agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 61 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-13  |     | 



*67. Din nou în mijlocul familiei Kelso.

Ajunse în scurt timp în dreptul uşii apartamentului familiei Kelso. Bătu politicos, nu foarte tare, aşteptând să-i deschidă cineva. Nu după mult timp, în cadrul uşii apăru chiar Sonya, care-l privi surprinsă.
- Lucian... Ce surpriză!
- Sonya... Bună, răspunse el, la fel de surprins; nu se aşteptase ca tocmai ea să-i deschidă.
- Hai, intră, te rog, îl pofti ea înăuntru.
- Nu. De fapt... Îl căutam pe fratele tău. Este acasă?
- Acum, nu. Dar, hai, intră, trebuie să sosească; îl aşteptăm împreună.
- Nu cred că ar trebui să intru, se împotrivi el.
- Hai, Luci, doar suntem prieteni! Sau nu mai suntem? S-a schimbat ceva înre timp?
- Nu s-a schimbat nimic, bineînţeles, deci da, încă suntem prieteni.
- Îmi face plăcere să te revăd. Mi-era dor de tine.
- Şi mie... Bine. Intru, cedă el insistenţelor ei. Dar n-am să stau mult.
- Stai cât vrei.
- Eşti cu cineva?
- Nu, sunt singură. Dar sper că asta nu-i o problemă.
- Nu, evident.
El intră, deşi nu era convins că ar fi bine.
- Unde-i fratele tău? o întrebă el.
- Nu ştiu, dar putem afla, dacă vrei.
- Nu, mulţumesc, nu sunt chiar atât de curios, spuse el, începând să se descalţe.
- Hei, nu te descălţa, nu-i necesar!
- Doar n-ai vrea să intru încălţat.
- Pantofii tăi sunt foarte curaţi, mai curaţi decât îţi poţi închipui, fiind că pe Proxima nu există mizerie, nici măcar praf, deci n-are rost să te descalţi.
- Ah... Ştiu, n-am uitat toate astea, dar prefer să mă descalţ, e o chestie de bun simţ.
- Cum doreşti... renunţă Sonya la a-l convinge să nu se descalţe, dar nu şi la a-l invita: Hai, intră-n cameră acum, să vorbim, n-am mai discutat de mult timp cu tine.
Lucian nu protestă. Intră în cameră, în urma ei.
- Ia să te văd... spuse ea, apoi aprecie: Eşti neschimbat. La fel ca întotdeauna. Arăţi bine! Minunat, chiar.
- Hmm... zâmbi el. La fel şi tu.
- Ştiu că ai avut unele probleme. Dar văd că nu mai ai acum. Te-ai vindecat. Ea te-a tratat, te-a îngrijit. Colega ta, Lia...
- Adevărat. Văd că ştii în continuare multe despre mine, deşi nu ne-am mai întâlnit deloc, nici măcar întâmplător, dar tu eşti la curent cu totul.
- Iar asta nu te miră...
- Nu. Am înţeles cât de cât cum stau lucrurile pe aici.
- Şi... Te simţi bine acum?
- Da. Excelent. Mai bine de aşa nici nu se putea.
- Ia loc, te rog! Sid s-ar putea să întârzie. Dacă nu vrei să-l chemăm, sau măcar să-l anunţăm că-l cauţi; am putea...
- Nu, deocamdată nu e nevoie. Lasă-l! Să nu-l deranjăm. Numai să nu întârzie prea mult, spuse el şi se aşeză.
- Ai nevoie de ceva? Sau vrei ceva? Să-ţi aduc deci ceva? îl întrebă ea, cu amabilitate.
- Nu, mersi. Nu te deranja pentru mine. Nu-mi trebuie nimic.
- N-ar fi nici un deranj, Lucian.
- Nu. De fapt... Nici măcar n-am voie să servesc nimic în următoarele şase ore. E foarte important, aşa a spus Lia, e important pentru vindecarea mea finală, definitivă, completă. Nu trebuie să uit acest lucru.
- Bine. Atunci stai liniştit. Scuză-mă numai puţin; mă duc până-n camera mea. Revin imediat.
- Sigur, Sonya. Nici o problemă.
