*70. Atins în orgoliul propriu.

Nu după mult timp, sosi Lia. Se încadrase în perioada de timp acordată de colegul ei, comandantul misiunii, însă şedinţa tot începea cu întârziere şi de data aceasta, din nou din cauza ei; nu era o întârziere foarte mare, însă lui Lucian îi plăcea corectitudinea şi punctualitatea. Lia se opri în dreptul lui şi-i spuse tăios, fixându-l necruţătoare cu privirea ei albastră:
- Să trăiţi, domnule comandant! M-am prezentat, după cum aţi ordonat. Vă rog să mă scuzaţi pentru întârziere şi pentru neplăcerea provocată.
Lucian nu se putu abţine să nu râdă, apoi îi zise calm, zâmbind mulţumit:
- Să nu exagerăm, totuşi... Ia loc, Lia, te rog! Nu eşti pedepsită, ca să stai în picioare. Raportul tău este acolo unde l-ai lăsat. Acum putem începe, în sfârşit. Aproape la timp, la ora stabilită prin program.
- Dar aţi menţionat deja „insubordonare” în raport, în dreptul numelui meu, domnule?
- „Domnule”?! zâmbi el enigmatic, încruntându-se uşor, a nemulţumire. Da, normal... Altfel cum crezi că ar fi posibil? Cum se poate denumi sau califica tot ceea ce ai făcut? Cum altfel poate fi clasificat comportamentul tău?
- N-am idee. Dumneavoastră decideţi acest lucru, domnule.
- „Dumneavoastră”?! Cu mine vorbeai, Lia?! Hmm; renunţ... Bine. În cazul ăsta, fiind toţi prezenţi, putem începe şedinţa noastră de astăzi, pe care eu, comandantul misiunii, Lucian Enka, o declar deschisă. N-am uitat observaţia pe care mi-ai făcut-o data trecută, domnişoară consilier, aşa că astăzi eu voi fi cel ce va începe cu prezentarea raportului. Astăzi eu voi fi primul. Deci, vă voi spune ce am reuşit să aflu în ultimele patru săptămâni, de când nu ne-am mai întâlnit, de data trecută, de la prima noastră şedinţă. Pentru mine au fost de fapt doar trei săptămâni, fiindcă timp de o săptămână nu am putut face nimic, ştiţi cu toţii din ce cauză anume, din aceeaşi cauză din care am anulat întâlnirea noastră din urmă cu două săptămâni, fiindcă aceasta de acum trebuia să fi fost deja a treia şedinţă, nu a doua.
Lucian enumeră realizările sale, nu puţine la număr, iar după ce termină, o pofti pe Lia să-şi prezinte raportul ei, cu realizările din ultimele şase săptămâni, ea fiind singura care nu-şi prezentase raportul nici la prima întâlnire, din urmă cu şase săptămâni, dar având în vedere faptul că tocmai ea-l îngrijise timp de o săptămână chiar pe comandant, când acesta avusese probleme cu dantura, îi rămăseseră doar cinci săptămâni din toate. Lia nu se mai opuse de data aceasta, îşi prezentă raportul, Lucian declarându-se mulţumit de prezentarea Liei, ea având numeroase realizări, după cum se aşteptase şi el; nu-l dezamăgise. Deci, totul decursese în mod normal. După Lia, ceilalţi îşi prezentară şi ei realizările, pe rând, iar fiecare avansase suficient în cercetări, fiecare în domeniul său, chiar şi Nis, cu hărţile sale, deşi „şeful” nu-l mai verificase zilnic. Curând şedinţa lor se sfârşi, fără alte incidente. Apoi, inevitabil, ieşiră afară, la dans, dar Lia îl refuză categoric pe Lucian, când acesta, normal, o invită. Până la urmă dansară totuşi împreună, ea cedând din nou, la insistenţele lui. Dansară până destul de