agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 60 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-11  |     | 



* 59. Ochelarii lui Alex.

Deci, la bordul navei albastre rămăseseră, cu excepţia celor doi roboţi – Robby şi Felix, evident, Stela şi Alex.
Doctoriţa privi spre Alex; acesta, deşi n-o vedea clar, părea intimidat de prezenţa ei şi nu îndrăznea să-i spună nimic; mai mult, în minte i se contură o secvenţă din trecut, când Stela, furioasă foc, îl certa sever, datorită schimbării body-guarzilor, când el îl rugase pe Luci să insiste la dom’ director să-l scape de body-guardul său, tipa aceea poreclită „Ucigaşa”. Normal, directorul soluţionase problema, fiindcă fusese implicat preferatul dumnealui, însă soluţia nu fusese pe placul doctoriţei, datorită faptului că body-guardul care o înlocuise pe domnişoara Petra era unul dintre body-guarzii ei, Şerban Fulger, zis „Tunetul”, pare-se, tocmai unul bolnav, căruia doctoriţa îi recomandase, în urma unei consultaţii, să nu mai practice această meserie. Desigur, totul fusese o neînţelegere, pentru că nimeni nu solicitase ca body-guardul poreclit „Tunetul” s-o înlocuiască pe „Ucigaşă”; schimbarea se efectuase chiar la firma de body-guarzi, necunoscându-se faptul că body-guardul Şerban Fulger ar fi bolnav. Dar acest lucru o-nfuriase pe doctoriţă. În final, incidentul se soluţionase cu bine, Alex renunţând la orice schimbare de body-guarzi, rămânând în continuare cu „Ucigaşa”, alături de partenerul acesteia, Ovidiu Băloi, zis „Cocoşul”. Glasul doctoriţei îl readuse la realitate:
- Alex, ce faci, dormi?
- Poftim?! tresări el. Ah; nu... Mă gândeam doar...
- Păi, lasă gândurile şi hai în cabinetul medical, să vedem despre ce-i vorba, că doar nu m-a chemat degeaba comandantul nostru.
- Aş; Luci exagerează! Serios...
- De acord. Dar hai să verificăm acest amănunt; doar n-ai nimic de pierdut. Te aştept în cabinetul medical. Nu prea mult, sper, zise ea, pornind în direcţia cabinetului medical.
- Bine... murmură Alex, pornind şi el în urma ei, neavând încotro.
Doctoriţa îmbrăcase halatul alb, iar Alex se simţea straniu, doar în prezenţa ei; nu rămăsese niciodată doar împreună cu ea. În plus, medicul echipajului; gândul acesta îl intimida foarte mult pe genetician, mai ales ştiind-o severă şi foarte serioasă.
- Ia loc, Alex, îl invită Stela.
- Ăăă... Unde? se interesă el.
- Deocamdată, aici, îi surâse ea, cu amabilitate, indicându-i locul pe care să-l ocupe.
Timid, Alex se aşeză, neîndrăznind să spună nici un cuvânt; nici măcar să-şi ridice privirea spre ea, deşi n-o zărea deloc clar. Stela observă cât de încordat era Alex, dar nu-şi dădea seama din ce motive s-ar comporta astfel. Încercă să fie drăguţă.
- Luci zicea că ai probleme cu vederea, deschise tot ea convorbirea, remarcând faptul că Alex era foarte tăcut.
- Da, posibil... Ieri mă durea capul, puţin doar. Dar, zău, n-am nimic. Adică... Mi-a trecut deja. Mă simt mult mai bine, deci, nu cred că ar fi necesar să... Adică, aş putea pleca, încercă el să se ridice.
- Stai jos! îl opri doctoriţa; imediat, ascultător, se reaşeză, deşi, de fapt, nici nu apucase să se ridice în picioare. Şi vedem noi imediat ce-i necesar şi ce nu. Aşa... se aşeză doctoriţa pe un alt scaun, drept în faţa lui. Spune-mi cum se manifestă, care sunt simptomele.
- Păi, dacă ţi-a spus deja Luci, nu văd ce rost ar...
- Lasă ce mi-a spus mie prietenul tău, comandantul, îl întrerupse Stela. Eu vreau să aud de la tine. Deci, lămureşte-mă! Care-i problema? De ce acuzai dureri de cap, ieri?
