agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 66 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-13  |     | 



*69. Absenta.

Aceştia se îndreptară spre comandantul lor, să-l întâmpine, doar nu-l mai văzuseră de câtva timp, iar ultima oară când îl întâlniseră, avusese probleme cu dantura. Acum însă, mulţumită Liei, dentist de ocazie, în lipsa unui profesionist în domeniu, nu mai avea astfel de probleme, iar asta era foarte bine pentru el.
- Salut, blonduţo, i se adresă el Mariei, observând-o în apropiere.
- Salut, Luci, îi răspunse ea scurt.
- Lasă-mă să te văd... Mi-a fost dor de tine, îi spuse „Luci”. Frumoasă, ca de obicei, aprecie el, după ce o admiră tăcut câteva clipe, zâmbindu-i.
- Scuză-mă, Luci, îmi pare rău că nu mi-am strâns părul de data asta, mi-am permis luxul de a-l lăsa desfăcut.
- Ah, serios?! Nu face nimic. Nici nu observasem... Regulamente stupide; cine are nevoie de ele? Nu-i nimeni aici, să ne verifice! Deci, ne putem permite să le încălcăm, nu?
- Păi, dacă ne permite comandantul nostru cel bun şi înţelegător, da; de ce nu? acceptă Maria.
- Hmm... se strâmbă el a nemulţumire. Te iert, de data asta. Pentru că mi-ai spus „comandantul”, nu din cauza chestiei cu părul desfăcut, sau a regulamentelor stupide, neverificate, pe care, cu permisiunea mea, deja le-am încălcat toţi, de vreo câteva ori, surâse el îngăduitor, cu prietenie.
- Bine, mersi, rosti blondina, iar comandantul se îndreptă spre domnişoara Kuny.
- Bună, Ly, o salută el.
- Ah, Luci, salut, zâmbi ea. Ce bine că nu mai ai probleme...
- Mulţumită colegei tale de cameră; e un dentist priceput, o completă el.
- Norocul tău. Arăţi bine, afirmă Ly. Chiar foarte bine, ca de obicei.
- Asta e părerea ta?
- Da, evident.
- Mai e nevoie să-mi spun şi eu părerea?
- Nu, deloc.
- Atunci, tac, decise el, îndreptându-se spre Stela: Doctore...
- Ah, frumosule... Ce mai faci? Cum te simţi?
- Excelent!
- Ia să vedem... Într-adevăr, arăţi bine; frumos, vesel, voios, elegant şi aranjat, ca de obicei. Pari complet refăcut. Te mai supără ceva?
- Nimic. Mă simt minunat.
- Înseamnă că Lia a făcut o treabă bună, remarcă doctoriţa.
- Nimic de zis. Se pricepe, recunoscu el.
- Evident că se pricepe, de moment ce te simţi atât de bine.
- Repet, doctore, mă simt minunat!
- Mă bucur pentru tine, frumosule. Şi sper să nu mai ai şi altă dată probleme de genul ăsta.
- Şi eu sper la fel, spuse Lucian, observându-l pe Nick: Salut, prietene.
- Luci, mă bucur să te revăd. Şi să constat că te simţi bine, după câte se pare.
- Aşa-i, chiar mă simt bine. Dar tu? Cum e cu Maria?
- Cum ai vrea să fie? Deocamdată, bine. Chiar foarte bine. Ne înţelegem, nu avem probleme deloc, de nici un fel. Ştii, mi-a spus ceva în legătură cu tine, cum că într-un timp, i-ar fi plăcut de tine, destul de mult.
- Da, ştiu, mi-a spus şi mie, însă acum, recent. Nu ştiam până acum. Dar asta nu cred că înseamnă decât... Capriciile feminine... Iubirile trecătoare. Te asigur însă că pentru ea, tu nu eşti o iubire trecătoare, ci una statornică. Eu am rămas... doar prieten. Atâta tot, nimic mai mult. Nu reprezint un pericol pentru tine, să nu mă consideri nicicând astfel. Nu-ţi sunt rival.
- Ştiu, Luci, mi-am dat seama. Am multă încredere în Maria. Şi în tine, de altfel.
- Nu greşeşti, prietene, îi zâmbi Lucian. Atunci, îţi doresc în continuare multă fericire.