Ea se retrase, lăsându-l singur în camera spaţioasă, mobilată lejer, superficial, dar foarte plăcut; camera avea un aspect în întregime plăcut şi relaxant. Lucian cercetă cu privirea lui cea ageră totul, reţinând şi cel mai mic amănunt, apoi rămase liniştit, în aşteptarea Sonyei. Însă în curând simţi cum, în mod inexplicabil, îl cuprinse o toropeală insuportabilă; nu putea să-şi menţină ochii deschişi, i se închideau involuntar şi fără să-şi dea seama, adormi în fotoliul confortabil, comod, în care era instalat. După puţin timp reapăru Sonya, dar ea nu remarcă faptul că el adormise.
- Deci, Lucian, spune-mi, cu cuvintele tale... Ce-ai făcut în ultimul timp, de când nu ne-am văzut? îl întrebă ea, însă observând că răspunsul lui întârzia nepermis de mult, se apropie de el, îngrijorată, zicând: Lucian... Mă auzi? Sigur te simţi bine?
Dar el nu răspundea deloc, în continuare, ceea ce era ciudat, în cazul lui; el nu obişnuia să nu răspundă, când era întrebat. Astfel că Sonya mai făcu vreo câţiva paşi înspre el. Ajunsă aproape de fotoliul în care se aşezase el, zâmbi, observând clar de data asta că el adormise, într-o poziţie nu tocmai comodă, picior peste picior, poziţie din care ea nu putea observa de la început că el dormea, de fapt. Însă fiindcă ei i se păru că stă incomod acolo, că se chinuie, îl mişcă puţin, atingându-i uşor umărul.
- Lucian?! Luci...
El tresări uşor, trezindu-se şi spuse nedumerit, încurcat:
- Ce-i? Ce s-a întâmplat? Cine e? Dom’ director, mă scuzaţi... Unde sunt? Ce-i cu mine? De ce sunt aici? zise el, însă deschizând ochii, se dumiri puţin şi o zări pe prietena lui: Sonya... Ce s-a întâmplat?
- Nimic rău, Lucian. Îmi pare rău că te-am speriat, n-am vrut.
- Oh... Să nu-mi spui cumva că aş fi adormit.
- Ba da. Chiar aşa s-a întâmplat.
- Imposibil! Nu-mi vine să cred... Cum am putut? Nici măcar nu eram obosit; m-am odihnit bine şi destul de mult zilele astea.
- Poate că după atâta tratament e normal să nu te simţi chiar atât de grozav cum ţi se pare ţie, presupuse Sonya.
- Hmm, nu ştiu... Credeam că mi-am revenit complet, dar acum constat că m-am înşelat; parcă mă doare iarăşi capul. Mă simt atât de ciudat... Puţin ameţit...
- Lasă, nu mai ai nimic. Scuză-mă că te-am deranjat, dar mi se părea că nu stăteai prea bine acolo. Hai în camera fratelui meu, Sid, să te întinzi puţin, poate o să te simţi mai bine după aceea.
- Nu, mulţumesc. Eşti tare drăguţă, dar cred că ar fi mai bine să plec acum spre „Pacifis”. Spune-i fratelui tău că l-am căutat. Nu pot să rămân.
- Nu vorbii prostii! Nu poţi pleca singur, în starea asta. Hai să te întinzi puţin, poate o să-ţi revii după aceea, îi propuse ea, insistent.
- Păi, ce-o să spună Sid când va veni, dacă mă va găsi întins în patul lui?
- Nu te teme. Nu va fi deloc supărat, dacă la asta te gândeşti. Dimpotrivă, se va simţi onorat că i-ai folosit patul.
- Onorat?! Nu înţeleg... De ce?
- Luci, eşti comandantul, explică simplu Sonya.
- De asta? Ah, grozav... păru el nemulţumit.
- Dar e adevărat, eşti comandantul! Poate ţie nu ţi se pare un amănunt important, însă, crede-mă, chiar este... În plus, Sid te apreciază foarte mult, mai ales de când v-aţi tot întâlnit şi aţi stat de vorbă, te admiră din ce în ce mai mult.
- Mda, nu-mi mai spune... Cred că exagerează.
