agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 75 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-09  |     | 



*52. Întrerupt de Dick Torn.

Lucian părăsi clădirea în care-şi avea apartamentul familia Kelso şi traversă strada, spre părculeţul de peste drum, intenţionând să se îndrepte direct spre „Pacifis”.
Ajuns în părculeţ, zări o siluetă, aşezată pe o bancă. Se îndreptă spre acea bancă, crezând că e doar un alt localnic, cu intenţia de a sta de vorbă şi cu un alt locuitor al misterioasei planete.
Ajuns aproape de banca respectivă, datorită semiîntunericului şi a faptului că era îngândurat, nu observă că, de fapt, „localnicul” respectiv era chiar Lia, care-şi luase în serios rolul de mare spioană, gen Mata-Hari, deci stătuse acolo, pe acea bancă, în tot timpul cât el fusese sus şi ascultase tot ce se vorbise, cu mult interes, dar evident că după ce el părăsise apartamentul familiei Kelso, ea întrerupsese minitransmiţătorul, aşteptând sosirea lui, cu speranţa că o va lua pe acolo spre „Pacifis”, nu pe un alt drum.
Liei îi plăcuse cum se descurcase colegul ei, Lucian, cu membrii familiei Kelso şi modul în care îi abordase pe părinţii Sonyei, cu diplomaţie. Deci, fără a observa cine era persoana de pe bancă, Lucian spuse, foarte serios:
- Bună seara, domnule. Scuzaţi-mă, vă rog, că vă deranjez. Am putea sta puţin de vorbă?
Fără a-şi ridica spre el capul, Lia se abţinu să nu izbucnească în râs:
- Nu... răspunse ea, apoi îşi ridică privirea albastră spre el. Nu, Lucian, repetă ea şi nu mai izbuti să se abţină; râse delicat, dar nu foarte zgomotos, căci îşi dădea seama de consecinţe. Nu vreau deloc să vorbesc cu tine, nici măcar puţin!
El o recunoscu mai mult după voce, fiindcă nu-i putea distinge chipul, dar de abia atunci observă că încă avea vasul cu micuţul ghiocel, lângă ea.
- Lia, tu?! zise el mirat.
- Da, eu. Ce se întâmplă cu tine? M-ai confundat cu un domn localnic?
El nu-i răspunse la întrebare, ci îi puse altele:
- Ce-i cu tine aici? La ora asta? De ce stai singură? Încă n-ai ajuns în camera ta?
- Nu. Ce găseşti rău în asta?
- Nimic. Nimic rău, replică el cu seriozitate. Dar ce-ai făcut atâta timp?
- Ce-ţi pasă ţie? M-am plimbat, am stat, m-am gândit...
- Te-ai plimbat? Singură?
- Da, de ce nu? Din câte am înţeles, aici nu există nici un pericol, deci, îmi pot permite; dacă vreau, pot rămâne toată noaptea afară. Totul este atât de plăcut, de liniştit, de monoton. Evident că poate pe Terra n-aş fi îndrăznit să întârzii atât de mult, mai ales singură, neînsoţită. Dar aici e altceva, e cu totul altfel.
- Bine, dar stai aşa... Mi se pare o nebunie.
- Nu, încă nu sunt nebună; ştiu asta foarte bine, pentru că sunt psihiatrul... Dar tu? Te-ai întâlnit cu Sonya?
- Da, evident, m-am întâlnit, replică el, privind-o insistent; n-o putea însă bănui de nimic.
- Şi cum a fost?
- Cum să fie? Bine, minunat! Ne-am simţit foarte bine împreună; şi-ţi dai seama că n-am de gând să-ţi dau detalii.
„Nici n-am nevoie de detalii; le cunosc deja!” se gândi ea; altfel formulă cu voce tare:
- Nici n-aş vrea să aud asemenea detalii.
- Aşa-mi închipuiam şi eu. Şi acum, ce faci? Ai de gând să mai stai aici, sau...
- Ce-ţi pasă ţie ce am eu de gând? îl întrerupse ea brusc. Nu-i treaba ta!
- Păi, dacă intenţionezi să te retragi, am să te conduc. Întâmplător, am aceeaşi direcţie, doar mă îndrept spre „Pacifis”.
- Nu, mulţumesc, nu-i nevoie să mă conduci, indiferent dacă ai sau nu aceeaşi direcţie. Eşti liber să mergi spre „Pacifis” sau oriunde doreşti, de unul singur. Eu nu te reţin.