- Mersi. Dar tu, ce-ai făcut între timp? În navă, de unul singur?
- Nu chiar singur, sunt cu roboţii.
- Şi nu te plictiseşti?
- Nu, deloc. Mă descurc. Supravieţuiesc. Şi nu mă plâng.
- Atunci, e bine, spuse Nick, iar Lucian se îndreptă spre mai tânărul său coleg, Mihai.
- Salutare, campionule, îi spuse el voios, distrat.
- Salut, şefule, îi răspunse Mihai pe acelaşi ton.
- Hei, tu nu eşti Nis; de ce-mi vorbeşti astfel? remarcă de îndată Lucian, nemulţumit, la auzul cuvântului „şefule”.
- Păi, dacă tu mă iei aşa...
- Cum adică?
- Simplu. Dacă-mi spui „campionule”, eu îţi spun „şefule”, la fel ca Nis...
- Zău, Mihai, glumeam doar.
- Şi eu la fel, Luci.
- Bine. Atunci, ce-ai mai făcut între timp?
- Nimic deosebit. M-am luptat într-una, de data asta doar cu supercomputerul. Şi încă să vezi ce luptă, pe cinste...
- Trebuia să-mi închipui. Ce altceva puteai tu face, marele as al computerelor? Şi cine a ieşit învingător în această luptă? Tu sau computerul?
- Ştiu şi eu? Nimeni, deocamdată. Remiză... Sper ca într-o zi să mă pot considera campion şi în această luptă. Deocamdată... Am reuşit să aflu multe lucruri noi, interesante, dar afurisitul de computer încă mai are multe taine, mai am mult de învăţat, de descifrat. Sunt boboc, începător.
- Evident. Îţi place chiar atât de mult să lucrezi cu computerele?
- Enorm, Luci! E marea mea pasiune. Altfel, n-aş fi renunţat la cariera mea de sportiv profesionist, de performanţă, de campion, aş fi continuat.
- Eu... Nu cred că te înţeleg, dar nici măcar nu vreau să încerc.
În cele din urmă, Lucian se îndreptă şi spre Alex, el fiind singurul rămas; cu Nis vorbise deja, în navă.
- Salut, bătrâne.
- Salut, Luci. Ce bine că arăţi din nou aşa cum te ştiam toţi.
- Mda... Noroc cu Lia. E un bun dentist.
- Se vede, aprecie Alex.
- Dar tu, bătrâne, cum o duci? Cum e viaţa ta acum, alături de doctoriţa noastră?
- Deocamdată, totu-i bine, Luci.
- Zău aşa; cu Stela, bătrâne?! Nu mă aşteptam deloc. E o surpriză mare de tot, dar evident, una plăcută, spuse Lucian.
- Nu-nţeleg ce ţi se pare atât de surprinzător, murmură Alex.
- Păi, ai uitat? Nu ştii cum erai pe Terra? Negativist convins! Ce părere aveai despre ea? Cum să nu mi se pară ciudat?!
- Deh, Luci, după cum i-am spus şi lui Nis, cu timpul se mai schimbă oamenii; la fel şi părerile lor.
- Probabil, dar nu chiar atât de mult încât să... Cum aşa, bătrâne?! Zău; tu, soţul ei?!
- Asta e... surâse Alex.
- Da, cred... Norocosule!
- Ah, Luci, cred că... Nu o cunoscusem pe Stela înainte, am descoperit că e o persoană minunată, deosebită, nu ca medic, ci aşa, ca om. Înainte o credeam doar dură, rece, rea, distantă, exigentă, dar nu-i deloc astfel. Ne înţelegem foarte bine, totul pare a fi în favoarea noastră.
- Mă bucur pentru tine, bătrâne, deşi, repet, chiar m-ai luat prin surprindere. Zău, nu mă aşteptam deloc; adică, tu şi Stela... Pare incredibil!
- Ah, nu-ncepe şi tu ca Nis!
- Cum adică?
- Păi, nărodul ăla îmi zicea că-l trădez, renunţând la burlăcie; glumea, desigur...
- Păi, Alex, nu mi se pare deloc o glumă; chiar ai renunţat la burlăcie. Deci, e ceva serios, foarte serios.