- Nu exagerează deloc; are dreptate. Hai, treci în camera lui!
- Nu, Sonya. Mai bine aş pleca chiar acum spre „Pacifis”.
- Nu! Cum să pleci? Rămâi, te rog... Sid se va bucura că ai rămas. Normal; şi eu...
- Bine, dacă insişti atât de mult, am să mai rămân, ar fi nepoliticos să te refuz şi oricum, chiar mă simt foarte obosit, deşi nu pot să-mi dau deloc seama de ce, acceptă el, apoi, fără să vrea, căscă, ducându-şi mâna la gură. Scuze...
- Nu face nimic, zise Sonya înţelegătoare, iar el nu putu să-şi reţină un alt căscat, prelung.
- Minunat! aprecie el a pagubă.
- Hai, urmează-mă! Te conduc în camera fratelui meu.
- Da, sigur... o aprobă el şi porni greoi în urma ei, uşor împleticit, ca ameţit.
Intrară în camera lui Sid, la fel de spaţioasă, plăcută, mobilată lejer, numai cu strictul necesar. Sonya îi indică patul fratelui ei şi-l invită să se întindă. El îşi dădu jos haina uniformei şi o aşeză cu grijă într-un loc sigur, în timp ce Sonya aranjă patul. Lucian se întinse şi se simţi foarte relaxat. Sonya îl acoperi cu o pătură moale, călduroasă. Aşternutul era curat, plăcut, comod.
- Deci, aici doarme fratele tău? E... Foarte confortabil, relaxant, aprecie el.
- Odihneşte-te, stai liniştit şi totul va fi bine.
- Mersi pentru tot, Sonya.
- N-ai pentru ce, Lucian. Plăcerea de a te găzdui e de partea mea. Somn uşor.
Sonya ieşi din camera fratelui ei, lăsându-l pe Lucian liniştit, să se odihnească. El adormi destul de repede, dar, înainte de a fi adormit, inevitabil, i se ivi în minte chipul adorabil al domnişoarei dentist, Lia, care parcă-l obseda, îl urmărea necontenit, peste tot.
Ceva mai târziu, comandantul se trezi şi se simţea minunat, odihnit şi relaxat, complet refăcut. Era convins că doar aţipise puţin, pentru o jumătate de oră sau cel mult o oră şi decise să vadă dacă sosise Sid între timp. Îşi luă haina pe el, îşi aranjă ţinuta şi aspectul, apoi părăsi camera lui Sid, nu înainte de a aranja de data asta el însuşi patul, în care dormise foarte bine, aranjându-l aşa cum îşi amintea că fusese înainte de a se fi întins el acolo. În încăperea alăturată îi găsi pe toţi membrii familiei Kelso, fiindcă între timp sosiseră toţi, inclusiv Sid, cât şi părinţii celor doi fraţi. Mirat că sosiseră toţi într-un timp atât de scurt, Lucian îşi anunţă prezenţa:
- Bună ziua. Văd că aţi sosit toţi între timp. Domnule... Doamnă; sărut mâna...
- Bună seara, comandante! răspunse domnul Ned, doamna Cora roşind puţin, când el chiar îi sărută cu eleganţă mâna. Văd că te-ai trezit deja... Noi n-am făcut gălăgie, să nu te deranjăm.
- Nu m-aţi deranjat deloc; dimpotrivă... Sid, salut, i se adresă apoi fratelui Sonyei. Scuză-mă, regret că ţi-am folosit patul.
- Nu spune prostii, Luci! Eu mă bucur că l-ai folosit. Cel mai important e să te simţi mai bine. Ce zici? Cum îţi mai e?
- Mă simt excelent, în formă de zile mari... M-am odihnit foarte bine. Trebuie să recunosc că patul tău e foarte confortabil. Dar tot regret că am fost nevoit să-l folosesc. Nu ştiu ce mi-a venit, nu eram chiar aşa de obosit, m-am odihnit destul de mult în ultima vreme, mai mult decât suficient, deci nu-mi dau seama ce-a însemnat asta. Oricum, eu am vrut să plec, să mă retrag spre „Pacifis”, dar Sonya a insistat atât de mult să rămân, încât n-am putut s-o refuz.
