agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 61 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-14  |     | 



*72. Fiul domnului director.

Lia pătrunse în birou, încă nesigură; nu ştia dacă e bine sau nu să-şi deranjeze tatăl. To Kuny era acolo, după cum îi spusese Ly, însă Lia ştia de fapt că acela nu e To Kuny, ci Victor Preda, tatăl ei. To o zări şi se miră de sosirea ei atât de târzie.
- Ce-i cu tine, draga mea? o întrebă el cu blândeţe.
- Tată... Te deranjez cumva?
- Nu, scumpa mea fiică. Deloc. Cum să mă deranjezi?! Aşa ceva nu s-ar putea întâmpla... Hai, vino şi spune-mi ce ai pe suflet; te văd foarte agitată. Ce s-a întâmplat, fetiţa mea?
- Ah, tati... Tăticul meu iubit... spuse Lia şi-i sări în braţe, agăţându-se de gâtul tatălui ei cu disperare, în timp ce lacrimile curgeau neîncetat din minunaţii ei ochi albaştri.
- Off... Ce-nseamnă asta, copila mea? Ce ai? Ce s-a întâmplat? întrebă To îngrijorat, mângâindu-i părul negru, cuprinzând-o în braţe drăgăstos, ocrotitor. Hai, linişteşte-te, draga mea! Nu vreau să te văd aşa. Spune-i tatălui tău ce te preocupă, sau ce te supără.
Lia se calmă, se depărtă puţin de tatăl ei şi-i spuse, privindu-l încurcată, cu vinovăţie:
- Tată, ştii, azi am făcut o prostie...
- Cum? O prostie? Ce fel de prostie, draga mea?
- O prostie mare de tot, din cauza căreia sufăr enorm, dar nu numai eu, chiar şi ceilalţi, colegii mei.
- Hai, continuă; te ascult.
- L-am supărat pe Lucian, l-am necăjit, rău de tot. Şi nici măcar nu ştiu de ce am făcut asta...
- Ah, deci asta era totul... L-ai supărat pe comandant. Şi ce-i atât de grav în asta, scumpa mea?
- E grav, tati, pentru că... Eu... Nu ţi-am spus până acum, dar îl iubesc, mult de tot, încă nu de acum, de mult timp, însă n-am spus nimănui, decât surioarei mele, iar acum ţie...
- Off, copila mea... Dar eu ştiam deja acest lucru, mi-am dat seama, nu era nevoie să-mi spui.
- Cum?! Ţi-ai dat seama?
- Sigur, draga mea. Pentru un tată, acest lucru nu trebuie să fie dificil, el observă imediat când copilul său e-ndrăgostit. De asta am observat şi eu, chiar dacă nu eu te-am crescut...
- Păi... Îl iubesc, dar l-am supărat, de aceea sufăr acum atât de mult.
- Cu ce l-ai supărat aşa de rău, draga mea?
- Cu vorbele pe care i le-am spus... I-am spus, de faţă cu colegii noştri, cât şi cu Ly şi Nick, ceva ce n-ar fi trebuit să-i spun niciodată, nici măcar dacă eram doar noi doi singuri, adică doar eu şi el, ceva ce l-a deranjat, l-a afectat foarte mult. L-am jignit enorm, de faţă cu toţi ceilalţi.
- Şi ce anume i-ai spus?
- O prostie... Însă mi-am dat seama prea târziu că nu trebuia să procedez astfel.
- Totuşi, ce i-ai spus, ca să-l deranjeze atât de mult?
- Nu ştiu de ce, nu înţeleg ce mi-a venit, de ce n-am tăcut... Dar i-am spus în mod direct, de faţă cu Nick şi Ly, cât şi ceilalţi colegi ai noştri, că el este comandantul nostru, nu pentru că ar fi meritat această funcţie, că ar fi capabil, ci numai pentru că domnul director a aranjat să fie astfel, iar asta numai din cauză că Lucian a fost întotdeauna preferatul dumnealui, deci de aceea dânsul a făcut tot posibilul ca el să fie cel ce va fi numit în această importantă funcţie. Asta i-am spus.
- Oho, draga mea... Chiar că ai făcut o greşeală foarte mare! L-ai lovit tare, cred că l-a durut mult ceea ce i-ai spus, era normal ca aceste cuvinte să-l afecteze. Măcar dacă ar fi adevărat ceea ce ai spus, dacă ar putea fi aşa cum ai spus, dar nici nu poate fi vorba; n-ai avut deloc dreptate, aşa ceva n-ar fi posibil.
- Cum adică, tati? Nu-nţeleg...
- Ţi-am spus doar că l-am cunoscut foarte bine pe Traian, directorul vostru. Mi-a fost mult timp un bun prieten. E un om deosebit şi de obicei, foarte corect. N-ar proceda niciodată astfel, indiferent dacă ar putea sau nu şi oricâte motive ar avea; iar în cazul colegului tău, Traian chiar ar fi avut o sumedenie de motive.
- Tot nu te-nţeleg, tati...
- Scumpo, nu trebuia să-i spui comandantului vostru un asemenea lucru.
- Asta ştiu, tati. Dar ce pot face acum? I-am spus deja; nu mai pot schimba nimic... Şi-mi pare atât de rău; regret...
- Off, draga mea, ca să te lămuresc pe deplin, am să-ţi spun un singur lucru, ceva foarte important, ceva despre care nu ştiai, fiindcă n-aveai de unde, ceva ce se pare că nici comandantul vostru nu ştie încă, din câte am înţeles eu, ceva care-ţi va demonstra cât de mult ai greşit spunându-i ceea ce i-ai spus, deşi nici tu, nici el, nici altul dintre colegii voştri n-aveţi habar despre acest lucru.
- Despre ce anume, tati? deveni ea curioasă.
- Despre motivul slăbiciunii lui Traian faţă de Lucian...
- Adică?!
- Scumpo, află de la mine că, dacă totul ar fi decurs în mod normal pe Terra, în toate cazurile, inclusiv în cazul colegului tău, atunci astăzi, comandantul vostru, cel de care te-ai îndrăgostit, s-ar fi numit, nu Enka Lucian, aşa cum îl cunoaşteţi voi, ci, desigur, Lucian, da, dar... Simionescu! Lucian Simionescu.