târziu, iar seara, când se hotărâră să se despartă, Lucian decise să-i conducă, cel puţin până în dreptul cercului colorat, dacă nu chiar până-n oraşul artificial. Între timp, Nick se restabilise şi el în oraş, evident, împreună cu blonda Maria, tatăl lui găsindu-i o cameră liberă, o cameră mare, spaţioasă, confortabilă, plăcută, mobilată la fel de lejer, aflată aproape de cea în care stăteau Ly şi Lia. Aproape toţi îl rugară pe Lucian să vină şi el în oraş, să rămână acolo, cu ei, dar el îi refuză din nou; nu se putea despărţi de nava lui albastră, care-i era atât de dragă. Pe drumul spre cercul colorat, discutară în linişte, bine dispuşi. În scurt timp, ajunseră în dreptul cercului colorat, unde se opriră. Lucian îi anunţă:
- Eu n-am să merg mai departe cu voi. N-ar avea rost. E destul de târziu. Nu ştiu dacă ne vom mai întâlni pe parcurs, dar vă reamintesc că următoarea noastră şedinţă va avea loc exact peste două săptămâni, tot joi, la aceeaşi oră, după cum ne-am înţeles. Până atunci nu pot decât să vă urez toate cele bune. Iar tu, Lia, sper ca data viitoare să nu ne mai creezi iarăşi probleme, să nu mă mai văd obligat să iau din nou cine ştie ce alte măsuri severe, din cauza ta. Ai grijă! Te sfătuiesc să-ţi faci datoria, să-ţi continui cercetările şi să nu mai uiţi raportul pe care-l vei întocmi. Nu mai face pe prinţesa cea mofturoasă şi capricioasă cu noi...
- Da, sigur... Cred că astăzi ţi-ai jucat bine rolul de comandant şi te-ai simţit bine în postura asta. Ţi-a făcut plăcere să-mi dai mie ordine şi indicaţii. Dar ţi-am mai spus că nu trebuie să-mi dai mie ordine, nici indicaţii, n-am nevoie de ordinele tale. Ştiu foarte bine ce am de făcut, nu-i nevoie să-mi aminteşti tu. Uneori poate mai greşesc, e adevărat, dar nu intenţionat. Oricui i se poate întâmpla să mai şi greşească, fără a vrea acest lucru. Aşa mi s-a întâmplat şi mie, fără ca eu să fi dorit acest lucru. Iar asta nu înseamnă că ar trebui să faci pe comandantul cel exigent cu mine.
- Ba da, Lia. Regret, însă uneori nu strică să vă reamintesc că totuşi, eu sunt comandantul aici, că trebuie să-mi daţi ascultare, desigur, nu orbeşte. Însă uneori trebuie să-mi iau rolul în serios, chiar dacă vouă vi se pare ciudat când procedez astfel şi de fapt, n-aş vrea asta; sincer, nu-mi place nici mie... Se pare însă că este necesar, uneori, replică el zâmbind, fiind bine dispus.
- Nu-i adevărat! se împotrivi Lia. E absolut inutil! Mai ales că noi toţi ştim foarte bine, inclusiv tu, de ce dintre noi toţi, tocmai tu eşti comandantul aici şi nu un altul dintre noi; oricare altul.
- Nu înţeleg. Ce vrei să spui? Ce anume insinuezi? întrebă el, încruntându-se, devenind dintr-o dată grav, serios, renunţând şi la zâmbetul pe care-l afişase până-n acel moment.
- Nu te preface că n-ai înţelege. Ştii tu foarte bine. Ştii, aşa cum şi noi ştim, care-i adevăratul motiv pentru care tu ai fost numit în funcţia de comandant al acestei misiuni, al navei şi al echipajului nostru şi nu un altul dintre noi, oricare altul, după cum am spus.
- Nu, eu nu ştiu nimic în acest sens. Nu înţeleg la ce te referi. Dacă ştii tu ceva concret, de ce nu ne spui şi nouă, să aflăm şi noi?