- Iar eu voi susţine că a procedat corect. Am o soră minunată!
- Asta-i adevărat... surâse Lucian, privind o clipă spre Sonya, apoi schimbă subiectul: Dar nu-mi dau seama cum aţi reuşit să sosiţi toţi atât de repede, între timp. Sonya, nu m-ai ascultat! Ţi-am spus să nu-l deranjezi nici pe Sid, să nu-l chemi, cu atât mai puţin pe părinţii tăi...
- Hei, ce tot vorbeşti aici? N-o acuza pe ea, n-are nici o vină, nu m-a anunţat deloc că ai fi aici şi că mă cauţi, îi luă Sid apărarea. Dar de ce tot spui că am fi sosit atât de devreme? A trecut ceva timp de când eşti aici, la noi...
- Ce vrei să spui? Eu am venit în urmă cu cel mult o oră, deci...
- O oră?! Nu, sunt cel puţin şase, îl corectă Sid.
- Cum?! Doar nu vrei să spui că... Nu se poate! N-am dormit atât de mult!
- Îmi pare rău, prietene, dar se pare că exact aşa s-a întâmplat.
- Imposibil! Nu puteam dormi atât de mult... Adică, eram sigur că doar am aţipit puţin, dar să adorm, n-aş fi crezut.
- De ce nu te convingi singur? Ia priveşte afară! îl invită Sid.
De abia atunci îşi îndreptă Lucian privirea spre fereastră, la îndemnul lui Sid. Observă că totul se cufunda încet în lumina palidă a amurgului.
Nu era încă întuneric, dar era clar că nici ziuă nu mai era de mult, iar el venise acolo pe la ora 12.00, după-amiaza.
- E adevărat! se minună el. Se pare că am dormit chiar mai mult de şase ore. Iar asta-i de-a dreptul ridicol! Nu-i deloc bine; e prea de tot...
- Nu, Lucian. Se pare că starea asta a ta de oboseală exagerată, de somnolenţă incontrolabilă, se datorează anestezicului utilizat de colega ta, Lia. Este efectul provocat de el, dar e trecător, îi spuse Sonya.
- Adică, vrei să spui că ea mi-ar fi administrat un somnifer?
- Cam aşa ceva, îl aprobă Sonya parţial.
- Chiar crezi asta? De ce ar fi făcut aşa ceva?
- Nu ştiu, dar presupun că spre binele tău, îi răspunse tot Sonya. Oricum, să nu-i reproşezi nimic data viitoare, când o vei vedea. Poate că a vrut doar să se asigure că vei dormi de îndată ce vei ajunge în „Pacifis” şi nu vei face şi altceva. Doar a calculat bine şi doza pe care să ţi-o administreze, astfel încât efectul să dureze ceva mai mult de şase ore, adică exact perioada cu restricţii. Nu?!
- Cred că s-ar putea să ai dreptate, deşi să-mi facă mie una ca asta, fără ca măcar să-mi spună, să mă avertizeze cumva... E revoltător! Nu-mi vine să cred...
- Nu gândi astfel! Noroc că ai rămas totuşi aici, altfel ai fi adormit fără să vrei pe undeva, pe drum, înspre „Pacifis”, ceea ce ar fi fost foarte neplăcut pentru tine.
- Da, ar fi fost tare neplăcut. Crezi că s-ar fi putut întâmpla?
- Da, se pare că substanţa utilizată de colega ta era tare, cu efect sigur, garantat, în scurt timp. Nu ţi-a recomandat să te grăbeşti spre navă şi să încerci să te odihneşti?
- Ba da. Chiar mi-a spus ceva de genul ăsta, dar n-am luat-o eu în seamă.
- Păi, vezi... Dar să lăsăm asta acum.
- Aşa-i. Ar trebui să mă retrag în nava mea, am întârziat destul. De fapt, venisem doar ca să-l anunţ pe Sid că mi-am revenit, mă simt foarte bine şi ne putem relua întâlnirile noastre obişnuite, începând de mâine. Iar acum o să plec. Scuzaţi deranjul, vă rog!