- Pentru că mă dureau ochii, presupun...
- Presupui, doar?!
- Sau... Ăăă... De fapt... Eu... Adică...
- Alex, încearcă, te rog, să fii coerent, altfel nu ne vom înţelege! De acord?
- Bine. Încerc.
- Deci... Te ascult!
- Ieri şi nu numai, de vreo câteva ori în ultimul timp, mi s-a întâmplat să nu văd clar; mi se înceţoşa privirea şi vedeam totul ca prin ceaţă, însă nu pe suprafaţa planetei, ci în oraşul de sub cupolă sau chiar aici, la bordul navei noastre. Deci, nu din cauza dantoniului din atmosferă...
- Am înţeles, îl întrerupse din nou doctoriţa, ridicându-se; se intersă: Acum vezi clar?
- Nu. Nu chiar; adică...
- Pe mine mă vezi? se interesă ea.
- Da. Adică, văd că eşti aici, în această încăpere...
- Îhî... murmură Stela, indicându-i un panou iluminat. Citeşte, te rog, ce vezi aici!
- Ăăă... zise el şi se opri imediat.
- Alex, ţi-am spus să citeşti. N-ai auzit?
- Ba, am auzit perfect.
- Şi atunci?!
- Păi, nu pot citi, pentru că nu văd nimic. Nu că n-aş ştii; adică, normal, ştiu să citesc...
- Am înţeles, rosti Stela, întrerupându-l din nou; îi indică un alt rând, cu litere puţin mai mari. Aici poţi citi?
Alex încercă să vadă ceva, dar nu reuşi.
- Nu, rosti el scurt.
- Deci, nici pe acestea... Dar pe care le vezi? se interesă ea.
- Pe primele, de sus, se referi Alex la literele cele mai mari de pe panou.
- Doar pe acelea?! se miră Stela. Încearcă să le citeşti pe acestea, îi arătă ea literele aflate cu un rând mai jos decât cele indicate de el.
- Păi... A, N, H, O, P, W, M, K, L, S, D, E... R, X, şi Y; cred.
- Uff; nu prea bine. Citeşte-mi-le pe primele, de sus; cele pe care ai zis că le vezi, te rog! auzi el glasul doctoriţei.
- Ăăă...
- Nu-i deloc „ă” pe panou, pe nici un rând, îl atenţionă Stela.
- Ştiu; nu începusem încă să citesc, o lămuri geneticianul.
- Ah... Păi, începe odată! Ce mai aştepţi?
- Da; bine. Păi... M, A, O, E, N, S, R, I, V, K, Z, Q, L, P şi W.
- Aproximativ bine; ai încurcat vreo câteva.
- Nu intenţionat.
- Te cred, surâse Stela şi se apropie de el, lăsând pe masă o foiţă. Citeşte-mi ce scrie acolo, îl lămuri ea în legătură cu foiţa respectivă.
Alex o luă în mână şi o privi. Tăcu, preţ de câteva clipe bune.
- Alex, nu te aud deloc, îi aminti Stela.
- Da, ştiu.
- Păi, nu citeşti?
- Aş citi, dar... Nu pot, pentru că nu văd nimic, recunoscu el.
- Deci, aşa... zise ea. Lasă foiţa pe masă, deocamdată, îi recomandă Stela, aşezându-se din nou drept în faţa lui; el, normal, cooperant, o lăsă, aşa cum spusese ea. Acum priveşte-mă fix în ochi, te rog. Uită-te la mine!
- Bine, murmură Alex şoptit şi privi fix spre ea.
Stela se apropie, fixându-l cu privirea. Timid, Alex se simţea mărunt, neînsemnat. Şi dintr-o dată, deşi nu vedea deloc clar, remarcă faptul că Stela era... Frumoasă?! Incredibil, dar aşa i se păru în acel moment. Şi nici nu observase până atunci ce ochi frumoşi avea doctoriţa echipajului; mari, albaştri, deosebiţi... Impresionanţi! Minunaţi! Tic-tac, tic-tac... Brusc, inima geneticianului porni a se zbate în piept, ca un ceasornic mult prea grăbit. Nu se putea concentra deloc. Îşi plecă rapid privirea, neînţelegând ce se petrecea cu el.