- Lucian, ar fi foarte neplăcut pentru tine să spun totul de faţă cu Ly şi Nick. Sunt sigură că nu ţi-ar conveni deloc, aşa că mai bine tac acum, înainte să regret ceea ce am spus.
- Scumpă colegă, Ly şi Nick sunt de acum ca şi de-ai noştri, ca şi cum ar face deja parte din echipajul nostru, deci nu văd de ce am avea secrete faţă de ei. Nu trebuie să le ascundem nimic, trebuie să afle totul despre noi. Deci, orice ar fi, poţi spune. Dacă ceilalţi colegi ştiu deja despre ce anume ar fi vorba, ei doi cu siguranţă că nu ştiu încă, dar au tot dreptul să afle. De asemenea, te asigur că nici eu nu ştiu la ce te referi şi sunt foarte curios să aflu de la tine care ar fi adevăratul motiv al numirii mele în această funcţie. Hai, spune-ne, te rog, dacă ştii într-adevăr ceva şi eşti foate sigură de acel amănunt.
- Lucian, mai bine nu insista, îl sfătui Lia.
- Ba da, insist! Vreau să aflu care crezi tu că ar fi fost adevăratul motiv pentru care eu am fost numit în această funcţie. Vreau să ştiu părerea ta. Contează foarte mult. Deşi, după toţi aceşti ani, nu văd ce importanţă ar avea. Eu am fost, eu sunt... Dar vreau să ştiu părerea ta. Hai, spune!
- Bine. Dacă insişti atât de mult, fie, am să-ţi spun. Dar să nu-mi reproşezi mai târziu că nu te-aş fi avertizat, pentru că nu-i adevărat. Cu siguranţă nu-ţi va face plăcere ceea ce vei auzi, dar...
- Hai, spune odată, nu ocoli subiectul! o invită el. Vreau să aud.
- Bine, Lucian, spuse ea, cu glas tremurător, convinsă că nu era deloc bine să rostească tot ceea ce avea de gând, însă continuă: Deci, ai fost numit în funcţia de comandant al misiunii noastre, numai datorită faptului că eşti favoritul domnului director, preferatul dumnealui. Dânsul nu s-a lăsat deloc până n-a reuşit să obţină în mod sigur numirea ta în această funcţie, pentru că asta era dorinţa dânsului, ca tu să fii comandantul acestei misiuni. Acesta este adevăratul motiv pentru care tu eşti comandantul nostru acum şi nu un altul dintre noi, nu pentru că ai fi capabil sau ai merita; de aceea nu-mi place să primesc ordine de la tine, nici să-ţi dau ascultare.
Lucian o ascultase tăcut, o auzise destul de clar, tot ceea ce spusese, dar parcă nu-i venea să creadă că auzise cu adevărat aşa ceva. Simţi că-l cuprinde brusc ameţeala; s-ar fi aşezat, dar nu avea unde. Se strădui totuşi să-şi păstreze stabilitatea, să nu se clatine. Ochii lui mari, minunaţi, erau cuprinşi de o nelinişte vizibilă, de o tulburare profundă; o umbră îi întunecase complet, pusese stăpânire pe lumina vioaie ce licărise tot timpul în ei până atunci, întregul lui chip plăcut fiind cuprins de o încordare ce nu-i dădea pace. Privea în gol, spre nicăieri, sau spre pretutindeni. Voia parcă să spună ceva, dar cuvintele refuzau să prindă grai; nu putea rosti nimic, aşa, în starea aceea de agitaţie totală care-l cuprinsese. N-o putea acuza pe Lia de nimic, nu o putea învinovăţi; întotdeauna bănuise şi el că ar putea fi aşa, întotdeauna trăise cu acest gând chinuitor în minte, încă din momentul în care aflase, tot de la dom’ director, că el va fi comandantul. Nu reuşise nici până acum să-şi dea seama dacă era sau nu aşa, totuşi, parcă nu se aşteptase să audă asta de la ea. De fapt, n-ar fi crezut niciodată că vreunul dintre colegii săi ar putea să-i reproşeze sau să-i spună aşa ceva; nici măcar din partea Liei nu se aşteptase la asemenea reproşuri.