- Da, bineînţeles, am renunţat, dar Nis nu-i singurul care a rămas; ar mai fi Mihai şi evident, tu. Campionul, cu Ly, are toate şansele să devină în curând ca mine. Dar tu, ce perspective ai?
- Eu nu, încă nu. Deocamdată, îi ţin companie nărodului de Nis. Oricum, tu, cu doctoriţa noastră, ai nimerit bine; te-ai orientat perfect. Te-ai aranjat! E, într-adevăr, o persoană remarcabilă. Ai fost norocos...
- Şi încă sunt... Luci, are o fire nemaipomenit de voioasă, nu m-aş fi aşteptat niciodată să descopăr asta la ea. Înainte mi se părea o persoană distinsă, dar foarte distantă, rigidă. Pentru ca acum să aflu că nu e deloc astfel. E de-a dreptul minunată!
- Grozav, bătrâne! Înseamnă că n-ai ce să regreţi. Dar altfel, cum o duci? Cum e cu problema ta, cu ochii?
- Ah, nu mă mai deranjează deloc, nimic. Nu mă mai dor ochii, văd foarte bine şi m-am obişnuit deja cu prezenţa ochelarilor, nu mă incomodează deloc. Acum nu m-aş mai putea lipsi de ei, n-aş vedea bine fără ei.
- Păi... Îmi pare bine, bătrâne.
- Dar tu, Luci? Ai reluat întâlnirile cu Sid?
- Da. Evident. Îndată ce m-am simţit mai bine.
- Bun băiat, fratele Sonyei, aprecie Alex.
- Aşa e. Foarte bun, îl aprobă Lucian.
Mai rămaseră câtva timp afară, discutând câte şi mai câte, Lucian anunţându-i într-un târziu:
- Dacă sunteţi toţi acum, haideţi în navă, să începem a doua şedinţă.
Se strânseră în grup şi porniră spre „Pacifis”. Lucian îi cercetă atent cu privirea şi spuse:
- Un moment! Unde-i Lia?
Se uitară cu toţii în jur, dar n-o zăriră.
- Nu ştim, Lucian. Mai înainte a fost aici, cu noi, tocmai ieşise din „Pacifis”, răspunse Ly.
- Ştiu. Dar unde-i acum? După cum se vede, nu e aici.
- Poate o fi intrat înapoi, în navă, presupuse Ly.
- Nu, sigur n-a intrat; eu n-am văzut-o! o contrazise Lucian.
- Poate n-aţi observat-o voi. Se putea strecura pe lângă voi, zise tot Ly.
- Nu cred, spuse Lucian. În orice caz, să intrăm, astfel vom vedea dacă e sau nu acolo.
Intrară toţi în navă, însă pe puntea principală nu era nimeni.
- Aici nu este, în mod sigur, constată Lucian lipsa ei.
- Poate s-a retras în rezerva ei, încercă Ly o altă posibilitate.
- Probabil, o aprobă Lucian. Aşteptaţi-mă puţin! Am să verific dacă-i acolo.
Lucian se îndreptă spre rezerva Liei, strigând-o din când în când. Ajunse, intră nestingherit, dar ea nu era nici acolo. Rezerva ei era goală. Se întoarse la colegii săi.
- Nu-i nici acolo, le spuse el. Unde altundeva ar putea fi?
- Nu ştiu. Era cu noi, afară, spuse Ly.
- N-am observat să fi plecat, adăugă Maria.
- Trebuie s-o căutăm, să luăm legătura cu ea, să vină în navă, ca să ne începem şedinţa. Nu vreau să întârziem şi nu iarăşi din cauza ei, spuse Lucian posomorât; din momentul în care sesizase lipsa ei, devenise grav, parcă trist...
- N-am putea începe fără ea? întrebă geograful cel înalt.
- Nu, Nis. Aş vrea să fim toţi, la ora stabilită, după program. Unde s-o fi dus oare? Ce-o fi apucat-o? se întrebă Lucian.
- Poate e ceva în legătură cu ce-aţi vorbit cu ea în navă, doar a fost acolo, împreună cu voi doi; tu – Luci şi cu Nis. Poate i-aţi spus ceva ce a deranjat-o, presupuse Ly.