- Alex, ce faci? Am zis să te uiţi la mine, nu în altă parte, îl atenţionă ea, cu seriozitate.
- Da; sigur... şopti el, ridicându-şi din nou privirea spre ea.
Ea avea un aparat special de data acesta, cu care-l privea, cercetându-l, sau ea ştia ce făcea... Dar după un timp, renunţă la acesta, privindu-l din nou fix, cu ochii ei cei mari şi albaştri, aplecându-se peste măsuţă, astfel apropiindu-se şi mai mult de el; îi simţea suflul respiraţiei trecând pe lângă obrazul lui. La un moment dat, deşi probabil involuntar, Stela îşi aşeză mâna peste mâna lui stângă; derutat, Alex îşi coborî privirea, oprindu-şi-o asupra acestui mic amănunt. Percepuse în mod plăcut atingerea, resimţind furnicături insistente, parcă în tot corpul, având ca punct de pornire mâna lui stângă.
- Alex, iarăşi nu eşti atent, îl dojeni blând doctoriţa.
- Păi, eu... N-am vrut, începu el o explicaţie, privind când spre ea, când spre mâna ei, încă suprapusă peste a lui.
- Ah, scuze... surâse ea, remarcând încotro privise Alex şi dându-şi de abia în acel moment seama că-l atinsese, fără a fi intenţionat acest lucru, îşi retrase încet mâna.
- Pentru ce?! se trezi el că rosteşte, surâzându-i; îi luă mâna într-a lui, strângându-i-o timid, uşor, delicat.
- Bine... continuă doctoriţa să-i zâmbească, fără a încerca să-şi retragă mâna dintr-a lui. Totuşi, hai să încercăm să ne concentrăm, ca să pot stabili clar ce problemă ei. De acord?
- Sigur, o aprobă el, ridicându-şi privirea; se pierdu din nou în limpezimea albastrului ochilor ei, mai ales că ea era atât de aproape, încât mai-mai că-i atingea şi obrazul.
Dar dintr-o dată se îndepărtă brusc, retrăgându-şi şi mâna dintr-a lui; se ridică în picioare şi-i aduse nişte lentile, pe care le aşeză într-un suport metalic greoi.
- Pune-ţi ăştia şi încearcă să citeşti acum foiţa de pe masă, auzi el indicaţiile ei.
Ascultător, Alex aşeză suportul metalic şi privi foiţa; de data aceasta, totul era foarte clar, foiţa respectivă dovedindu-se a fi un prospect medical, cu indicaţii, contraindicaţii, ingrediente, dozaj, mod de administrare, compoziţie etc, pe care Alex le citi.
- Suficient! îl opri doctoriţa. Deci, vezi bine cu acele lentile?
- Da, văd. Foarte clar, rosti el. Pot citi fără probleme.
Ridicându-şi însă privirea spre ea, nu numai că n-o zări, însă deodată se simţi parcă ameţit.
- Alex, dă-i jos! Sunt doar pentru apropiere, deci, strict pentru citit, remarcă Stela de îndată reacţia lui.
Alex renunţă la suportul cu lentile. Stela se apropie, schimbând lentilele din suport. Urmau indicaţiile pentru el:
- Acum pune-i pe aceştia şi încearcă să citeşti literele de pe panou, pe care le vezi. Să-mi spui care-ţi sunt clare.
- Bine, zise geneticianul, punându-şi din nou suportul metalic.
Îşi ridică privirea, însă imediat ochii lui se opriră asupra doctoriţei, nu asupra panoului cu litere. Remarcă decolteul ei, atât cât permitea halatul de medic şi uniforma albastră (cămaşa bleu avea câţiva nasturi descheiaţi) să se observe şi rămase cu privirea fixată asupra acestui mic detaliu, deci, nici gând să citească vreo literă.
- Alex, tot nu vezi literele? îl atenţionă ea.
- Hmm... Poftim? tresări el, ridicându-şi ochii de la decolteu, spre ea.
- Literele, te rog, îi indică ea cu un pix panoul. Dacă le vezi, citeşte-mi-le!
- Ah; sigur... Scuze, nu eram atent.
