama cine sunteţi, apoi convorbirea cu tata din prima zi, după care au fost realizate multe alte emisiuni cu şi despre voi, în general.
- Cum?! se miră Nistor. Noi n-am observat pe nimeni care să ne filmeze, sau altceva asemănător. N-am văzut reporteri, camere de luat vederi sau alte aparate de filmat în apropierea noastră; nu ni s-au luat interviuri...
- Nici nu era necesar să fie cineva care să vă filmeze, să vă ia interviuri, ori să vedeţi aparate de filmat sau camere de luat vederi în apropierea voastră, cum spuneţi voi, căci pe planeta noastră există un alt sistem de transmisie şi recepţie, decât cel cunoscut vouă. Oricum, locuitorii planetei v-au urmărit cu atenţie de când aţi sosit aici şi vă pot urmări în continuare, oricând doresc ei, fără ca voi să remarcaţi în vreun fel acest lucru.
- Grozav... aprecie Nistor.
- Şi doar atât s-a transmis despre noi, de când am sosit aici? Numai sosirea noastră, întâlnirea cu Nick, apoi cu tine şi tatăl vostru şi convorbirea avută cu domnul To Kuny, plus vreo câteva informaţii generale despre noi? întrebă Alex.
- La televiziunea locală, da, doar atât. De ce, aţi fi vrut să se transmită mai mult?! Repet, localnicii vă pot urmări în continuare, cu atenţie, oricând doresc ei, doar că nu sunt prea curioşi din fire, iar dacă ar fi, ar putea afla cu uşurinţă orice ar dori să ştie despre voi, chiar şi cel mai mic amănunt; dispun de mijloacele necesare. Pot vedea în orice moment tot ceea ce faceţi, unde sunteţi, ce şi cu cine vorbiţi.
- Impresionant... aprecie Mihai.
- Ly, la televiziunea voastră se transmit şi emisiuni ale altor civilizaţii din alte părţi? atacă „şeful” acest subiect.
- Ah, Lucian... Ce urmăreşti cu întrebarea asta? E o capcană?! Nu, nu se transmit asemenea emisiuni, pentru că nu există alte civilizaţii avansate în alte părţi, pe aici, prin apropiere, de la care să putem prelua asemenea emisiuni, decât doar cea de pe Terra voastră, dar Terra este destul de departe. Poate că nici acest lucru n-ar fi constituit un inconvenient, însă până acum n-au fost preluate emisiuni de la voi, din câte ştiu eu. Se transmiteau, într-adevăr, emisiuni de la vecinii noştri dantonieni, când aceştia existau, dar de când a explodat planeta lor, iar Proxima a rămas singura planetă locuită a sistemului Alfa, nu s-au mai transmis emisiuni din nici o altă parte, nici măcar de pe Terra voastră, deşi n-ar fi imposibil.
- Vrei să spui că s-ar putea? se miră Mihai.
- Bineînţeles, îl asigură Ly.
- Cred că n-aţi avea nimic de pierdut dacă aţi prelua emisiuni de pe Terra, spuse Maria.
- Sunt convinsă. Dar nu eu hotărăsc acest lucru, zise Ly.
Şi continuară să se plimbe pe străzile oraşului artificial, tot discutând mici amănunte despre planeta Proxima, admirând continuu aspectul impecabil al marelui oraş. Cei şapte vizitatori mai întrebară cum ar arăta locuinţele celor de pe Proxima. Tot Ly le dădu amănunte şi-n acest caz, fratele ei, Nick, neparticipând la aceste discuţii, stând mai mult pe lângă blonda lui, Maria, pe care o privea tăcut, fără încetare, plin de admiraţie, ca fermecat.
Ly spuse că locuinţa unei familii de pe Proxima nu avea mai mult de 4 sau 5 camere, dar nici mai puţine, toate aceste încăperi fiind mobilate plăcut, confortabil, după stilul fiecăruia, însă nu supraîncărcate. O familie de pe Proxima nu avea mai mult de doi copii, ci numai unul sau doi, deci nu număra mai mult de patru membrii. În locuinţele lor, mobilate sumar, se puteau găsi toate cele necesare. Aveau multe rafturi cu cărţi scrise în limba lor, câte un televizor în fiecare cameră, deşi localnicii nu solicitau prea des aceste televizoare, paturi confortabile în care se puteau odihni sau dormi, canapele, fotolii, mese, scaune, roboţi casnici şi aparatură electrocasnică modernă, toate fiind menite să le fie de folos în gospodărie. De asemenea, existau dulapuri şi şifoniere, în care localnicii îşi păstrau hainele, încălţămintea şi alte lucruri utile, cu toate că nu aveau nevoie chiar de atât de multe, având în vedere faptul că după ce plecau de acasă, se puteau schimba oricând în oraş cu alte haine noi; în plus, aduceau altele acasă pentru ziua următoare, cele în care plecaseră îmbrăcaţi de acasă dimineaţa lăsându-le într-un fel de magazin (de fapt, un loc anume destinat pentru aşa ceva), unde aceste haine erau complet refăcute, noi-nouţe, de către aparate automate. Astfel se făcea că locuitorii planetei nu erau îmbrăcaţi în aceleaşi haine mai multe zile la rând; ei se schimbau zilnic cu altele, neavând astfel nevoie nici să le spele sau să le calce pentru a arăta mereu bine. Normal, copiii aveau şi haine de joacă. Fetele, mici sau mari, tinere sau bătrâne, nu purtau niciodată fuste sau rochii, ci doar pantaloni, acesta fiind obiceiul pe Proxima. Cei mari aveau asigurate la locurile de muncă îmbrăcăminte specială, care le proteja îmbrăcămintea particulară. În mod asemănător se proceda şi cu încălţămintea, fiind zilnic înlocuite cu altele noi. Tot în locuinţele lor, locuitorii Proximei aveau o încăpere specială, căreia i s-ar putea spune „baie” tradus în limba celor şapte, unde existau chiuvete cu apă caldă şi rece, care curgea continuu, fără întrerupere, toaleta, o cadă în care îşi puteau face baie sau duş, cât şi un fel de bazin, nu foarte mare, dar nici prea mic, plin cu apă limpede, curată ca lacrima, puţin călduţă, apă înlocuită zilnic cu alta proaspătă, bazin în care puteau înnota, dacă nu doreau să se deplaseze până la bazinele mari de la bazele de agrement din oraş. Cam astfel arăta locuinţa unei familii de pe Proxima, iar în mod bizar, după spusele frumoasei Ly, locuinţele celor de pe Proxima păreau a semăna mult cu locuinţele existente pe Terra, sau cel puţin cei şapte aşa aveau impresia.