- Nu, Ly, eu nu i-am spus nimic care s-o supere, o asigură Lucian. N-aş fi avut de ce, doar eram foarte mulţumit că m-a ajutat cu problema mea dentară. Iar Nis nici măcar n-a vorbit cu ea, deloc, decât eu. De fapt, e ceva ce ar fi trebuit să-i spun, dar nu i-am spus, a rămas pe altădată...
„Atunci e clar, de aia s-a retras. Biata mea soră, nici ea nu mai ştie ce vrea şi ce nu. Of, Lucian, dacă ai ştii cât de mult te iubeşte, dar şi cât de mult se frământă din cauza asta, poate ai reuşi s-o ajuţi. Dar eu nu pot să-ţi spun nimic despre asta, doar i-am promis că nu mă voi amesteca, deci... Rămâne să vă descurcaţi singuri, voi doi, vreodată.” îşi spuse Ly în gând.
- Luci, de ce nu încerci să iei legătura cu ea prin minitransmiţător? îi sugeră Maria.
- Nu cred că-mi va răspunde, presupuse el, mohorât.
- Deci, i-ai spus totuşi ceva care a deranjat-o, de moment ce consideri că nu va dori să-ţi răspundă, concluzionă Ly.
- Nu, Ly, sigur nu i-am spus nimic care s-o deranjeze sau s-o supere, dar cunoscând-o pe Lia, ştiind cât e de capricioasă, îmi dau seama că nu va dori să-mi răspundă. Nu vrea să vorbească deloc cu noi, nu vrea să ia parte nici la această a doua şedinţă a noastră, de moment ce a plecat de aici, deşi de abia sosise. Dar trebuie să luăm legătura cu ea, să încercăm s-o convingem să participe la această întâlnire a noastră. Iar dacă e nevoie, s-o determinăm să vină. S-o obligăm chiar, dacă e necesar.
Lucian încercă să ia legătura cu ea prin intermediul minitransmiţătoarelor care făceau parte din dotarea uniformelor, dar fără succes, fiindcă nu primi nici un răspuns, după cum presupusese.
- Totuşi, trebuie s-o găsim. Nu putem începe iarăşi fără ea, spuse Lucian şi rămase o clipă dus pe gânduri, spre a găsi în minte o soluţionare rezonabilă a problemei ivite; zise, către campion: Mihai, te rog, încearcă s-o localizezi, cu ajutorul computerului. Având emiţătorul uniformei activat, nu-ţi va fi greu s-o găseşti. Cel puţin astfel vom afla în mod sigur unde anume este în acest moment şi vom şti cu siguranţă că va recepţiona mesajul pe care i-l voi transmite, indiferent dacă doreşte sau nu să-l recepţioneze; nu va avea încotro, va auzi tot ceea ce-i voi spune.
- Eşti sigur că ar fi nevoie să procedăm astfel? întrebă Mihai.
- Da, evident. Trebuie s-o determinăm să vină aici, cât mai repede posibil. Trebuie să ştim cu certitudine unde anume este acum. Deci, te rog...
- Bine, Luci. Mie nu-mi va fi deloc greu s-o localizez, după cum ai spus. Am s-o găsesc imediat, chiar dacă ar fi decuplat minitransmiţătorul. Nu-i nici o problemă.
Mihai se instală confortabil în faţa computerului favorit şi o localiză cu uşurinţă pe Lia, datorită semnalului emis de minitransmiţătorul uniformei, semnal recepţionat de computerul de bord al navei; Lia nu dezactivase minitransmiţătorul, dar nu dorea să răspundă. Conform indicaţiei computerului, în acel moment, ea se afla în camera ei din oraşul artificial.
- Cum e? Ce-ai aflat? Ai reuşit s-o găseşti? se interesă Lucian, nerăbdător.
- Da, Luci. Evident c-am reuşit. Dacă indicaţia computerului e corectă, atunci, în acest moment, Lia se află în camera ei.
- Imposibil! se împotrivi Lucian. Nu poate fi acolo. Tocmai am căutat-o puţin mai înainte şi nu era.
- Luci, am zis în camera ei, nu în rezerva ei de aici, din navă, unde ai căutat-o, ci în camera ei din oraş, cea în care stă împreună cu Ly.
- Ah, da... se dumiri comandantul. Atunci, stabileşte legătura cu ea, astfel încât să fim siguri că mă va auzi. Reglează frecvenţa şi tot ce-i necesar.