- Bine; am remarcat că nu erai atent. Dar acum te rog să te concentrezi. Pe care litere le vezi?
- Păi... Pe toate. Fără probleme, chiar, o asigură el.
- Le poţi citi pe cele mai mici? întrebă ea.
- Evident, da... E, Z, I, B, R, C, O, M, W, V, X, A, S, T şi L.
- Perfect, aprecie Stela, zâmbind. Nu cred că ar fi nevoie să le citeşti şi pe celelalte, mai mari. Am impresia că le vezi.
- Sigur, le văd. Foarte clar, aprobă el. Pe toate.
- Bine. În cazul ăsta, cred că tocmai ţi-am stabilit dioptriile. Poţi renunţa acum la „ochelarii provizorii”. Apoi, am să te rog să te întinzi puţin şi te asigur că vei scăpa imediat de mine.
- Să... Pentru ce?
- Trebuie să-ţi pun nişte picături în ochi, îl lămuri Stela.
- Ah... Sigur, aprobă Alex, întinzându-se pe patul existent în cabinetul medical.
Stela se apropie, având în mână o pipetă. Se aplecă spre el; în scurtul timp, înainte de a-i picura în ochi acele câteva picături, el remarcă din nou decolteul ei. Apoi nu mai văzu deloc, nimic.
- Ce mi-ai pus în ochi? întrebă el, clipind des.
- Scuze, dar... Aşa prevede. Câteva zile nu vei reuşi să vezi aproape deloc, aşa că nu vei pleca de la bordul navei. Însă după cele câteva zile, ochelarii tăi vor fi gata. Acum te poţi ridica. Şi-ţi recomand să te retragi în rezerva ta, să te odihneşti cât mai bine. Eu voi reveni mâine, de dimineaţă, să te văd. Ai înţeles?
- Sigur, zise el şi se ridică, dar nu părăsi încăperea.
Tulburat, se opri indecis, în spatele ei. Ea, simţindu-i parcă prezenţa, întrebă:
- Mai ai ceva să-mi spui... Alex?! Ai vreo nelămurire?
În momentul în care se întoarse spre el, fără a-şi da seama de ce şi fără a-i spune nimic, geneticianul o cuprinse în braţe şi o sărută, cu pasiune. Surprinsă de gestul lui, ea nu protestă, totuşi.
- Ăăă... Scuze, murmură încurcat geneticianul, întorcându-se spre ieşire.
Porni, împiedicându-se, din cauză că nu vedea foarte clar, însă reuşi să ajungă afară din cabinet, oprindu-se direct în rezerva lui.
- Pentru ce?! surâse Stela în urma lui, fără a părea ofensată de „îndrăzneala” de care dăduse el dovadă.
Seara, comandantul nu-l întrebă nimic pe Alex, referitor la activitatea acestuia, lăsându-l să se odihnească; în schimb, pe lungan îl aştepta nerăbdător, să vadă raportul acestuia.
Nis întârzie şi de data aceasta, deci, „şeful” avu destul de mult de aşteptat, pe puntea principală, până să sosească geograful. Dar nu stătu degeaba, în aşteptarea acestuia, îşi găsi rapid o ocupaţie.
- Salve, şefu’, zise Nis, zărindu-l pe acesta pe puntea principală. Pe mine mă aşteptai?
- Tu ce crezi?! îi răspunse „şeful” tot printr-o întrebare.
- N-ar fi trebuit, serios...
- Hai, lasă taina! Să văd raportul tău, te rog!
- Bine. Poftim, zise lunganul, întinzându-i câteva foi.
Lucian le luă şi se uită chiorâş la ele.
- Ce-i asta, Nis?!
- Cum ce?! Raportul meu, şefu’. Nu asta mi-ai cerut?
- Un dosar n-ai găsit şi tu, să pui foile astea în el?
- Scuze, şefu’, nu m-am gândit la aşa ceva. Data viitoare o să le pun într-un dosar.
- Bine. Să nu uiţi, rosti „şeful”, aşezându-se, pentru a studia cele câteva foi; îşi aruncă privirea spre ele, dar imediat zise: Păi... Cred că mi-am uitat ochelarii de spionaj acasă, pe Terra.