- Cum?! făcu Lia ochii mari de uimire, încurcându-se: Lucian Si... Si... Simionescu?! El?! Vrei să spui că Luci... El este... el e... de fapt... E...
- Da, draga mea, o completă tatăl ei, căci ea se oprise. Ai priceput destul de bine ceea ce am vrut să spun. El e de fapt fiul domnului director al Institutului, Traian Simionescu, bunul meu prieten Traian, unicul său fiu.
- Vai, dar... Nu! Asta nu se poate! E imposibil!
- Ba da, draga mea. Se poate, prea bine. Pentru că aceasta este realitatea. Eu ştiu asta de mult, o ştiu foarte bine.
- Deci, de fapt, de aceea l-a considerat domnul director mereu pe Luci favoritul dumnealui... Pentru că ştia că e fiul dânsului. Vai, dar... Nu-mi vine să cred! Ce-am făcut?! Cum am putut spune una ca asta?! Câtă cruzime din partea mea...
- Scumpo, nu uita că nu cunoşteai acest amănunt.
- Nu-mi găsi scuze, tati, pentru că nu există! Dar cum e posibil?! N-aş fi crezut niciodată... Adică... Domnul director n-a fost nicicând însurat, n-a avut o familie a dânsului, deci, cum ar putea Luci să fie fiul dumnealui?
- Pentru că este, fata mea. E adevărat că Traian n-a fost însurat niciodată, n-a avut o familie, dar tot la fel de adevărat e că Lucian este fiul lui. Asta-i situaţia. Nici Traian n-a avut noroc în viaţă, exceptând partea carierei sale. Deci, cu toate că în prezent este, de mulţi ani, directorul Institutului, n-a avut o viaţă fericită; el n-a avut nici măcar o copilărie fericită, nici atunci n-a avut parte de o familie, în sânul căreia să crească, fără probleme. Soarta a fost mereu crudă cu el. Vrei să-ţi povestesc, pe scurt, cum s-a petrecut totul?
- Da, tati, aş vrea, dacă poţi şi nu te deranjează. Poate că eşti totuşi obosit şi vrei să te odihneşti.
- Nu, copila mea, îţi pot povesti. Nu mă deranjează deloc. Dar în cazul acesta, ia loc, scumpo, instalează-te cât mai confortabil, e totuşi destul de mult de povestit, oricât aş scurta-o. Iar în timp ce-ţi vorbesc, poate ai vrea să vezi ce anume face acum, în acest moment, colegul tău, Lucian, dacă s-a mai liniştit sau nu. Putem afla cu uşurinţă, orice doreşti.
- Nu, nu cred că-i necesar, deşi... Chiar ar fi posibil?
- Sigur, draga mea. Aparatura locală e foarte eficientă.
- Şi el nu şi-ar da seama?
- Deloc. N-ar avea cum.
- Atunci... De ce nu? Să vedem ce face. Dar nu cred că vei reuşi. Bănuiesc că el e acum în navă, iar de acolo nu se pot capta imagini, nici cu aparatura locală, deci nu putem vedea ce face el în acest moment.
- Cine a zis că nu se poate?! Nu-i adevărat, draga mea. Chiar dacă ar fi în navă, tot l-am putea vedea, fără nici o greutate. Dacă locuitorii Proximei nu cercetează interiorul navei voastre, e doar din cauză că nu sunt prea curioşi, sau indiscreţi, nu pentru că n-ar avea posibilitatea; de putut, ar putea oricând, orice ar dori să afle. Însă eu îmi pot permite să cercetez şi interiorul navei voastre, mai ales pentru tine, draga mea. Dar nu cred că ar fi necesar să-l căutăm pe acolo, doar nu-ţi închipui cumva că el ar sta acum liniştit şi s-ar odihni în rezerva lui. Nu... Ar fi mai bine să-l căutăm pe afară, de jur-împrejurul navei voastre.
- N-ai putea să-l localizezi, ca să nu mai fie nevoie să-l căutăm?
- Ba da, e posibil, dar nu cred că-i necesar. O să-l găsim repede...
To Kuny reglă aparatura, iar pe un ecran din apropiere, apărură imagini de prin jurul navei „Pacifis”. Aparatele cercetară repede zona de jur-împrejurul navei albastre, dar nu se zări nici urmă de Lucian, suprafaţa albă a Proximei fiind pustie, cuprinsă de priveliştea nocturnă specifică locului, albă la suprafaţa planetei, negura nopţii domnind doar deasupra stratului alb al atmosferei. Observând imaginile obţinute, To Kuny spuse:
- Se pare că totuşi nu-i pe aici. Hai să-l căutăm în navă, n-ar putea fi în altă parte.
Imaginea de pe ecranul monitorului se schimbă, pătrunzând de afară, în interiorul navei albastre.
- Deci, aşa arată nava voastră... constată To, admirând imaginea de pe ecran.
- Da, tati, după cum vezi. Dar cum, vrei să spui că, deşi aveai posibilitatea, n-ai mai cercetat până acum interiorul navei noastre?
- Nu, draga mea, n-am făcut-o, pentru că nici eu nu sunt prea curios, nici indiscret. Dar pot afirma că arată destul de bine nava voastră, chiar şi în interior. E bine îngrijită. În plus, pare a fi destul de dotată şi are un aspect plăcut.
- E adevărat; Luci se îngrijeşte mereu de ea, de aspectul ei, cu multă atenţie... Asta-i puntea principală, unde ne petrecem majoritatea timpului, când suntem în navă. E o încăpere spaţioasă, iar aparatura de aici este cea mai des utilizată. Dar Luci nu pare a fi aici acum.
- Aşa-i. Nu e nici aici. Să-l căutăm mai departe. Poate-i în rezerva lui. Unde anume e amplasată rezerva lui, scumpo?
- Da, pe aici e bine, tati. Puţin mai în faţă, îl „îndrumă” Lia pe tatăl ei pe culoarul cu rezerve. Aici e, tati, îi indică ea iniţialele de pe uşă, E.L.
- Bine, draga mea. Să vedem, opri domnul Kuny imaginea pentru puţin timp asupra uşii cu iniţialele respective, apoi „trecură” dincolo de acea uşă.