- Poate că vom intra mâine într-o locuinţă din oraşul nostru, ca să vedeţi singuri cum arată o locuinţă de aici, de pe Proxima, deşi asta nu presupune că toate ar fi la fel, create după un anumit tipar, le propuse Ly Kuny, după ce le povestise toate aceste amănunte. Dar acum v-aş propune să ne retragem încet, să vă conducem spre nava voastră, deşi nu e încă foarte târziu, nu s-a înserat, însă cel puţin eu mă simt obosită. Din această cauză aş dori să mă retrag acum, mai ales că, din anumite motive pe care le înţeleg mai mult sau mai puţin, iubitul meu frate n-a mai cooperat cu mine, m-a lăsat să mă descurc singură, nu m-a mai ajutat cu nimic la explicaţii.
- Eh; şi tu acum, surioară, de ce te plângi? păru Nick surprins de vorbele surorii sale; ca pentru a-i demonstra de ce o lăsase singură, o strânse în braţe pe Maria, mai aproape de el.
- Nu mă plâng deloc, replică Ly către fratele ei, apoi se adresă din nou tuturor: Sper să-mi înţelegeţi dorinţa de a mă retrage mai devreme.
- Sigur, Ly, o aprobă de îndată Mihai. Nu vrem să te suprasolicităm şi să te obosim. Pentru astăzi ne ajunge. Am văzut şi am auzit destule. Ne putem retrage şi singuri; nu eşti obligată să ne conduci, dacă nu vrei. Acum ştim bine drumul, ne descurcăm.
- Nu, asta nu. Îmi face plăcere să vă conduc, să văd frumoasa voastră navă albastră. Afară, oricât de pustiu ar fi, pare altfel decât aici, în lumea artificială a oraşului nostru.
- Cum doreşti, Ly, o aprobă din nou Mihai.
- Tu ce crezi, Nick? îi ceru Ly pe neaşteptate părerea.
- Eu?! Sigur că sunt de acord, surioară. Nu vreau să păţeşti ca mine, din cauza oboselii. Hai să mergem până la nava lor, îi îndemnă Nick, fără a se depărta de lângă blondină.
Spunând acestea, porniră încet pe străzile oraşului artificial. În drum spre scările care urmau să-i ducă în tunelele subterane, se mai opriră la un restaurant local, pentru a servi cina împreună, dat fiind că atâta plimbare le stârnise foamea, iar lunganului, nestăvilita poftă de dulciuri. După ce-şi potoliră senzaţia de foame, plecară. Scările automate îi duse în linişte până în tunelele subterane, de unde urmară drumul deja binecunoscut lor spre straniul cerc colorat, care-i aştepta în linişte jos, de parcă ar fi ştiut că vor sosi. Dunga albastră care delimita porţiunea care corespundea cercului când acesta era sus, nu se vedea deloc, căci pe ea se aşezase deja cercul multicolor. Fără a sta pe gânduri, se suiră pe cerc, iar acesta porni uşor în sus, fără nici un zgomot sau zguduitură. Stând pe marginea neagră a cercului, cei şapte colegi observară că straniul ascensor nu se înclina deloc, deşi ei nu erau uniform răspândiţi pe suprafaţa acestuia, iar ceva tare, dar invizibil, îi împiedica să cadă de pe frumosul cerc, deci într-adevăr cilindrul invizibil exista.
Curând cercul ajunse pe suprafaţa albă şi monotonă a Proximei. De peste tot îi înconjurară rapid atmosfera albă şi densă, dar plăcută respiraţiei şi vederii. Porniră, ca nişte umbre mişcătoare, spre „Pacifis”, prin atmosfera ca un abur. De abia când ajunseră în dreptul navei albastre se înserase de-a binelea şi era seara celei de-a cincea zi de când se aflau pe Proxima şi urmau să petreacă a cincea noapte pe această planetă, care la început li se păruse neprimitoare, ba chiar respingătoare. Acum însă, după doar vreo câteva zile, îşi schimbaseră total părerea, căci prima impresie se dovedise a fi fost înşelătoare...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!