- Mă gândeam că poate nu doreşti să rămâi singură; ţi-aş putea ţine companie.
- Te gândeai prea mult; n-am nevoie de compania ta! Prefer să rămân, dar singură, ca şi până acum.
- Mi-ar fi făcut plăcere să te fi condus totuşi, de moment ce tot ne-am întâlnit.
- Nu insista, Lucian, n-are rost! N-ai mai învăţat până acum acest lucru?
- Ba da, ştiu; îţi face o plăcere deosebită să mă refuzi, ori de câte ori ai ocazia. Bine, atunci, cum doreşti. Însă dacă stai, uite, am să mai rămân şi eu, spuse el, aşezându-se pe bancă, lângă ea.
- Luci, parcă te grăbeai spre „Pacifis”, încercă ea să-i amintească.
- Nu-i adevărat. Nu mă grăbeam, deloc! Văd că încă mai ai ghiocelul care... nu e de la mine, observă el, schimbând subiectul.
- Bineînţeles că-l mai am, doar am hotărât să-l păstrez, zise ea. Nu mi-am schimbat părerea între timp. E foarte drăgălaş, nu mă încurcă deloc, cu nimic. Am să-l păstrez.
- Mă bucur că-l păstrezi.
- De ce nu l-aş păstra? De moment ce nu e de la tine, n-am nici un motiv să nu-l păstrez, replică ea, apoi reveni asupra subiectului anterior, prefăcându-se neştiutoare: Şi cum a rămas cu Sonya?
- Cu Sonya?! De ce mă întrebi? o suspectă el preţ de o clipă.
- Doar aşa... Nu ştii, din curiozitate, justifică ea.
- Ah, da, uitasem că eşti foarte curioasă... Cu Sonya, totu-i bine. De moment ce voi v-aţi hotărât să nu ne mai întâlnim, mă voi întâlni cu ea zilnic, ne vom petrece majoritatea timpului împreună. Ea va fi noul meu „ghid” de acum încolo, în locul fraţilor Kuny, Nick şi Ly, spuse el, oprindu-se, cu intenţia de a vedea cum reacţionează ea.
„Minte! Neruşinatul! El, care, de obicei, spune întotdeauna adevărul... L-am prins cu mâţa-n sac! Ce s-a întâmplat cu sinceritatea lui acum? Ah, deci, nu e chiar mereu sincer, aşa cum pretinde... Ştiu bine că noul lui ghid va fi fratele Sonyei, nu ea. Dar ce urmăreşte prin asta, cu afirmaţia aceasta?!” se întrebă Lia în gând.
- Serios?! Mă bucur pentru voi, răspunse ea rezervată, să nu-i dea de bănuit sau de înţeles că de fapt ştia adevărul, doar îi spionase puţin mai înainte. Ascultă, dacă vrei să rămâi, atunci plec eu, îl anunţă ea, ridicându-se de pe bancă, luând şi ghiocelul.
- Dacă pleci tu, plec şi eu, rosti el, ridicându-se la rândul lui de pe bancă.
- De ce? Tu poţi rămâne afară, oricât pofteşti.
- De unul singur? Ce, ai impresia că sunt nebun? Par cumva a fi? N-am nici un chef să rămân. În compania ta, da, ar fi plăcut, dar aşa, singur, nu, în nici un caz. Nu-s idiot!
- Ah; eşti enervant! Nu pricepi că vreau să fiu singură?
- Nu pricep! Nu la acest capitol. Dacă ar fi vorba despre matematică, poate aş mai pricepe câte ceva, aşa însă... Prefer să fiu enervant, răspunse el zâmbind şi se apropie de ea.
Cu o mână o cuprinse de mijloc, iar cu cealaltă, luă vasul cu ghiocelul, aşezându-l uşor, cu grijă, pe banca de pe care de abia se ridicaseră. Oftând, Lia îşi lăsă capul într-o parte, ghicindu-i intenţia.
- Luci, te rog... Nu!
- Nu mă ruga. Nu mă ruga nimic. Nu m-ai lăsat să-mi iau rămas bun de la tine aşa cum se cuvine în seara asta, aşa cum mi-aş fi dorit.
- Nu poţi face întotdeauna numai ceea ce-ţi doreşti.
- Ba da. Pot... Uite că am să-mi încalc din nou cuvântul dat, promisiunea aceea făcută, ştii tu prea bine care, cea pe care o invoci mereu, cu tot riscul de a mă acuza din nou că aş fi neserios, n-am cuvânt şi mai ştiu eu ce; doar m-ai acuzat deja o dată, deci ce importanţă mai are acum...