Priviră pe ecran imaginile din rezerva lui Lucian. Liei nu-i venea să-şi creadă ochilor. Deşi era întuneric, numai luminile roşiatice, de serviciu, fiind aprinse în toată nava, din loc în loc, se putea observa totul destul de clar: În rezerva lui era o dezordine de nedescris, cum ea nu mai văzuse până atunci. Lucian era şi el acolo, întins pe saltea, neacoperit, neglijent, încă îmbrăcat, în uniformă, chiar şi cu haina pe el, ba încă şi încălţat. Nu dormea, stătea doar, aşa, întins, cu ochii semiînchişi sau semideschişi, gândindu-se la cele petrecute probabil; se observa însă că nu avea chef de nimic.
- Deci, asta-i rezerva lui. Aici este şi el. Dar e cam dezordine la el, dragă...
- Adevărat, iar asta mă miră mult. El nu obişnuieşte niciodată să lase ceva neglijent, nepus la loc, mai ales în rezerva lui. E foarte atent, grijuliu... Cum o fi putut să lase totul vraişte?
- Chiar nu-ţi închipui din ce motiv? spuse To întrebător.
În acel moment, în rezerva lui Lucian intră Robby. Glasul robotului se auzi şi-n biroul lui To Kuny:
- M-aţi chemat, domnule?
- Da, răspunse scurt Lucian, cu o voce ce nu părea a fi a lui.
- Ce doriţi?
- Fă-mi, te rog, nişte cafea tare, în cantitate ceva mai mare şi adu-mi aici, pentru început, o cană, răspunse Lucian, fără a se ridica de pe saltea.
- Sigur, domnule. Cum doriţi.
- Nu-mi mai tot spune „domnule”! Mă enervează, tare rău!
- Bine, Lucian. Dar pentru un robot e mai greu să vorbească altfel decât cum e programat.
- Îţi pot schimba chiar şi eu programarea, la nevoie. Sau Mihai... La naiba! Nu, el nu; nu va mai veni în navă până la plecarea spre Terra. Şi nu vorbesc cu el acum.
- Nu e nevoie, spuse robotul. Am să încerc să-ţi fac pe plac. Nu trebuie să-mi schimbe nimeni programarea. Atunci, câtă cafea doreşti?
- Şase sau şapte porţii, în cană mare. Atenţie, am zis cană, nu ceaşcă, preciză Lucian.
- Dar asta e cât pentru tot echipajul, ba mai mult chiar, iar aici, în navă, la ora asta, nu eşti decât tu, unul singur; ce nevoie ar fi de atâta cafea?
- Robby, nu-mi cere explicaţii pe care n-am de gând să ţi le dau, fă doar ce te-am rugat, altfel mă duc să-mi fac singur, deşi n-am chef acum. Dacă doream, îmi făceam singur, nu te mai chemam pe tine. Nu crezi?
- Bine, Lucian. Fie cum vrei tu, aprobă Robby, apoi părăsi încăperea.
În timp ce vorbise cu robotul, Lucian nu se ridicase de pe salteaua lui, nu se deranjase nici măcar să privească spre robot, ţinuse tot timpul ochii închişi, cu mâna stângă pusă peste frunte, acoperindu-i aproape tot chipul. Lia ascultase conversaţia şi-i spuse tatălui ei, urmărind în continuare imaginea din rezerva lui Lucian pe ecranul monitorului, care se afla destul de aproape de ea.
- Dar ce are oare de gând? E cumva nebun? Chiar vrea să bea atâta cafea câtă i-a cerut robotului?
- Se pare că da, draga mea, chiar asta are de gând. Ar fi bine dacă te-ai duce în navă acum, sigur s-ar calma, n-ar mai avea nevoie deloc de cafea, nici măcar de o singură ceaşcă.
- Nu pot, tati. Nu acum. Şi Maria mi-a spus că ar fi mai bine să merg până-n navă, nu doar pentru el, ci şi pentru mine şi că astfel aş rezolva totul, însă şi ei i-am răspuns acelaşi lucru.
- De ce, draga mea? Lucian nu-i un băiat rău. Nu ţi-ar face nimic. De altfel, aş continua să urmăresc de aici totul, deci aş vedea dacă s-ar comporta necivilizat.
- Ştiu, tati. Dar tot nu pot.
- Păi, nu vezi cum arată? Nici el nu merită atâta suferinţă, nici tu. Ar trebui să vorbeşti cu el, sau cel puţin să mergi până-n navă, doar ca să fii acolo, nu e nevoie să-i spui nimic, n-ar trebui nici să-ţi ceri iertare de la el; nu-i supărat pe tine, e clar că n-ar putea fi.
- Da, tati, ştiu, el e bun, dar nu m-aş putea înfăţişa înaintea lui acum. N-aş putea suporta să mă privească. Ochii lui mari, adânci, expresivi; vorbesc parcă în locul lui... Are o privire iscoditoare, pe care n-o pot suporta, mă tulbură adânc.
- Da, am observat şi eu, am băgat de seamă. Are, într-adevăr, o privire ageră, pătrunzătoare. Seamănă atât de mult cu tatăl lui... De câte ori îl privesc, îmi aminteşte de Traian, de cum era el în tinereţe. Şi el avea aceiaşi ochi, aceeaşi privire, ca de vultur. Bănuiesc că încă o mai are, doar nu s-o fi schimbat atât de mult între timp.
- Nu. Evident că nu s-a schimbat foarte mult. Ai dreptate. Domnul director avea într-adevăr o privire ca de vultur; presupun că încă o mai are şi acum. Ca şi Luci, de altfel. Dar tocmai de asta n-aş putea suporta să-l văd acum, să fiu faţă-n faţă cu el, datorită privirii lui; chiar dacă s-ar uita spre mine cu blândeţe, mie tot mi s-ar părea insuportabil.