El considerase că se comportase destul de bine, pe tot parcursul misiunii, până în acel moment, nu i se urcase şefia la cap, după cum promisese, dinainte de a fi pornit în această misiune, deci nu şi-ar fi putut închipui că ei, colegii lui, ar mai putea gândi astfel. În mintea lui, totul se învălmăşea. Regretă faptul că acceptase această funcţie cu atâta uşurinţă, regretă faptul că-l cunoscuse vreodată pe dom’ director, regretă faptul că dânsul îl considerase mereu favoritul dumnealui şi că spunea cu mândrie oricui acest lucru. Gândurile i se îngrămădeau cu repeziciune în minte, dar nu păreau a avea un sens logic, totul era aşa, ca o enormă aiureală, fără rost.
În minte îi reveniră clar câteva momente din trecut, de parcă s-ar fi petrecut cu doar câteva secunde înainte. Era cu dom’ director, într-o seară, în Institut, căutau cheile maşinii dânsului, pentru ca Lucian s-o poată conduce acasă tocmai pe... Lia. „Porţi uniforma albastră...” spusese domnul director, apucându-l prieteneşte de braţ. „Da; ni le-a adus dom’ profesor în seara asta.” îi răspunsese el surâzător. „Te prinde culoarea, afurisitule!” rostise directorul, apoi adăugase şoaptit: „Mâine seară, la oficializarea misiunii, de reverul acestei haine pe care o porţi acum vom prinde şase mici bulinuţe aurii; sper că ştii ce semnifică ele...” El se oprise o clipă-n loc, tresărind: „Însemnele comandantului?! De ce, dom’ director?!” „Ce nu-ţi convine?” se mirase directorul de reacţia lui din acel moment. Iar reacţia lui imediată fusese: „Păi... De ce tocmai eu? Numai pentru că sunt preferatul dumneavoastră? Nu trebuia să faceţi asta!” Directorul se încruntase, a supărare: „Luci, te rog, nu mă acuza pe mine mereu, ori de câte ori ţi se pare ceva suspect!” Lucian întrebase timid: „Păi... Nu dumneavoastră aţi intervenit? N-aţi aranjat dumneavoastră astfel?!” Directorul negase categoric: „Nu! A fost decizia finală a Comisiei pentru Zboruri Spaţiale a Institutului, decizie pe care eu n-o puteam influenţa cu nimic, dar pe care, fiind directorul, am avut privilegiul de a o afla mai din timp. Am vrut să fiu primul care-ţi va comunica acest lucru, dar constat cu surprindere că mă superi! Şi nu pricep de ce.” „Mă scuzaţi, dom’ director...” şoptise Lucian, ruşinat că-i reproşase ceva în acest sens. „Mda... Ştii că-i inutil să-ţi ceri scuze de la mine, nu-i aşa?! Ştii foarte bine că niciodată nu mă supăr prea rău pe tine, orice ai face sau ai zice? Hai să căutăm odată cheile alea afurisite, comandante! Să n-o lăsăm pe domnişoara să aştepte prea mult.” încheiase astfel domnul director, înainte de a intra în apartamentul dumnealui, pentru a găsi cheile maşinii sale.
Reveni brusc de la momentele trecutului la cele actuale, iar după câteva clipe bune de tăcere, după ce-şi reveni cât de cât din şocul provocat de auzul acelor cuvinte ale Liei, care-l atinseseră în punctul lui cel mai slab, sensibil, mai ales că fuseseră rostite tocmai de cea pe care o adora, încercă să se adune, să-şi limpezească mintea, dar nu reuşi în totalitate. Cu glas scăzut rosti, rămânând în continuare încruntat şi la fel de încordat:
- Ah, deci, aşa... Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult pentru ceea ce mi-ai spus. Nu ştiam, într-adevăr... Trebuia să aflu de la voi; sau, mai ales, de la tine, Lia...