- Uşurel! Stai, nu te grăbi, îl opri Sonya. N-a fost nici un deranj. A fost doar o mare plăcere să te găzduim. Iar acum, dacă vrei, te-am ruga să iei masa de seară împreună cu noi, în oraş. Orele de restricţii au trecut, deci poţi veni cu noi.
- Ah... Nu cred că mai pot întârzia. N-aş dori.
- Hai, nu fi grosolan, insistă Sonya. Ce-i, nu-ţi place mâncarea noastră?
- Sincer, nu mă dau în vânt după ea, dar acum nu-i vorba despre asta...
- Atunci, care-i problema? îl întrerupse Sonya.
- Nici una, cred...
- În cazul ăsta, vei lua masa cu noi. Sid şi părinţii mei n-au servit încă masa de seară până acum, doar pentru că doreau s-o servească împreună cu tine şi au aşteptat ca tu să te trezeşti.
- N-ar fi trebuit să aştepte după mine...
- Ascultă, nu le poţi refuza această plăcere.
- Scumpo, nu-l poţi obliga, dacă el nu doreşte, zise domnul Ned, tatăl Sonyei.
- Dar nu-l oblig deloc; îl întrebam doar. Accepţi, Luci?
- Păi... Depinde... Tu mergi?
- Ah, nu ştiu; nu cred...
- Dacă nu vii tu, atunci nu merg nici eu; am să plec imediat în nava mea!
- Dacă pui aşa problema, am să merg şi eu, cedă Sonya.
- Foarte bine! În cazul ăsta, voi lua masa de seară împreună cu voi, îi asigură Lucian.
- Mă bucur. Dar nu puteai accepta fără să pui condiţii? îi reproşă Sonya.
- Am pus deja una, unica pe care mi-am permis-o, zise Lucian.
- Da... Şi ai câştigat; de data asta, spuse Sonya.
- Atunci să mergem, îi invită domnul Ned Kelso. Toată lumea e gata?
- Aşteptaţi puţin; dacă tot merg şi eu, măcar să mă schimb de hainele astea. Voi fi gata, imediat, ceru Sonya un scurt răgaz.
- Sigur. Te vom aştepta, promise Lucian.
- Foarte drăguţ din partea ta că ai acceptat să iei masa împreună cu noi, comandante!
- Aveam oare de ales, domnule?
- Da, nu te puteam obliga, zise domnul Ned. De asemenea, foarte drăguţ că ai determinat-o şi pe Sonya să ne însoţească; ea nu intenţiona să vină cu noi.
- Trebuia să vină, altfel n-ar fi fost frumos din partea ei, spuse Lucian.
După câteva clipe apăru Sonya şi plecară cu toţii, Lucian şi familia Kelso, spre un restaurant apropiat, unde să servească în linişte masa de seară. Lucian n-ar fi vrut să mănânce într-un restaurant din oraş, ar fi preferat mâncarea din „Pacifis”, pe care şi-o pregătea de obicei singur, fără ajutorul roboţilor, dar n-avea încotro, nu putea refuza familia Sonyei, nu le putea refuza cererea de a servi cina împreună cu ei. Astfel se văzu nevoit să servească din mâncarea artificială a gazdelor sale, pe care poate că un refuz din partea lui i-ar fi jignit. Ajunseră repede la un restaurant apropiat, select şi serviră în linişte cina, fără ca Lucian să se arate nemulţumit, declarându-se totuşi satisfăcut, în cele din urmă. Stabili împreună cu Sid să se întâlnească ziua următoare, la fel ca înainte de a i se fi întâmplat neplăcerea pe care o avusese. Astfel, după ce se săturară, se despărţiră, fiecare plecând încotro avea treabă la ora aceea; Sid împreună cu familia lui, spre apartamentul lor, iar Lucian, singur, spre „Pacifis”.
Ziua următoare era joi, 8 martie 2091, iar peste o săptămână urma să aibă loc a doua lor şedinţă, pe care Lucian de abia o aştepta, ca şi colegii lui, de altfel; cu toţii o aşteptau nerăbdători. Deocamdată, în acea seară, ajuns la bordul navei, pregăti câteva mici cadouri pentru colegele lui, doar ziua următoare era 8 martie, o dată deloc de neglijat, destinată anume doamnelor şi domnişoarelor...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!