- Fie, scumpo. N-am să insist. În cazul ăsta, lasă-l să bea liniştit oricâte cafele are de gând, dacă nu poţi da ochii cu el acum. Noi hai să continuăm ce începusem. Îţi povesteam despre viaţa nu tocmai fericită a lui Traian. Îţi spuneam că soarta a fost crudă, nemiloasă cu el şi a decis ca el să crească singur, fără părinţi, încă de când era foarte mic, de la un anişor, când ambii lui părinţi au decedat într-un accident îngrozitor. A fost crescut de o bunică, doamna Ramona Simionescu, mama tatălui lui Traian, care era de altfel singura lui rudă mai apropiată rămasă în viaţă; nu avea unchi, mătuşi, veri sau verişoare, nici pe ceilalţi bunici nu-i mai avea, iar părinţii lui nu mai trăiau; ştiu că-mi spunea că nu-şi amintea nimic despre ei, nici măcar cum arătau. Doar din fotografii şi înregistrări, altfel nimic, absolut nimic... Deci, l-a crescut bunica lui, însă numai până la cinci ani, când şi aceasta s-a stins din viaţă, iar Traian a rămas singur pe lume, cu adevărat orfan, fără rude apropiate, care să-l ia în îngrijire.
- Vai... Adevărat?! Nu ştiam nimic din toate acestea... se miră Lia. Întotdeauna am crezut că directorul era... doar un om fericit, foarte fericit. Nu părea altfel.
- Nu ştiai, draga mea?! Dar eu ştiu totul, pentru că Traian îmi era un bun prieten, el mi-a povestit multe... Aproape totul.
- Serios?! Atunci, spune-mi mai departe, ce s-a întâmplat cu dânsul, cine l-a crescut după aceea, de la cinci ani încolo?
- Nu ştii, draga mea?! Chiar nu ştii nimic? Nu ştii cum i se mai spune lui Traian pe acolo, prin Institut? Sau cum i se spunea înainte de a fi devenit director? Cum era recunoscut? N-ai auzit niciodată?
- Nu. Nu ştiu. N-am auzit nimic de acest gen.
- Mă miră că nu ştii, draga mea... Toată lumea îi spunea „copilul Institutului”. Asta pentru că a fost crescut chiar acolo, în cadrul Institutului vostru, de la vârsta de cinci ani, de când a devenit orfan, a intrat în grija celor din Institut. Asta pentru că s-a ţinut cont că ambii lui părinţi au lucrat şi ei tot acolo, fiind membrii importanţi ai Institutului, în colectivul de conducere, cât şi cercetători de seamă. De asemenea, bunicii lui, toţi patru, au lucrat şi ei tot în cadrul Institutului, având numeroase realizări în plan ştiinţific, iar bunicul lui Traian din partea tatălui, soţul doamnei Ramona, cea care l-a crescut până la cinci ani, domnul Sorin-Valentin Simionescu, fiind de fapt, fondatorul Institutului Astronomic şi principalul finanţator. De aceea, de la cinci ani, Traian a devenit, fără voia lui, „copilul Institutului”, Institutul constituind pentru el totul: casă, şcoală, loc de distracţii, locul unde-şi petrecea majoritatea timpului. De fapt, Institutul a fost mereu totul pentru el, tot ce a avut cu adevărat vreodată, fiindcă în viaţă tot n-a avut noroc, destinul nemilos i-a jucat în continuare feste, dar nimeni nu-şi închipuia atunci că mai târziu acest copil orfan va ajunge directorul Institutului şi că-l va conduce cu profesionalism atâta timp... Mai târziu, tânăr fiind, încă elev, un elev eminent, Traian s-a îndrăgostit de cine nu trebuia, deşi putea alege pe oricare alta, fiindcă era tânăr, frumos, inteligent, ambiţios; era primul în promoţia lui, se descurca al naibii de bine, de minune, în orice domeniu, era foarte priceput şi îndemânatic. De aceea era mereu înconjurat de fete tinere şi frumoase, care se înghesuiau în jurul lui, încercând care mai de care să-l cucerească, întrecându-se să-i atragă atenţia. Dar el nu şi pace, n-avea ochi pentru nici una dintre toate acelea, nu-l interesau, decât una singură, Diana Dragomir... Îl obseda. Ea însă nu-l plăcea deloc, nici nu-l băga în seamă măcar, niciodată.
Lia asculta tăcută, iar această caracterizare pe care tatăl ei i-o atribuise directorului Institutului, i se păru cam ciudată pentru dânsul; parcă n-o putea ascocia cu acel om pe care-l ştia ea, prea puţin, după cum constata acum. Mai repede îl putea asocia pe Lucian cu tipul descris de domnul Kuny în acele momente. „Iată, deci, deşi n-aş fi crezut, însă şi-n privinţa asta se aseamănă cu tatăl lui... Directorul Institutului?! Tocmai dânsul?! Vai...” se gândi Lia. Parcă chiar şi partea cu una singură, care nu-l plăcea, semăna foarte mult cu ceea ce se petrecea între ea şi Don Juan. Iată însă şi diferenţele apărând, ascultându-l în continuare pe tatăl ei:
- Diana nu-l plăcea pe Traian, pentru că ea avea deja un prieten, de vreo câţiva ani buni, cu care ea intenţiona să se căsătorească, pe blondul Iulian Enka. Dar Traian credea că ar putea-o determina să renunţe la acesta, în favoarea lui. Însă n-a fost să fie aşa cum dorea el, deşi la un moment dat aşa părea a fi, însă în realitate nu era deloc astfel; ea se prefăcea numai, iar Traian, credul, naiv, îndrăgostit, încrezător, i-a căzut în capcană. Eu eram prieten cu el atunci, am încercat să-i deschid ochii, să-l determin să vadă adevărul, realitatea, să-l conving că ea-l păcăleşte, dar nu m-a ascultat niciodată, de parcă nici nu mă auzea. Îmi spunea că mă înşel, că nu poate fi aşa cum îmi închipuiam eu, că are încredere în ea, deşi n-ar fi trebuit, fiindcă în final, s-a dovedit că, din nefericire pentru el, tot eu avusesem dreptate, ea nu-l iubea deloc, sufletul ei îi aparţiea în continuare lui Iulian, deşi Traian era mult mai arătos decât acesta şi mai apropiat ca vârstă de ea; dar cine ştie, nu puteam înţelege atracţia