Observându-l cât era de palid, alb ca de ceară, ea îşi dădu seama imediat că greşise din nou, că spusese exact ceea ce n-ar fi trebuit şi regretă că dăduse glas acelor cuvinte, dar era prea târziu, nu mai putea îndrepta nimic.
- Luci, ţi-am spus că nu-ţi va conveni ceea ce vei auzi, te-am avertizat că nu-ţi va face plăcere; regret, dar tu ai fost cel care a insistat... îi aminti ea.
- Nu. Nu... Mulţumesc. E bine că mi-ai spus ceea ce crezi, e bine că mi-ai spus părerea ta în legătură cu această problemă. Deci, după părerea ta, eu sunt comandantul vostru, numai pentru că dom’ director a insistat ca eu să fiu cel numit în această funcţie, iar asta numai din cauză că sunt preferatul dumnealui, nu pentru că aş fi meritat pe bună dreptate acest post. Da, trebuia să mă aştept la una ca asta din partea voastră; uite că totuşi nu mă aşteptam la aşa ceva! Nu credeam că merit să aud una ca asta. Nu credeam... Nu ştiu cu ce ţi-am greşit, cu ce anume am greşit atât de mult faţă de tine în toţi aceşti ani, pentru ca tu să-mi reproşezi un asemenea lucru. Chiar dacă ar fi adevărat, nu cred că meritam să aud acest adevăr. Nu ştiu dacă în toţi aceşti ani am fost sau nu corect cu voi, sau cu tine, Lia, în mod special, dar nu cred că aş fi fost vreodată atât de absurd, de arogant, de îngrozitor, de insuportabil, de dur, încât să merit să aud acum asta de la voi; nici măcar de la tine... M-ai atins într-un punct foarte sensibil, nici nu-ţi dai seama cât de mult mă afectează cuvintele tale...
- Luci, te rog, să nu dramatizăm... şopti ea temător.
- Dramatizez?! Tot eu?! Nu ştiu, nu pot să realizez; posibil... Dar indiferent de cum anume m-am comportat, de ce anume am făcut sau n-am făcut, indiferent de ce anume am spus sau n-am spus în toţi aceşti ani, nu cred că meritam totuşi asta. Dar dacă tu crezi că da, dacă după toţi aceşti ani de când suntem împreună, dacă asta a fost tot ceea ce ai reuşit să înţelegi până acum, atunci... Nici nu ştiu ce să spun. Poate că nu mai e nimic de adăugat...
- Luci, exagerezi şi nu e cazul, rosti ea, cu vinovăţie în glas.
- Exagerez?! Aşa ţi se pare? Mie, nu... De fapt, dacă-mi amintesc bine, nici măcar nu-i prima oară când afirmi aşa ceva; ai mai făcut-o o dată. Şi atunci m-a durut la fel de mult ca şi acum, dar nu m-am manifestat, pentru că eram de abia la început, nici nu plecasem de pe Terra, nu ne cunoşteam încă prea bine, dar acum, după toţi aceşti ani... Ce să înţeleg, oare? Că nu sunt doar arogant, indisciplinat, incult, incompetent, inutil, incapabil, bun de nimic, nu-mi respect promisiunile şi că n-am cuvânt; în plus, nici măcar nu merit funcţia pe care, nu din vina mea, o deţin... Foarte bine! Perfect!
- N-am spus chiar aşa, îl contrazise ea cu timiditate.