- Poftim?! Care ochelari, mă, şefu’? Tu nu porţi ochelari, rosti Nis nedumerit. Şi nici n-ai nevoie de unii; poate Alex, da’ nu tu. Deci... Cum să-i fi uitat? Pe care?
- Pe aceia de spionaj, care să mă ajute să descifrez scrisul tău foarte urât şi să citesc ce-i pe foile astea ale tale, îl lămuri Lucian.
- Eh, şefu’... Ce vrei?! Aşa scriu eu; nu pot altfel...
- Zău, Nis, mai bine foloseai computerul şi scoteai foile la imprimantă, ca să înţeleagă şi alţii mâzgălelile tale indescifrabile...
- Computerul?! Muncă în plus, şefu’... Las’ că te ajut eu să înţelegi ce-am scris pe acolo, zise Nistor şi se aşeză lângă şeful său, pentru a-l ajuta pe acesta să descifreze ceea ce era scris în cele câteva foi, care reprezentau activitatea geografului din acea zi.
În cele din urmă, Lucian se declară mulţumit de activitatea colegului său. „Ţine-o tot aşa, lungane. Dar încearcă să scrii puţin mai citeţ data viitoare, dacă tot nu vei folosi calculatorul. Şi nu uita dosarul ăla, să nu-mi mai preziţi doar nişte simple foi...” îi spusese „şeful”, înainte de a se retrage în rezerva sa, la odihnă. „Tot nemulţumit, şefu’...” murmură Nis, pornind şi el spre rezerva sa. Astfel trecu a doua zi pe care o petreceau fără compania fraţilor Kuny, Ly şi Nick; Lucian cu Sid, începând deja să priceapă câte ceva din limba locală; Nis încercând să-şi înceapă şi el activitatea în domeniul lui, cum îi ceruse şeful; Alex rămânând în interiorul navei „Pacifis”; Mihai cu computerele, însă împreună cu Ly; Nick cu Maria, blonda studiind plantele şi altele; iar Lia încercând şi ea să-şi facă de lucru, pe ici, pe colo.
Dimineaţa următoare (miercuri, 31 ianuarie 2091), când ieşi din rezerva sa, Alex constată că Luci şi Nis nu mai erau la bordul navei; plecaseră deja în oraş. Vedea puţin mai bine decât seara trecută, după ce Stela îi pusese picăturile acelea în ochi. Stela... Amintindu-şi că doctoriţa îi spusese că va reveni în acea dimineaţă, îşi verifică ceasul; 09.30 – nu era foarte târziu. Îngândurat, porni spre cabinetul medical. Doctoriţa era acolo, aşteptându-l. Îi zâmbi delicat. El părea derutat; cum să procedeze? S-o sărute sau nu? Ar fi îmbrăţişat-o, dar nu îndrăznea. De ziua trecută, se gândise neîncetat la ea şi constatase că, în mod surprinzător, chiar şi pentru el... Îi fusese dor de ea?! Ciudat, dar aşa simţise. Ce i se întâmplase, oare?
- Ia loc, te rog; ştii deja unde, Alex, îi oferi ea primele indicaţii.
- Da... murmură el şi se aşeză, îngândurat.
Pe masă erau două perechi de ochelari, probabil, pentru el.
Doctoriţa se apropie; lăsă pe masă o foaie.
- Citeşte ce scrie acolo, te rog, auzi el glasul ei.
- Sigur, zise el, punându-şi ochelarii.
Privi spre foiţă; probabil era tot un prospect de la vreun alt medicament sau vreo reţetă medicală, dar cum să citească, dacă nu vedea absolut nimic?! Tăcu, încurcat, neştiind ce să spună.
- Alex, n-aud nimic! Ce faci? Nu ştii să citeşti?
- Ba da, ştiu, evident, dar... Nu văd, deloc.
- Pentru că, aiuritule, aceia pe care ţi i-ai pus nu sunt pentru citit, remarcă Stela, sugerându-i: Schimbă-i şi vei vedea!
- Ah, da... zise el, schimbând ochelarii.