pe care o avea ea pentru blondul Enka. Acesta era cu 11 ani mai mare decât ea, în timp ce Traian numai cu unul singur. Blondul Enka lucra deja în Institut, ca specialist în informatică, deci informatician, ceva gen Mihai al vostru, în timp ce Traian încă era elev, la fel ca şi ea, Diana. Ce s-a întâmplat atunci, de fapt? Ea intenţiona să se căsătorească atunci cu Iulian Enka cât mai repede posibil, deşi nu erau de foarte mult timp prieteni. Însă ea ştia sigur că Iulian nu va putea avea niciodată copii, fiind bolnav, nu ştiu de ce anume, iar medicina, deşi destul de avansată, nu putea face nimic în acest sens. Dar ea putea avea copii şi chiar îşi dorea copilul ei, măcar unul; nu avea de gând să adopte vreunul de la orfelinat, sub nici o formă, de aceea s-a gândit la Traian, doar tot se învârtea el mereu pe lângă ea. De ce să piardă ocazia? E adevărat că era prea tinerică, nici nu împlinise încă 17 ani, de abia avea 16 ani şi ceva, dar asta n-o împiedica să-şi pună planul în aplicare. Traian avea 17 ani, iar Enka deja 27. Ce s-a gândit mititica Diana atunci? De ce să nu-l aibă ea şi pe blondul Iulian, dar şi un copil, care să fie al ei? Zis şi făcut! A reuşit să-l convingă pe Iulian, să-l determine să fie de acord cu planul ei, fiindcă şi el o iubea nespus de mult. S-a căsătorit deci în secret, pe ascuns, cu alesul inimii ei, devenind soţia legitimă a lui Iulian, devenind deci doamna Enka Diana, chiar de la acea vârstă fragedă. Nimeni însă nu ştia acest lucru, afară de cei doi. De aceea, după un timp, ea s-a prefăcut că a rupt brusc relaţia cu Enka Iulian, reuşind să-l păcălească pe Traian, care era înnebunit după ea. I-a îndrugat tot felul de poveşti, pe care el le-a crezut imediat, fără a se îndoi măcar o clipă. Ea-i spusese că s-a despărţit definitiv de Enka, că nici nu mai dorea să-l vadă vreodată, sau să ştie ceva despre el, că el ar fi profitat doar de ea şi de aceea a rupt relaţia cu el. Prin asta urmărea să-l prindă pe Traian în plasă, iar el, compătimitor, a căzut în cursa întinsă de ea, fără a bănui nimic, căci, de fapt, în ciuda vârstei fragede pe care o avea, ea nu dorea decât să rămână însărcinată, cât mai repede, să aibă un copil al ei, pe care însă să-l crească împreună cu blondul Iulian. Traian a cerut-o în căsătorie, iar ea i-a spus că e de acord, dar nu încă, nu atât de curând, să mai aştepte puţin, până îi va trece durerea sufletească provocată de despărţirea de blond şi mai ales să depăşească şi ea vârsta majoratului, iar Traian a fost imediat de acord, deşi ei doi erau ambii minori pe atunci. Şi astfel, ea l-a ademenit, promiţându-i mereu că se vor căsători, în curând; asta însă n-a durat prea mult. Decât până în momentul în care ea a rămas, în sfârşit, însărcinată. Chiar asta urmărea şi ea, de fapt. Atunci, într-o zi, a pus brusc capăt relaţiei, a încheiat totul cu Traian. I-a spus în faţă, deschis, întregul adevăr. Îmi amintesc cum mi-a povestit atunci Traian. Bietul de el, era distrus, terminat! Am încercat să-i fiu alături, atât cât se putea, să-i alin suferinţa, să mă achit de „datoria” pe care o aveam faţă de el, în calitate de prieten. Îmi povestea că ea i-a spus direct, fără ocolişuri: „Gata! Acum s-a terminat! Vreau să înţelegi că între noi doi totul a luat sfârşit. Nu mai poate fi nimic. Relaţia noastră nu mai poate continua. De fapt, nici n-a fost niciodată nimic... Nu te iubesc. Nu te-am iubit niciodată. Îl iubesc pe Iulian, doar pe el, întotdeauna numai pe el l-am iubit. Sunt căsătorită deja cu el, legal, în secret. Numai noi doi ştim deocamdată, dar important e că totul este legal, asta-i tot ceea ce contează pentru mine. Cât despre tine... Regret, nu însemni nimic pentru mine. De la tine n-am vrut decât copilul, copilul meu, un copil pe care Iuli nu mi-l putea oferi, dar eu îl doream şi-l puteam avea. Nu ştiu dacă mă vei putea înţelege sau măcar ierta vreodată. Tot ce-ţi pot spune e că-mi doream din tot sufletul un copil al meu, măcar unul, aveam dreptul acesta. Chiar dacă sunt încă prea tânără, asta nu contează; mai bine acum, decât mai târziu... De ce să mai aştept? De aceea, îmi pare sincer rău, dar pe tine doar... Te-am folosit! Pentru a-mi atinge scopul. Şi atât...” Cam aşa i-a spus ea atunci, ceva de genul acesta. Traian s-a simţit umilit, mai ales cuvintele „te-am folosit” i se păreau de-a dreptul insuportabile. A întrebat-o de ce l-a ales tocmai pe el să fie tatăl copilului şi de ce în felul acesta... Ea i-a răspuns că, pentru că-l cunoştea destul de bine, ştia că el o iubeşte mult, deci nu i-a fost greu să-l cucerească de partea ei şi mai ales pentru că era bine să-l cunoască pe tatăl copilului ei, să fie sigură că acesta ar fi un om normal, pentru a nu risca nimic în privinţa micuţului ei, ca acesta să nu moştenească vreun „defect”. Iar Traian era frumos şi foarte inteligent, avea multe calităţi, deci nu exista nici un risc ca acel copil să aibă de moştenit vreun defect din partea paternă. Iar acel copil a fost Lucian, fiul lui Traian şi se pare că într-adevăr, n-a avut nici un „defect”; nu are nici acum. În cele din urmă, ea i-a ales bine tatăl, dar cu ce preţ...
- Incredibil... murmură Lia şoptit.
Ascultase totul cu atenţie, fără a-şi întrerupe tatăl, urmărind în acelaşi timp şi imaginile de pe monitor, deci tot ceea ce se petrecea în rezerva cu iniţialele E.L., deşi Lucian stătea doar, întins pe salteaua sa.