- Nu face asta, te rog, insistă ea.
- Ba da, decise el, îndreptându-i uşor capul spre el şi o sărută cu pasiune, cu ardoare.
Deşi nu-i convenea, mai mult pentru că ştia că doar ce o sărutase şi pe Sonya, ea nu încercă să-l îndepărteze, nu-l respinse, ca de obicei, dar nici nu-l acceptă, îl lăsă doar să o sărute, fără a protesta; el sesiză imediat acest lucru, aşa că prelungi sărutul. Când îi dădu drumul, Lia se simţi uşor ameţită, mai ales că i se păruse din nou, deşi nu ştia de ce, că modul în care o săruta pe ea era foarte diferit de cel în care procedase cu Sonya, puţin mai înainte.
- Lucian, te rog, vreau să plec; acum! preciză ea.
- Nu, nu încă! protestă el şi o cuprinse din nou în braţe, deşi de abia ce-i dăduse drumul. Nu te grăbi!
- Dar... încercă ea o ieşire din impas. E târziu. Foarte.
- Lia, te rog... Ascultă-mă puţin, cu atenţie! Vreau doar să vorbesc ceva cu tine, îi spuse el, însă observând că ea nu părea a fi de acord, încercă să o convingă, adoptând o atitudine solemnă, vorbind pe un ton sever, serios: Înainte de a începe, vreau să înţelegi că e ceva foarte important, cel puţin pentru mine. Şi trebuie să-ţi spun acum, pentru că altfel, nu ne vom mai vedea decât peste vreo două săptămâni şi nu cred că pot rezista atât.
„Oare ce vrea să-mi spună? Are de gând să-mi declare ceva? Sau ce?”
- Bine. Te ascult. Doar să nu mă reţii prea mult, acceptă ea, cu o condiţie.
- Nu-ţi face griji în privinţa asta, n-am să te reţin mult, pentru că, de fapt, nici n-ar fi prea multe de spus. După aceea am să te conduc şi să nu te aud că nu vrei, nu eşti de acord, sau altceva de genul acesta.
- Fie. Să zicem că de data asta accept un compromis, dar după cum ţi-am spus şi îţi repet, să nu dureze prea mult.
- Bine; nu mă mai tot zori... E ceva ce demult doream să-ţi spun, sau ar fi trebuit să-ţi fi spus, dar fie am ezitat mereu, fie că nu mi-ai dat niciodată ocazia să-ţi vorbesc, ori cine ştie din ce alte cauze nu ţi-am spus nimic până acum, dar asta nu contează. Nu mai pot amâna momentul adevărului, pentru că n-am să mai rezist mult astfel, în tensiunea asta continuă! Vreau, deci, să-ţi spun acum că eu sunt... Adică... Vreau să-ţi spun că eu... se încurcă el, iar tocmai când era gata-gata să rostească „Te iubesc”, se auzi cineva din spate, venind spre ei, care-i întrerupse:
- Bună seara, Lucian.
El tresări surprins, dându-i rapid drumul colegei sale din îmbrăţişare. Se întoarse mirat spre cel ce-l întrerupsese şi-l recunoscu în umbra nopţii pe Dick Torn, cel din laboratorul cu plante artificiale.
- Ah, Dick... Bună seara, răspunse Lucian în cele din urmă.
- Ce-i cu tine pe aici, la ora asta? întrebă Dick.
- Ah, păi, eu... Eh, bine, eu... Ştii, eu... se bâlbâi Lucian indecis, deşi nu-i stătea în caracter să se comporte astfel.
- Lasă, nu trebuie să-mi explici nimic, îl opri Dick Torn. Ah, domnişoara Lia, parcă... o observă Dick de abia în acel moment.
- Da, eu, răspunse ea încurcată, abia şoptit.
- Bună seara, domnişoară. Scuzaţi-mă dacă v-am deranjat cumva. Îmi pare rău, n-am avut intenţia asta. N-am observat că sunteţi împreună. Credeam că-i doar comandantul, singur.
- Nu, e-n ordine, spuse Lucian. Noi, doar vorbeam, nu ne-ai deranjat deloc. Dar tu... De abia acum ai plecat din laborator?
- După cum vezi, da, am mai avut de lucru pe acolo. De fapt, mai mult am discutat cu colegii mei despre vizita voastră şi ne-am întins cu taina, după cum se pare.
- Ah, asta era... se dumiri Lucian.