Şi-i puse pe ceilalţi şi-şi îndreptă din nou privirea spre foiţa din mâna lui. „Dragă Alex...” văzu primul rând; deci, nu era deloc vorba despre vreun alt prospect medical, nici reţetă sau alte indicaţii medicale. Probabil Stela îi scrisese lui acele rânduri. Remarcă scrisul frumos, ordonat, citeţ, caligrafic chiar; nu semăna cu scrisul unui medic. Reluă, în gândul lui:
„Dragă Alex,
După ceea ce s-a întâmplat în cursul zilei de ieri, deşi probabil nu s-a întâmplat cine ştie ce grozăvie, simt nevoia de a-ţi adresa aceste câteva rânduri, prin intermediul cărora voi încerca să exprim ceea ce simt. Deci, pot afirma că te-am remarcat de mult timp şi aş fi vrut ca tu să fi îndrăznit de mai demult ceea ce de abia ieri ai îndrăznit, pentru că... Normal, eşti un tip interesant. Şi cred că... De fapt, nu cred, ci sigur, m-am îndrăgostit de tine; nu de ieri, se înţelege, doar datorită acelui sărut. Aşteptam însă ca tu să faci primul pas în acest sens, dacă aveai de gând vreodată. Credeam că poate nu-ţi trezesc interesul, că-ţi sunt indiferentă, tocmai de aceea n-am încercat în nici un fel să-ţi atrag atenţia asupra mea. Asta doar până ieri. Sper că nu m-am înşelat. Deci, dacă şi tu simţi la fel, aştept răspunsul tău, cât mai curând.
Cu drag, Stela.”
- Alex, ai citit, sau tot nu vezi nimic? întrebă ea, după un timp.
- Ba văd perfect. Şi am citit.
- Şi... N-ai nimic de spus?
- Păi... zise el, ridicându-se, dar nu zărea nimic în jur; se simţea chiar puţin ameţit.
Stela râse delicat.
- Schimbă ochelarii... îl sfătui ea.
- Ah; ochelarii... murmură el, dându-i jos, fără a-i lua pe ceilalţi. Păi... Cred că... Nu, de fapt, sunt sigur că... Te iubesc, se trezi el că-i declară şoptit, incredibil, tocmai doctoriţei, adică persoana la care niciodată n-ar fi îndrăznit să se gândească în acest mod.
Se apropie de ea, o cuprinse în braţe şi o sărută prelung; în mod surprinzător, ea-i răspunse în acelaşi mod, îmbrăţişându-l, ceea ce, din nou, nicicând nu s-ar fi aşteptat, mai ales din partea ei.
- Stela, eu...
- Alex, suntem oameni maturi. Şi cred că... Îţi dai seama că nu procedez astfel cu toţi pacienţii mei. De fapt, cu nici unul. Dar tu...
- Eu...?!
- Uite că nu ne purtăm deloc ca doi oameni maturi, surâse ea.
- Păi, cred că ar trebui să te întreb dacă ai fi de acord ca tu... Adică, dacă ai vrea să fii prietena... Nu; de fapt, iubita mea?! întrebă el, timid, aşteptând încordat răspunsul ei.
- Da, vreau, sună, în mod surprinzător, aprobator, răspunsul ei. Deci, sunt de acord.
- Da?! se trezi el că o întreabă, uimit, însă nu aşteptă răspunsul ei; fericit, o sărută din nou, iar ea nu-l respinse.
- Alex, hai s-o luăm uşor, să nu ne grăbim, îi ceru ea, totuşi.
- Sigur, o aprobă el de îndată, înţelegător.
Privind-o de aproape, Alex o descoperea parcă de abia în acele momente; frumoasă, sensibilă, delicată... Deosebită. Nu părea deloc doctoriţa cea afurisită, aprigă, rea, inaccesibilă, mai ales lui. Nu-şi găsea cuvintele pe care să i le adreseze; într-adevăr, chiar nu se purta ca un om matur, deşi era „bătrânul”, după cum i se adresa prietenul lui din copilărie, comandantul misiunii, adică, el era decanul de vârstă al echipajului. Decanul de vârstă... Vârsta lui; poate ar fi cazul să... Cumva să renunţe la viaţa de burlac? Şi să-şi unească destinele, tocmai cu... Stela?! Doctoriţa cea rea? Obiectul tabu pentru el?! Cufundat în astfel de gânduri, câteva clipe uită de tot şi de toate, chiar şi de faptul că încă se afla în cabinetul medical, cu doctoriţa în braţe. Dar glasul ei, care în acel moment i se păru cel mai melodios din câte auzise vreodată, îl readuse la realitate:
- Alex... Putem continua cu consultaţia pe care ţi-o acordam?