- Mai târziu, inevitabil, a aflat şi mama Dianei despre întreaga poveste, dar acest lucru n-a adus mari schimbări situaţiei. Traian a încercat să-i ceară mâna fiicei sale doamnei Dragomir, însă aceasta l-a refuzat categoric, preferându-l pe blond ca ginere. Desigur, Traian era doar elev, pe când Iulian era salariat al Institutului... Noroc că, oricât de îndurerat a fost, acest lucru nu i-a afectat cu nimic studiile; dimpotrivă, l-a ambiţionat mai mult, cine ştie de ce, poate ca să-i dovedească Dianei că a ales greşit... Cert este că a continuat să înveţe asiduu, pe brânci. Ambiţios, a terminat numai cu note maxime, primul din promoţia sa, nava „Vulturul”, cea cu care eu am reuşit să ajung aici, pe Proxima, fiind proiectul său de diplomă. Devenise un astronom şi matematician iscusit în cadrul Institutului şi după cum ştii, ar fi trebuit să fie comandantul misiunii spre Proxima a navei „Vulturul”. Cum însă acea misiune n-a mai avut loc, nu s-a lăsat, până n-a ajuns, încă de foarte tânăr, muncind din greu, directorul Institutului, ceea ce este şi în prezent, iar asta e o realizare deloc de neglijat; nu a obţinut însă această funcţie doar pentru că era crescut de cei din Institut, sau pentru că bunicul lui fusese fondatorul Institutului. Nu i s-a oferit nimic pe tavă, gratis; a muncit, într-adevăr foarte mult pentru a deveni ceea ce este şi în prezent, el singur, cu propriile sale puteri, neajutat de nimeni.
- Vai... şopti Lia, privind cu atenţie imaginea din rezerva lui Lucian.
Robotul încă nu apăruse cu cafeaua pe care Lucian o solicitase. Aşa că Lia şi tatăl ei auziră glasul tânărului comandant:
- Robby, când naiba ai de gând să-mi aduci şi mie cafeaua aia afurisită? Sau e nevoie să vin să mi-o iau singur? îi aminti robotului de cafeaua cerută.
Îl întrerupsese pe To Kuny din povestire. Acum atenţia acestuia, cât şi mai ales a Liei, era îndreptată în totalitate spre ecranul monitorului, la care puteau urmări ceea ce se petrecea în rezerva comandantului.
- Da, scuze, auziră ei glasul robotului. Imediat, Lucian. Credeam că n-ai mai avea nevoie de cafea.
- Nu spune prostii! Adu-mi-o cât mai repede! Altfel vin să mi-o iau singur!
- Nu. Vin chiar acum, răspunse robotul.
Lia, cât şi tatăl ei, îl zăriră pe Lucian luându-şi braţul de pe frunte, apoi deschizându-şi ochii cei mari, expresivi, cu privirea aceea ageră, ca de vultur. Nu reuşise deloc să adoarmă. Se ridică, iar spre surprinderea ei, nu-şi aranjă deloc părul negru, uşor ondulat, acesta fiind primul gest pe care-l făcea întotdeauna când se ridica de pe saltea. Acum însă se ridică doar, fără a-şi mai aranja părul răvăşit şi se îndreptă spre un loc de unde, spre nemulţumirea Liei, scoase un pachet de ţigări. Se aşeză pe un scaun, aproape de măsuţă, apoi, cu o singură mişcare rapidă a braţului stâng, doborî pe jos tot ceea ce era pe măsuţă, ridicând doar scrumiera, care cine ştie cum scăpase de la a se transforma în cioburi. Uşa rezervei se deschise şi intră robotul cu cafeaua, dar de data aceasta era Felix M-51.
- V-am adus cafeaua, domnule.
- Nu „domnule”, tontule! De câte ori vrei să-ţi repet?
- Scuze, Lucian. Robby mi-a spus parcă să nu-ţi vorbesc cu „domnule”, dar n-am reuşit. M-am încurcat...
- Ah, tu erai, Felix... Nu te observasem. Credeam că-i tot Robby. Oricum, ce i-am spus lui e valabil şi pentru tine. Acum pune cafeaua pe masă şi pleacă! N-am nevoie nici de prezenţa ta! Vreau să fiu singur, spuse Lucian, aprinzându-şi o ţigară, dar văzând că robotul încă era acolo, adăugă: Ieşi! Cară-te! Ce mai aştepţi?
- N-ar trebui să fumaţi, dom...
- Ştiu, îl întrerupse Lucian, înainte ca robotul să pronunţe cuvântul „domnule”. Dar aşa vreau eu, să fumez acum. Ai ceva împotrivă?
- Nu-ţi face bine, Lucian.
- Uite ce e, Felix... Mi-ai adus cafeaua, acum pleacă! Şi nu mă mai dădăci! N-am nevoie de sfaturi! Ştiu şi singur că nu-mi face bine. Dar tot am să fumez, pentru că aşa vreau, iar tu nu mă poţi împiedica. Clar?
- Da.
- Atunci, dispari! Acum! încheie Lucian, cu glas autoritar, care parcă nu-i aparţinea. Ah, ascultă... Era să uit. Să-mi mai aduci o cafea, peste vreo cinci minute, ori tu, ori Robby. Nu-mi pasă care dintre voi. N-are importanţă.
- Bine. Cum doreşti.
Lucian, care părea nervos, sau foarte agitat, îşi fuma ţigara aprinsă, iar cafeaua aceea tare, concentrată, cum o ceruse el, într-o cană mare, nu în ceaşcă, în loc s-o soarbă puţin câte puţin, o bău pe toată deodată, ceea ce însemna că nu mai era fierbinte, ci doar călduţă. Nici nu temină bine ţigara, pe care o fumase, că şi scoase alta din pachet, pe care o aprinse imediat, în aşteptarea celeilalte cafele, spre nemulţumirea crescândă a Liei.
- Dar e absolut iresponsabil, aprecie ea revoltată.
- Nu, draga mea. E conştient de ceea ce face. Asta vrea el acum. Iar tu, dacă tot n-ai de gând să te duci până în navă, să vorbeşti cu el, atunci nu-ţi rămâne decât să-l priveşti, chiar dacă nu-ţi convine ceea ce vezi.