- Nici n-ar fi nevoie. E suficient să gândeşti astfel despre mine... Ce să mai?! Gata! S-a terminat! Regret nespus că eu am fost comandantul vostru până acum, regret că am acceptat cu atâta uşurinţă această funcţie ce mi-a fost acordată; da, am acceptat imediat, ca un tâmpit, ca un idiot, cu o uşurinţă prostească totul, când puteam foarte bine să refuz de la bun început, să evit toate astea... Poate că trebuia să refuz, să vă las să vă alegeţi singuri conducătorul misiunii, cu condiţia clară ca nu eu să fiu acela, dar n-am procedat astfel; am greşit... Regret că l-am cunoscut vreodată pe dom’ director, că dânsul m-a considerat mereu favoritul dumnealui, punându-mă deseori în asemenea situaţii neplăcute; ce să mai, regret totul, mai ales că eu am fost totuşi comandantul vostru...
- Lucian, îmi pare rău dacă te-am făcut să te simţi prost. Sincer, nu asta mi-a fost intenţia. N-am vrut să te jignesc. Îmi pare rău, spuse Lia, observând cât de mult îl afectaseră cuvintele ei, întregul lui chip fiind întunecat de o umbră ce pusese stăpânire pe înfăţişarea lui plăcută.
Numai că nu plângea, în rest, se observa de la distanţă cât de mult îl afectaseră acele vorbe rostite de ea, tocmai de ea! Nu plângea, deşi lacrimi îndărătnice, ce refuzau să i se rostogolească pe obraji, străluceau totuşi în ochii lui expresivi, în acel moment, trişti.
- Nu, nuu... reluă el, cu glas scăzut. Să nu-ţi pară rău. Nu trebuie să-ţi pară rău că ai spus adevărul. Da, adevărul! Pentru că şi eu bănuiam acest lucru de la bun început, de cum am primit vestea că voi fi comandantul, tot de la dom’ director, cu o seară înainte de oficializarea misiunii; gândul acesta mă rodea cumplit, mă urmărea chinuitor, mai ales că nu reuşeam să-mi dau seama dacă am fost numit pe bună dreptate sau numai din cauza capriciilor domnului director. Totuşi, nu doream să aud acest lucru şi de la voi, nici măcar de la tine, Lia, nu credeam că aş merita aşa ceva... Dar acum, gata, totul s-a sfârşit! Pentru mine, nimic din toate astea nu mai are sens. De acum încolo, puteţi să nu mă consideraţi comandantul vostru, pentru că eu nu vreau să vă fiu comandant; să nici nu aud măcar! Puteţi să vă alegeţi pe oricare altul, dar nu pe mine, în nici un caz!
- Lucian, să nu ne pripim. Te rog, n-o lua chiar aşa în serios! Te rog... N-am vorbit serios, rosti Lia, cu sinceritate.
- Nu! Nu încerca să mă convingi să mă răzgândesc! Nu se poate... De acum încolo, totul se va schimba între noi. Radical! Nu mai sunt comandantul vostru, nici măcar colegul vostru. Să vă fie clar! De acum încolo, sunteţi liberi să faceţi fiecare ce şi cum vreţi, pe mine nu mă interesează, pur şi simplu... Nu mai există nici un fel de program, nu-mi pasă dacă faceţi sau nu cercetări, dacă întocmiţi rapoarte sau nu, nu va mai avea loc nici un fel de şedinţă în nava noastră, nici peste două săptămâni, nici altădată, deloc. Eu voi rămâne în navă, nu vreau să mă stabilesc în oraşul artificial, voi, treaba voastră unde staţi şi ce faceţi; vă priveşte. Pe mine nu mă interesează, deloc! Vă rog insistent numai să nu încercaţi să luaţi legătura cu mine, să mă lăsaţi în pace, de unul singur, în nava noastră. Treaba mea ce voi face sau ce nu; mă voi descurca. În orice caz, voi supravieţui şi fără voi. Nu ne vom întâlni deloc, decât, inevitabil, peste vreo 11 luni, când va trebui să plecăm înapoi, spre Terra. Până atunci, nu avem ce discuta! Iar cu asta, gata, am încheiat! Nu mai am ce adăuga, zise el şi se întoarse, intenţionând să se îndrepte spre „Pacifis”.