- Hmm... Ah, da; consultaţia. Desigur, putem.
- Bine. În cazul ăsta, te rog să alegi ramele care crezi că ţi s-ar potrivi.
- Ramele?! Păi, eu nu mă pricep. Cred că... De fapt, te las pe tine să le alegi pentru mine; sper că le vei nimeri pe cele care mi se potrivesc.
- De acord. Atunci, voi alege eu. De asemenea, vreau să-mi spui clar cum doreşti ochelarii. Adică, vrei două perechi, una pentru depărtare, alta pentru apropiere, sau o singură pereche, pe care s-o poţi folosi în ambele cazuri.
- Nu mă-ntreba chestii din astea. Tu te pricepi mai bine. Las totul la aprecierea ta. Deci, cum crezi tu că ar trebui.
- Alex, nu-mi pasa mie întreaga responsabilitate. Te întrebam cum ţi-ar conveni cel mai mult.
- Păi... Mie mi-ar conveni oricum, declară el.
- Hmm... În cazul ăsta, am să-ţi fac trei perechi de ochelari.
- De ce trei?
- O pereche pentru apropiere, pentru citit, una pentru depărtare, iar cea de-a treia, pentru ambele. E bine aşa?
- Ah... Sigur. E perfect, aprecie el.
- Tu decizi pe care-i vei folosi mai des.
- Da; bineînţeles, eu... murmură el.
- Acum întinde-te, te rog, îi indică ea; remarcând nedumerirea lui, adăugă: Pentru picături, desigur. La fel ca ieri.
- Iarăşi? N-am scăpat de ele?
- Nu încă.
- Păi, dacă trebuie... zise el, întinzându-se liniştit.
Doctoriţa îi puse câteva picături, în fiecare ochi. Iar el iarăşi nu mai vedea aproape deloc.
- Acum am să plec, îl anunţă ea. Revin mâine, de dimineaţă.
- Şi dacă am să te rog să rămâi, ai fi de acord? îi sugeră el.
- Să rămân... Depinde. Din ce motiv?
- Pentru că sunt singur la bordul navei, până seara, târziu, somn nu mi-e deloc, pentru că m-am odihnit mai mult decât suficient, afară nu pot ieşi, pentru că nu văd aproape deloc, din cauza picăturilor pe care mi le-ai pus în ochi şi... N-am ce face. M-aş plictisi cumplit. Deci, aş aprecia dacă ai fi de acord să rămâi puţin cu mine; bineînţeles, nu te oblig. Te rog doar; dacă ai timp liber şi vrei...
- De acord, rămân, zâmbi Stela; după ce renunţă la halatul alb de medic, se opri în dreptul lui şi-i spuse: Hai pe puntea principală. Ia-mă de braţ, ca să nu te împiedici de ceva, din cauză că nu vezi.
- Bine... aprobă Alex, de altfel încântat de idee.
Astfel, ţinând-o de braţ, porni împreună cu Stela, spre puntea principală. Doctoriţa rămase cu el până când sosi comandantul, apoi ea se retrase, punându-l însă în temă pe Lucian, în legătură cu starea „bătrânului” său prieten.
Seara, Nis veni cu raportul întocmit, pe care i-l înfăţişă lui Lucian. Şeful se declară mulţumit pentru început, cu toate că de la Nis avea pretenţii mari, pentru rezultate mai bune. Şi tot în acest mod trecu şi ziua următoare, joi, 1 februarie 2091. Geneticianului totul i se părea foarte plăcut; mai puţin faptul că nu vedea aproape deloc, din cauza picăturilor la care Stela încă nu renunţase, dar compania ei era agreabilă şi compensa orice alte neajunsuri cu care Alex s-ar fi putut confrunta. În plus, rămânând câteva ore bune doar împreună cu ea, pe puntea principală, începea s-o redescopere pe Stela, cea adevărată, drept o persoană tare plăcută, nu doar drept doctoriţa cea exigentă. Hmm; ce ciudat...