- Nu, nu voi merge în navă, dar nici să stau liniştită, să privesc cum îşi face singur rău, nu pot.
- Atunci ia legătura cu el prin intermediul minitransmiţătoarelor uniformelor voastre şi roagă-l să nu mai bea atâta cafea şi să nu mai fumeze. Dacă-l rogi tu, sigur îţi va da ascultare, o sfătui domnul To Kuny.
- Nu, tati, nu pot nici asta. Şi-ar da seama imediat că-l urmăresc şi mi-ar cere explicaţii, iar eu nu ştiu ce i-aş răspunde.
- Atunci lasă-l în pace, să facă orice vrea! N-are decât să bea câtă cafea doreşte şi să fumeze câte ţigări pofteşte. Noi doi să ne continuăm discuţia, îi spuse tatăl ei.
- Desigur, tati. Şi atunci chiar e adevărat tot ceea ce mi-ai povestit?
- Bineînţeles, scumpo. Doar nu crezi că te-aş fi minţit. N-aş avea motive.
- Dar e incredibil! Lucian, fiul domnului director... spuse ea visătoare.
- Da, draga mea, e adevărat. Lucian, fiul domnului director. Lucian, sau Simionescu Junior, am putea spune.
- Hmm... Aş vrea să ştiu cum va reacţiona el când va afla toate astea.
- Îi vei povesti tu totul, draga mea?
- Oh... Nu! Nu ştiu. Nu m-am gândit. Nu cred că aş reuşi, tot din cauza privirii lui. Dar cineva ar trebui să-i spună. Ar trebui să afle adevărul.
- Da, draga mea. Într-o zi va afla totul, sigur va afla, trebuie să ştie, adevărul iese întotdeauna la iveală. Altfel nu s-ar putea.
- Asta aşa este. Ai dreptate, tati.
Dar Lia şi tatăl ei se văzură din nou întrerupţi de glasul lui Robby, care intrase în rezerva lui Lucian.
- Am adus cafeaua, spuse scurt robotul, evitând exprimarea „domnule”.
- Foarte bine. Las-o pe masă, îi răspunse scurt Lucian, aprinzându-şi din nou o ţigară, căci pe cea dinainte o terminase.
- Fumezi prea mult, îi atrase robotul atenţia, observând scrumiera plină de scrum şi de chiştoace.
- Nu-i treaba ta. Mai bine pleacă! Chiar acum!
Robotul se retrase, iar Lucian procedă şi cu această cafea la fel ca şi cu precedenta, sorbind-o dintr-o înghiţitură, ca pe apă. Lăsă cana pe măsuţă şi ridică de jos albumul cu fotografii, pe care-l doborâse mai înainte. Începu să-l răsfoiască plin de interes, aranjând cu grijă fotografiile care se deplasaseră de la locul lor şi stăruind insistent cu privirea asupra unora care i se păreau interesante şi-i trezeau amintiri mai mult sau mai puţin plăcute. Lia şi tatăl ei îl lăsară pe Lucian cufundat în studierea amănunţită a albumului său de fotografii, iar ei doi îşi continuară discuţia.
- Spune-mi, tati, de ce a cedat domnul director aşa de repede, fără să încerce să dovedească adevărul în privinţa paternităţii lui Lucian? Adică... Vreau să spun că nimeni n-a ştiut nimic în mod sigur despre acest lucru. Deşi e clar că dânsul putea dovedi cu uşurinţă aceasta, iar astfel ar fi câştigat, dacă nu chiar copilul spre îngrijire, măcar anumite drepturi asupra acestuia, inclusiv recunoaşterea oficială ca tată al lui Luci, cât şi dreptul de a-şi vizita periodic fiul, iar astfel Luci ar fi ştiut adevărul mereu, de la bun început. Însă dânsul n-a procedat astfel. De ce?
- Ai dreptate, draga mea. Ar fi putut face toate astea, dar a renunţat la orice drepturi. De ce? Nu ştiu sigur, nu pot pricepe nici acum. Şi atunci l-am sfătuit să încerce totuşi, dar el n-a vrut nici măcar să audă. Se pare că Diana l-a convins să renunţe, iar el a acceptat, a preferat să se sacrifice, să piardă totul, numai de dragul ei. Acum cred că poţi înţelege şi tu aceste sacrificii, pentru că, fiind îndrăgostită, ştii ce mare e puterea dragostei, ce poate face ea din oameni... Traian o iubea nespus de mult pe Diana. A fost suficient ca ea să-l roage o singură dată, pentru ca el să renunţe definitiv la tot, deşi suferea enorm, dat fiind că o pierdea şi pe ea şi copilul, care era al lui. Dacă dovedea că el era tatăl copilului, ceea ce ar fi fost foarte simplu, i-ar fi provocat ei suferinţe şi ar fi expus-o necruţător la tot felul de bârfe pe seama ei, datorită situaţiei în care se afla; lumea ar fi judecat-o greşit şi ar fi bârfit-o neîncetat. De altfel, dacă Traian îşi dovedea paternitatea, s-ar fi aflat şi de boala blondului Enka, de incapacitatea lui, ceea ce ar fi fost neplăcut şi pentru acesta, iar Diana nu dorea acest lucru, fiindcă ea pe Enka îl iubea şi n-ar fi vrut ca el să sufere. Astfel ea a obţinut totul, determinându-l pe Traian să renunţe, să piardă el totul, să sufere în tăcere, fiindcă nimeni n-a aflat niciodată nimic, totul a rămas secret, doar pentru că Traian a acceptat necondiţionat acest lucru. Tot ea i-a cerut insistent ca Traian să nu-i spună nici băiatului, adică lui Lucian, niciodată, nimic din acest adevăr, pentru că, spunea ea, dacă n-a aflat când era mic, n-ar avea rost să afle mai târziu, când va fi deja mare. Astfel, nimeni n-a ştiut nimic, afară de un cerc restrâns, adică ei, Diana, Iulian, Traian, mama Dianei, părinţii lui Enka, doctorul personal al acestuia, cât şi eu, fiindcă Traian n-a putut rezista să nu spună nimănui. Tatăl Dianei nu ştia nimic şi presupun că nici la ora actuală n-a aflat adevărul, deci dânsul e probabil convins că Luci e fiul blondului Enka. Presupun însă că acum ar mai putea şti ceva profesorul vostru, Eugen Manea, care a devenit