- Bine, Luci, spuse Mihai, apucându-se de îndată de treabă, pe care o sfârşi în curând. Gata! Acum poţi să-i vorbeşti. Sigur te va auzi.
- Bine, Mihai. Mersi pentru ajutor, spuse Lucian, apoi zări ceva pe o măsuţă de pe puntea principală.
Se îndreptă într-acolo şi descoperi că era raportul Liei, în legătură cu activitatea ei din ultimul timp, de fapt, din momentul în care rămăseseră pe cont propriu, fără a se mai întâlni zilnic cu cei doi fraţi Kuny, dat fiind că la prima şedinţă din „Pacifis”, ea nu-şi prezentase deloc raportul.
- Iată, aici e raportul ei, murmură Lucian, ridicând dosarul, îngândurat.
- Deci, a fost aici, de moment ce şi-a lăsat raportul pe puntea principală, concluzionă Ly.
- Bineînţeles că a fost, replică Nistor.
Lia era într-adevăr acolo, în camera ei din oraş, unde se retrăsese neobservată, tulburată, pentru că simţea că nu putea rămâne acolo liniştită, printre colegii ei. Stătea întinsă pe pat, când auzi clar vocea comandantului misiunii, care-n acel moment semăna izbitor de mult cu cea a directorului Institutului, o voce clară, impunătoare:
- Lia... Răspunde, te rog! Ştiu că eşti acolo şi mă auzi. Mihai te-a localizat pe computer şi a reglat aparatura în aşa fel încât ştiu sigur că mă poţi auzi. Nu ştiu, nu înţeleg de ce te-ai întors în camera ta din oraş, lăsând la bordul navei raportul tău. Nu poţi să ne faci din nou una ca asta! Trebuie să vii imediat înapoi în navă, pentru a ne putea începe şedinţa de astăzi, la ora stabilită, conform programului cunoscut. Mai ai la dispoziţie maxim 25 de minute. Ai destul timp ca să ajungi. Te rog să vii înapoi. Noi te aşteptăm. Nu putem începe fără tine. Nu vreau să lipsească nimeni. Nici măcar tu. De acord? Te rog, întoarce-te!
Dar ea nu răspunse nimic. Tăcu, deşi-l ascultase. Tensionat, Lucian aşteptă câteva minute, însă nimic.
- Lia, te rog, răspunde-mi! Repet... Ştiu sigur că mă auzi. Lia... Răspunde! Nu te încăpăţâna, rosti el cu seriozitate şi mai aşteptă câteva clipe răspunsul ei, care întârzia în continuare; reluă grav: Bine, văd că nu vrei să-mi răspunzi de bunăvoie, dacă te iau cu frumosul, cu rugăminţile. Aşa că voi schimba tactica, deşi aş fi vrut să nu fiu nevoit să procedez astfel. Deci... Îţi ordon să vii imediat în navă, să te prezinţi de urgenţă! Nu-ţi pot permite să ne încurci din nou, tot tu! Lasă ambiţiile, n-ai ce dovedi! Dacă în 20 de minute, începând din acest moment, nu vei apărea aici, voi fi nevoit să iau măsuri severe. Vom veni după tine, să te luăm, indiferent că vrei sau nu. Dar sincer vorbind, aş prefera să nu fie necesar să procedăm astfel, aş prefera să apari până atunci. În caz contrar, poţi fi sigură că vom veni după tine. Să nu zici că nu te-aş fi avertizat!
Deşi n-ar fi dorit să-i răspundă deloc, ea zise totuşi, cu glas stins:
- Nu insista, Lucian! Ar fi mai bine să începeţi fără mine. Mă aşteptaţi degeaba. Nu voi veni!
- Lia, am vorbit foarte serios! Dacă în 20 de minute nu apari pe puntea principală, ştii bine la ce să te aştepţi, aşa că ai face mai bine să te grăbeşti, timpul trece fără ştire.
- Nu, Lucian! Nu te cred. Colegii mei nu mi-ar face niciodată aşa ceva.
- Dacă ei nu, eu – da! Ştii bine că aş fi în stare, nu mă pune la încercare! Răbdarea mea are limite! Şi mi se pare că deja le-am depăşit, de mult chiar...