Astfel trecu a doua săptămână de când se aflau pe planeta Proxima, la sfârşitul căreia Alex se alese cu o pereche de ochelari, pe care se văzu nevoit să-i poarte, neavând încotro. Sâmbătă, 3 februarie 2091, seara, când Lucian sosi în navă, Alex, purtând ochelarii, cu ramă metalică, îl întâmpină:
- Deci, ce zici? Cum ţi se pare? Cum arăt? Nu te sperii de mine?
- Nu-i rău. Îţi stă bine, aprecie Lucian. Şi nu mă sperii deloc de tine.
- De luni am să-mi pot relua activitatea, graţie ochelarilor.
- Bine, bătrâne. Dar n-o lua prea tare. Nu te obosi foarte mult. Mai întâi trebuie să te obişnuieşti cu ochelarii, altfel iar vei avea probleme cu vederea.
- Nu, nu voi mai avea probleme, deloc, de nici un fel; Stela m-a asigurat în acest sens. Dar chiar crezi că-mi stă bine? Sau râzi cumva de mine?
- Zău, măi, Alex... De ce-aş face una ca asta? După părerea mea, sincer, îţi stă destul de bine. Pari a fi mai matur, mai înţelept. Dar îmi place cum arăţi, dacă asta te ajută cu ceva.
- Mulţumesc. Mă ajută. N-o să-mi fie ruşine să mă înfăţişez astfel şi în faţa celorlalţi, zise Alex, care se alesese cu o pereche de ochelari.
În acel moment, intră şi Nistor.
- Salut, şefu’. Ah, Alex... Văd că te-ai înnoit.
- Decât aşa înnoire, mai bine lipsă, replică Alex.
- De ce, mă? Nu te simţi bine? se interesă lunganul.
- Ba da, afirmă Alex.
- Nu vezi bine?
- Ba da, Nis. Acum văd bine. Foarte bine.
- Atunci ce te deranjează, mă? Care-i problema? păru nedumerit Nistor.
- Îmi displace că trebuie să port ochelari, poate pentru totdeauna. Asta-i problema.
- Dar Stela a zis că-i ceva temporar, interveni Lucian.
- Ah, Luci, ar fi fost temporar, dacă-i purtam la timp, mai de mult, dar aşa, acum, la vârsta asta, nu cred că situaţia se va mai îmbunătăţi.
- Nu-ţi pierde speranţa, bătrâne, îl încurajă Lucian.
- Oricum, dacă nu ţi se va îndrepta vederea, tot nu ai de ce să te plângi, adăugă Nis. Îţi stă bine aşa, cu ochelari. Stela a făcut o treabă bună.
- Eşti sigur? se îndoi Alex de afirmaţia lunganului.
- Serios, mă! Îţi stă foarte bine, ba chiar puţin mai bine decât cum îţi stătea înainte, fără ochelari, întări Nis. Acum eşti „înţeleptul” Alex.
- Dar tu, Nis? Ce-ai făcut azi?
- Păi, şefu’, hai să vedem împreună raportul meu. Sper că vei fi mulţumit de astă dată de rezultatul activităţii mele. Am aici raportul zilei de azi. Poate nu-i mare lucru, totuşi e ceva. Am făcut progrese.
- Bine, Nis. Hai să studiem împreună progresele tale. Scuză-ne, Alex.
- Bineînţeles, Luci, replică „bătrânul” înţelegător.
Alex se retrase, Lucian şi Nistor rămânând să studieze raportul lunganului, de data aceasta, cu foile puse într-un dosar şi cu scrisul puţin mai citeţ; lunganul făcuse un mic efort, de a scrie mai frumos... În ceea ce-l privea pe Alex, acesta se pregătea să-şi reînceapă cercetările întrerupte, pe care urma să le reia zilnic, în cursul săptămânii următoare. Apoi, rând pe rând, zilele treceau una după alta, iar fiecare îşi vedea de cercetările sale, încercând să afle cât mai multe şi să aibă cât mai multe realizări. Astfel trecu şi cea de-a doua săptămână de când se descurcau singuri, fără Nick şi Ly Kuny...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!