probabil, în lipsa mea, un prieten devotat pentru Traian, un sprijin la nevoie, un confident... Ah, câtă suferinţă i-a provocat această fetişcană, Diana, lui Traian. El era şi încă este un om minunat, aşa cum presupun că-n ultimul timp, înainte de plecarea în misiune, l-ai cunoscut şi tu şi după cum prea bine-l vezi pe fiul său, colegul tău, Lucian, care-i seamănă foarte mult, în toate, nu doar la înfăţişare. A moştenit aproape totul: îndemânarea lui neobişnuită, iscusinţa lui, inteligenţa lui sclipitoare, ambiţia nemărginită, înfăţişarea mai mult decât plăcută, abilitatea de a se descurca în funcţii de conducere, ba până şi privirea ageră, de vultur. Până una alta, e chiar şi matematician, ca şi Traian, de altfel. În el se oglindeşte perfect Traian, aşa cum îl ştiam eu când era tânăr. Traian avea numai 18 ani când Luci a venit pe lume, iar mama lui, Diana, încă minoră, doar 17; se pare însă că Traian n-a fost în stare s-o uite, să se îndrăgostească de alta, care să merite dragostea lui şi care să-i ofere dragostea ei în schimb, n-a fost capabil să-şi întemeieze o familie, să aibă un alt copil. Pentru el Diana şi Lucian erau totul, deşi doar în secret, pentru că amândoi îi aparţineau lui Enka, cel pe care Diana l-a iubit întotdeauna şi pe care Lucian l-a considerat mereu a-i fi tată. Şi oricum, dacă Traian ar fi dovedit atunci că el era tatăl copilului, n-ar fi reuşit să-l primească spre îngrijire şi creştere; Diana aranjase totul în aşa fel încât să nu poată obţine asta. Ea spunea că nici un tribunal din întreaga lume nu i-ar acorda lui tutela asupra copilului, pentru că n-avea ce să-i ofere. Nu avea un cămin stabil, o familie, nimic. Zicea ea atunci: „Unde l-ai creşte? Aici, în Institut? Ar deveni un fel de... Al doilea copil al Institutului?” Pe când aşa, copilul avea o casă, o familie unită, bunici, atât din partea ei, cât şi din partea lui, avea toate condiţiile necesare unei creşteri normale. Desigur, mai târziu, când Traian a devenit directorul Institutului, ar fi putut obţine orice, atunci putea să-i ofere şi el singur copilului toate condiţiile necesare creşterii, dar se pare că a renunţat definitiv, n-a încercat nici atunci să dovedească faptul că el era tatăl lui. Cam asta ar fi cu Lucian, colegul tău, asta ar fi povestea lui. Priveşte-l! Nici măcar nu-şi închipuie că noi doi vorbim despre el acum. Bietul băiat! Cât de mult l-au afectat cuvintele tale... E chiar şi mândru, încăpăţânat, la fel ca tatăl lui, Traian.
Lucian se oprise cu privirea asupra unei fototografii anume de mai mult timp; privea visător, nemailuându-şi ochii de acolo, deşi fumase tot timpul, ţigară după ţigară.
- La ce s-o uita oare de atâta timp? se arătă Lia curioasă.
- Vrei să aflăm? o întrebă tatăl ei.
- Ştiu şi eu?! Dacă s-ar putea... De ce nu?
- Atunci hai să vedem ce priveşte cu atâta interes, propuse To, reglând aparatele în aşa fel încât să observe şi ei albumul cu fotografii pe care-l privea Lucian, iar curând, pe ecran apăru imaginea fotografiei respective.
Inevitabil, în fotografie era redat chipul ei, al Liei.
- Acum ce mai zici, draga mea? Ce mai ai de spus? Priveşte-l doar, cât de mult se frământă, din cauza ta... Îţi dai seama cât de mult te iubeşte?
- Eu... Nu ştiu, tati. Poate că priveşte fotografia mea, doar din cauza a ceea ce i-am spus; i-am provocat atâta suferinţă...
- Nu fi naivă, fata mea! Totul e atât de clar...
- Crezi?
- Evident.
- Ciudat... El nu mi-a spus niciodată ceva de genul ăsta.
- Poate pentru că nu i-ai dat ocazia...
- De asemenea, e ciudat şi faptul că domnul director mi-a spus ceva asemănător, cu puţin timp înainte de a pleca în misiune. M-a chemat la dânsul în cabinet şi mi-a vorbit atunci despre Luci, elevul dumnealui favorit. Mi-a spus că Lucian ar fi îndrăgostit de mine, dar că n-ar avea puterea să recunoască el însuşi acest lucru, că ar fi timid şi că va dura mult până va reuşi să-mi spună el însuşi acest adevăr.
- Evident, draga mea. Se vede că Traian avea dreptate. De altfel, cine altul putea să-l cunoască pe Lucian mai bine decât el? Doar e fiul lui! Cum să nu-şi cunoască fiul, chiar dacă nu el l-a crescut? Ah, îl înţeleg atât de bine...
- Nu ştiu ce să spun, tati. Nu ştiu ce să mai cred.
- Păi, nu vezi, draga mea? E destul de limpede. Ce-ai vrea mai mult de atât? Priveşte-l numai şi ar trebui să-ţi dai seama...
Urmăriră amândoi imaginea de pe ecran. Lucian privea încă fotografia, apoi o scoase din album, pe care-l închise, lăsându-l pe masă, fără a privi restul fotografiilor. To reglă aparatura, astfel încât să se poată zări din nou chipul tânărului comandant, nu fotografia din mâna lui. Pe ecran apăru din nou chipul lui plăcut, iar ochii săi cei expresivi îi trădau parcă sentimentele, vorbeau în locul lui. Oftă, închise ochii, iar când îi deschise, nu mai privi spre fotografie, pe care o puse în buzunarul hainei, apoi se ridică, îndreptându-se spre ieşirea din rezerva sa. Luă de pe măsuţă cana goală, cât şi pachetul de ţigări, golit mai mult de jumătate. Ieşi din rezervă, pornind spre puntea principală a navei, unde ajunse în scurt timp...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!