- Sper că vei veni de dimineaţă, după cum ai promis, împreună cu domnişoara cea blondă, cu o plantă de la bordul navei voastre, îi aminti Dick.
- Cu siguranţă voi veni. Vei fi acolo?
- Sper că da. În orice caz, dacă nu voi fi eu, cineva tot va fi, iar toţi ceilalţi colegi ai mei ştiu deja despre ce este vorba. Şi te cunosc destul de bine, deci ştiu pe cine aşteaptă.
- Asta-i bine, aprecie Lucian.
- La revedere, atunci, spuse Dick. Încă o dată, îmi pare rău că v-am deranjat, rămase convins Dick că prezenţa sa nu fusese tocmai binevenită.
- Nici o problemă, spuse Lucian. La revedere, Dick.
Acesta se îndepărtă. Apăruse, bineînţeles, într-un moment nefast, nepotrivit, îl întrerupsese tocmai când era gata să-i spună Liei totul, tot ce avea pe suflet. Acum nu se simţea în stare, nu mai era capabil să-i spună, îi pierise tot avântul iniţial. Odată întrerupt, nu putea relua ideea.
- Să mergem, Lia. Te conduc. E târziu, n-are rost să mai stăm, spuse el.
- Dar ce doreai să-mi spui? întrebă ea curioasă, încercând să afle.
- Nimic. Adică... Nu mai are importanţă acum.
- Dar spuneai că ar fi ceva important, chiar foarte important, cel puţin pentru tine, îi aminti Lia.
- Da, era foarte important, recunoscu el.
- Cum adică „era”? Şi de ce nu mai este? Când şi cum şi-a pierdut importanţa?
- De fapt, nu şi-a pierdut-o; adică, încă este foarte important, dar acum... Ascultă, vorbim altă dată despre chestia asta, zise Lucian.
- Altădată? Altădată, când? Nu ne vom întâlni decât peste două săptămâni, preciză ea.
- Mai vedem noi. Acum hai să mergem, încheie el, luând ghiocelul de pe bancă.
Neavând încotro, Lia porni în urma lui. „N-a făcut-o. N-a reuşit nici de astă dată să-mi spună. Dar cred că ştiu ce inteţiona să-mi spună. Oricum, n-am să-i dau de înţeles că aş bănui ceva. Am să mă prefac, în continuare, ca şi până acum, de parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Am să-l tratez la fel; cu răceală, cu indiferenţă, cu ostilitate...” se gândi ea. În scurt timp, ajunseră în apropierea camerei Liei. El îi înmână ghiocelul, spunându-i:
- Am ajuns. Sper că vei veni şi tu peste două săptămâni.
- Sigur că voi veni. O să-mi fie dor de nava noastră, „Pacifis”, de Robby, de Felix... Le voi simţi lipsa.
- Numai de ei? De mine nu?
- De tine, nu, în nici un caz. Ba chiar mă bucur că am scăpat de tine, în sfârşit, replică ea.
- Chiar aşa să fie? se îndoi el.
- Evident, afirmă ea cu tărie.
- Cum doreşti. În orice caz, te voi aştepta peste două săptămâni, în nava noastră. Noapte bună, Lia. Şi... „La revedere”, spuse el, sărutându-i doar mâna de data aceasta şi se întoarse, pentru a se îndrepta către „Pacifis”.
Surprinsă că n-o îmbrăţişase şi n-o sărutase (în ultimul timp se obişnuise cu acest gen de comportament din partea lui, faţă de ea), se trezi strigându-l încet, şoptit, parcă fără să vrea:
- Lucian...
- Da. Ce s-a întâmplat? se opri el, întorcându-se din nou către ea, privind-o uimit prin vălul de întuneric, care nu-i împiedica privirea ageră, ca de vultur, să o observe.
- Nu, nimic. De fapt... Doream să spun că... O să-mi fie totuşi dor... Chiar şi de tine, rosti ea la fel de şoptit, sperând ca el să n-o fi auzit.
Totuşi, în liniştea aceea, el o auzise. Chipul i se umplu de mulţumire, însă întrebă:
- Serios?! O să-ţi fie? Păi, mă bucur... Atunci, încă o dată: Noapte bună, scumpă colegă, repetă el zâmbitor şi se întoarse, de data asta îndepărtându-se vizibil.
Visătoare, Lia îşi lipi spatele de uşa camerei sale, privind în gol spre locul în care se aflase cu puţin timp înainte colegul ei, Lucian, comandantul misiunii, Don Juan, dar care acum dispăruse; ea însă parcă încă îl mai zărea acolo...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!