Colegii lui îl ascultară tăcuţi, muţi de uimire, fără replică. Nu-l văzuseră niciodată chiar atât de tulburat, nici nu-şi dădeau seama cum ar putea să-l îmbuneze, sau să-l calmeze cât de cât. Dar observând că într-adevăr pleacă, Nistor spuse încurcat, încercând să-l oprească din drum:
- Dar... Stai aşa, şefule! Aşteaptă...
Lucian se întoarse brusc spre el, aruncându-i imediat o privire tăioasă, aspră, severă, cum n-o făcuse până atunci şi-i spuse pe un ton pe care nu i se adresase niciodată:
- Taci, Nistore! Să nu-mi mai spui niciodată aşa! Nici măcar în glumă. Vorbesc foarte serios!
- Bine, dar noi nu ţi-am greşit niciodată cu nimic, şefu’...
- Nici un şef, Nistore! i-o reteză Lucian brusc, nervos. Nu vrei să pricepi odată? Nu sunt şeful tău! N-am fost niciodată. Sau dacă totuşi am fost cumva, îmi pare rău, regret, n-a fost din vina mea, a fost numai din cauza lui dom’ director, a fost numai o greşeală enormă, a fost numai din cauza capriciilor dumnealui, capricii pe care eu nu pot, nu pot să le înţeleg...
- Dar, şefu’... Adică, pardon, Lucian, se corectă Nistor. Sunt sigur că nici Lia n-a vrut să spună asta. Adică, nu cred că a intenţionat să te jignească, să te ofenseze.
- Nu-i lua apărarea, Nis! Şi nu vorbi în numele ei. Dacă are ceva de adăugat, n-are decât să spună singură, aşa cum a făcut şi înainte.
- Eu... Nu ştiu. Nu, nu pot spune nimic. N-am vrut să te jignesc, Lucian. Ştiam că n-o să-ţi convină deloc, dar n-am crezut că te va afecta chiar atât de mult. Sincer, n-am vrut, îmi pare rău. Şi chiar n-am vorbit serios. Te rog, crede-mă! Te rog... Luci... Ce-i cu tine?! Nu te recunosc!
- Acum e prea târziu să-ţi pară rău. Ceea ce ai spus, rămâne spus, asta nu se poate schimba. Oricum, n-ai greşit cu nimic. Ai vorbit sau nu serios... N-ai făcut decât să spui adevărul, dar e un adevăr dur, pe care n-aş fi dorit să-l aud, nici măcar de la tine, Lia. Consider că a fost o adevărată cruzime din partea ta să-l spui. Dar vreau să ştii că nu sunt supărat pe tine, n-aş avea motive; de fapt, nu sunt supărat deloc, pe nici unul dintre voi. Poate numai pe acest nedorit adevăr. Oricum, nu-mi schimb hotărârea luată. Să vă fie clar că de acum încolo nu mai sunt comandantul vostru! Puteţi considera că nu vă sunt nici măcar coleg, dacă vreţi... Am să mă retrag acum în navă, unde vreau să rămân singur; nu vreau să ne întâlnim deloc, până în momentul în care, inevitabil, va trebui să plecăm înapoi, spre Terra. Până atunci nu va mai avea loc nici un fel de şedinţe. Pricepeţi că vreau să rămân singur şi cu asta basta! Şi nu v-aş sfătui să veniţi după mine. Să nu mă căutaţi până-n momentul plecării, nici unul dintre voi! Deloc! Adio! încheie el astfel, puţin mai calm.
Înainte de a pleca spre „Pacifis”, mai privi o dată spre Lia, dar nu cu o privire severă, tăioasă, neînduplecătoare, ci o privire blândă, tristă, plină de regret, ce spunea parcă: „De ce?! De ce ai făcut asta? Oare de ce?” Apoi, el se întoarse brusc şi cu paşi grăbiţi, porni spre nava albastră, dispărând repede în aburul alb şi dens al atmosferei planetei Proxima...