- Din partea ta mă aştept la orice, Lucian. Dar dacă vei veni aici, n-am să-ţi deschid; voi bloca uşa. Nu vreau să vin, pentru că nu cred că prezenţa mea acolo ar fi necesară. Vă puteţi descurca mult mai bine fără mine, mai ales că aveţi deja acolo raportul meu, deci nu-i nici o problemă. Îl puteţi studia.
- Nu vorbi prostii! Voi veni, dacă ai să întârzii, ceea ce nu te-aş sfătui. Ar fi foarte neplăcut să menţionez în dreptul tău, în raportul referitor la desfăşurarea misiunii ce ne-a fost încredinţată, cât şi în jurnalul de bord al navei, cuvântul „insubordonare”, sau „comportament necorespunzător”. Eu n-aş dori, dar mă pui în situaţia în care mă văd nevoit să procedez astfel.
- Nu mă ameninţa, Lucian! Nu-mi pasă dacă vei specifica în dreptul meu „insubordonare”, „nesupunere”, „comportament necorespunzător sau nesatisfăcător”, sau orice altceva asemănător. Nu vreau să vin şi gata! Puţin îmi pasă mie de ameninţările tale! Nu rezolvi nimic astfel, domnule comandant! N-am să mă prezint în navă! Iar dacă vei veni aici, nu-ţi voi deschide, să-ţi fie clar!
- Ba ai să-mi deschizi, pentru că vei fi nevoită; altfel, voi face gălăgie! Sparg uşa, la nevoie şi tot intru! Pricepi?! Nu mă obliga să procedez astfel! Nu vreau să fac aşa ceva, dar dacă mă forţezi, să ştii că sunt capabil să mă comport aşa cum n-ar trebui. Ştii bine ce înseamnă liniştea pentru locuitorii acestei planete, eşti conştientă de acest fapt, ca şi mine, de altfel. Şi eu ştiu acest lucru, foarte bine. Ar fi foarte neplăcut ca datorită unui incident minor, a unei neînţelegeri, să lăsăm o impresie proastă aici, ar fi păcat. Până acum toţi ne-am străduit să avem o comportare civilizată, exemplară, adecvată condiţiilor acestei lumi. Nu cred că merită să stricăm această imagine bună pe care cu greu am reuşit s-o creăm, să ne-o formăm cu timpul, numai datorită capriciilor tale!
- Lucian, dacă vei veni şi vei face gălăgie, locuitorii planetei îşi vor forma o impresie proastă numai despre tine, nu şi despre noi, ceilalţi, ceea ce n-ar fi în favoarea ta, nu cred că ai risca atât.
- Ba da, aş risca. Şi mă văd nevoit să-ţi amintesc că totuşi sunt comandantul misiunii, încă, tot eu. Poate că pentru tine asta nu are prea mare importanţă, nici pentru mine, ştii bine acest lucru, însă nu şi pentru locuitorii Proximei. După câte am observat, pentru ei acest lucru constituie un amănunt foarte important. Ei vă vor judeca şi pe voi, ceilalţi colegi ai mei, după comportamentul meu. Iar dacă eu, comandantul, voi lăsa o impresie proastă, atunci la ce se vor putea aştepta din partea voastră, a celorlalţi?
- Lucian, doar n-ai de gând să faci cu adevărat gălăgie?!
- Ba da, răspunse el cu seriozitate în glas, ridicând uşor tonul. Pentru că nu-ţi pot permite să te comporţi astfel. Ştiu că m-ai ajutat şi m-ai tratat cu profesionalism şi-ţi mulţumesc mult pentru asta, încă o dată, dar asta nu înseamnă că... Ai stricat totul data trecută, nu face aceeaşi greşeală şi acum! Dar îţi repet! Îţi ordon să te prezinţi imediat în navă! Acum! Ţi-au mai rămas doar vreo 10 minute la dispoziţie, pentru a ajunge la timp, restul a trecut degeaba de când tot duc tratative inutile cu tine, încercând să te conving să vii mai repede în navă, la şedinţă.
- Bine, domnule comandant, ai câştigat, spuse ea cu răceală. Voi veni. Însă acordă-mi încă 10 minute, pentru că n-aş avea timp suficient să ajung în numai 10, câte au rămas. Şi te rog să nu vii după mine, dacă voi întârzia puţin.
- Bine, Lia. De acord. Te aşteptăm. Dar n-ai la dispoziţie mai mult de 25 de minute, începând din acest moment, e timpul maxim pe care ţi-l pot acorda, iar asta înseamnă deja să întârziem şi acum cu şedinţa de azi; din nou, tot din cauza ta...
- Am înţeles, domnule comandant! Voi face tot posibilul să ajung la timp. Am şi pornit, acum, imediat. Terminat!
- Bine. Terminat. Poţi opri transmisia, Mihai. Nu mai e nevoie să interceptăm semnalul transmiţătorului ei. Acum sigur va veni, spuse Lucian şi se aşeză, cuprinzându-şi fruntea între palme, de parcă discuţia cu Lia l-ar fi obosit excesiv.
- Lucian, nu cred că era necesar să fii atât de aspru cu ea, spuse Ly.
- Ba da, Ly, era necesar, pentru a o determina să vină, altfel cine ştie dacă avea de gând, răspunse el, ridicându-şi privirea spre Ly. Mai mult ca sigur că n-avea.
- Dar chiar ai fi făcut toate astea, dacă n-ar fi venit? Adică, ai fi trecut în raportul tău în dreptul ei, menţiunea „insubordonare”? Chiar te-ai fi dus în oraş şi ai fi făcut gălăgie, dacă ea n-ar fi cedat, în cele din urmă?
- Nu, Ly, evident că nu, zâmbi el. N-aş fi făcut nimic din toate astea. Cum poţi să crezi aşa ceva despre mine? Nu sunt chiar atât de tâmpit, încât să fac asemenea chestii idioate. Era doar o strategie, pentru a o determina pe ea să cedeze mai repede. Iar dacă am fost atât de serios, a fost numai pentru a o convinge pe ea că voi proceda cu adevărat astfel, în cazul în care nu va ceda.
- Ai fost, într-adevăr, foarte convingător. La un moment dat, chiar mi-era teamă că vei proceda aşa cum i-ai spus, ceea ce ar fi fost foarte neplăcut. Ar fi fost îngrozitor! Nici nu vreau să-mi închipui...
- Ah, Ly... zâmbi Lucian. Mă bucur că am reuşit să par convingător, să vorbesc cu seriozitate, era necesar să procedez astfel, ăsta mi-a fost planul, pe care l-am pus în aplicare, iar după câte se vede, a dat rezultatele scontate.
- Hmm... Ai nişte metode de convingere... Nu ştiu dacă sunt corecte sau nu, nu-mi dau seama, dar e adevărat că dau rezultate. Nu ştiu dacă Lia a dat crezare vorbelor tale, dar e clar că te credea în stare de aşa ceva. Iar pe mine, cel puţin, ameninţările tale mă înfiorează, pur şi simplu!
- Vai, Ly, chiar par atât de înspăimântător?
- Nu, Lucian. De fapt, nu ştiu sigur... Nu cred că eşti. Dar nici nu ştiu ce să mai cred şi ce nu.
- Astea sunt metodele care se aplică în asemenea cazuri, iar de cele mai multe ori dau rezultate, fără a fi nevoie să le şi pun în aplicare cu adevărat. Rămân doar simple ameninţări, care doar par a fi reale.
- Ce-ai fi făcut dacă n-ar fi cedat totuşi?
- Nu ştiu. Dar tot aş fi găsit o modalitate de a o determina să cedeze, în cele din urmă.
- Deci, tot cum doreai tu ar fi fost, rezultatul ar fi fost acelaşi, constată Ly.
- Exact, Ly. Uneori trebuie să mai fiu şi aspru, sever, nu pot fi întotdeauna blând. Dar nu trebuie neapărat să şi iau măsuri severe. E suficient să-i conving pe ceilalţi că vorbesc foarte serios şi că aş fi capabil să procedez aşa cum îi ameninţ. Dar nu e absolut necesar să o şi fac.
- Ah, da. Pricep. Sau măcar încerc, spuse Ly. Nu zic şi că aş aproba metodele tale...
- Hmm... Sper să nu fie niciodată nevoie să iau cu adevărat astfel de măsuri severe, fără a mă preface, încheie Lucian, rămânând tăcut şi îngândurat, în aşteptarea colegei sale, Lia...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!