agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 60 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-15  |     | 



*77. Singurătate...

Se îndreptă spre uşa rezervei sale, însă nu încercă s-o deschidă, ştiind sigur că nu va reuşi.
- Robby, Felix, tot nu mi-aţi deschis uşa? Nu încă? Nu mi-aţi deschis-o până acum? Consideraţi că ar mai fi necesar să mă ţineţi prizonier aici, în rezerva mea? le aminti el roboţilor cu seriozitate în glas, vorbind foarte calm. Haideţi, vă rog, deschideţi-mi! Vreau să ies de aici... Sunt mult mai calm acum. M-am liniştit.
- Scuză-ne, Lucian, auzi el glasul lui Robby, de pe puntea principală. Te-ai trezit deja? Nu ştiam acest lucru.
- Acum ştiţi; da, m-am trezit, deşi cam târziu. Şi v-aş ruga să-mi deschideţi, aş vrea un ceai fierbinte, un mic-dejun... Mi-l pregătesc eu singur. În sfârşit, trebuie să ies de aici, nu pot rămâne închis. Am stat destul. Mi-a ajuns!
- Sigur, Lucian, îţi vom deschide imediat, răspunse acum Felix, adăugând: Însă numai dacă ne promiţi ceva.
- Ascultaţi, vă rog... Sunt mult mai calm acum, nu mai sunt nervos, ca ieri, chiar dacă sunt prost dispus. Dar vă promit că n-am să vă mai vorbesc urât, deloc. Aşa că, vă rog, deschideţi-mi uşa!
- Nu la modul în care ne-ai vorbit ne refeream, Lucian, continuă Felix. Noi am înţeles starea în care te aflai. Am vrea însă să ne promiţi că, odată ieşit din rezervă, n-ai să mai bei iarăşi multe cafele şi n-ai să mai fumezi atâtea ţigări, ca ieri...
- Ah, deci, asta era; cafea, ţigări... Sigur că n-am să mai beau deloc, nici măcar o singură ceşcuţă, prefer un ceai fierbinte acum; nici n-am să mai fumez, deloc, vă promit! Vă dau cuvântul meu! Ştiu că am exagerat aseară şi nu-mi face deloc bine, dar cred că nu-mi dădeam seama de asta atunci. Acum mă doare şi capul, puţin, după atâtea cafele, atâtea ţigări... Dar nu vă faceţi griji inutile! N-am să mă mai ating de ele, pentru o perioadă lungă, foarte lungă... Mi-a ajuns aseară acel consum exagerat, negândit.
- Bine, Lucian. Atunci, s-a făcut! Noi ştim că dacă ieşi de acolo, există riscul să reîncepi cu ţigările şi cafelele, dar avem încredere în tine. Ştim ce înseamnă promisiunea pentru un om, mai ales în cazul tău. Iar tu tocmai ţi-ai dat cuvântul în acest sens. Nu cred că ţi-l vei încălca, spuse Felix.
- Uite, continuă Robby. Ca să-ţi demonstrăm asta, noi doi vom şterge chiar acum programul codificat care blochează uşa rezervei tale, iar uşa va deveni aşa cum era înainte, va funcţiona fără probleme. Se va deschide, de îndată. Gata! Am şters programarea. Acum poţi încerca să ieşi. Totul a revenit la normal.
- Bine, mulţumesc, spuse Lucian şi se îndreptă spre uşă semeţ, iar uşa se deschise imediat.
Lucian ieşi, iar uşa se închise la loc, în urma lui. Se uită numai puţin înapoi, spre ea, apoi porni spre puntea principală, unde erau cei doi roboţi.
- Bună dimineaţa, Felix, Robby...
- Bună dimineaţa, Lucian, îi răspunseră roboţii.
- Sper că te vei ţine de cuvânt, îi aminti Robby.
- Bineînţeles. Ascultaţi... Aş vrea să-mi cer iertare de la voi pentru felul în care m-am purtat cu voi doi ieri, mai ales pentru cum v-am vorbit. Am fost mojic, nepoliticos...
- Lucian, credeam că ai înţeles că noi suntem doar doi simpli şi banali roboţi, spuse Felix. Nu suntem, n-am fost şi nici n-am putea fi supăraţi pe tine; e un sentiment straniu specific numai oamenilor, caracteristic lor, necunoscut nouă, un sentiment pe care noi nu-l putem înţelege şi mai ales, nu-l putem avea. Dar dacă vrei tu, iar dacă asta te ajută cumva, într-un fel, atunci îţi putem spune că te iertăm. De fapt, te-am iertat deja, de la bun început, te-am înţeles şi nici măcar n-am fost supăraţi pe tine, nici o singură clipă. Deloc. Deci, ai iertarea din partea noastră.
- Mulţumesc. Contează foarte mult pentru mine acest lucru. Rămânem deci în continuare buni prieteni, chiar dacă voi sunteţi numai doi roboţi şi nu puteţi înţelege sau cunoaşte nici sentimentul de prietenie. Eu tot vă consider doi prieteni buni, apropiaţi, dragi mie. Nu ştiu dacă asta înseamnă ceva pentru voi, dar sper că da. În orice caz, pentru mine înseamnă foarte mult.
- Poţi fi sigur că şi pentru noi doi înseamnă ceva, chiar foarte mult. Prietenia ta contează chiar şi pentru noi doi, spuse Robby.
- La fel de mult cât înseamnă şi pentru tine, chiar dacă noi suntem doar doi roboţi şi nu putem avea sentimente, completă Felix. Dar putem aprecia acest lucru.
- Foarte bine, atunci. Chiar foarte bine, concluzionă Lucian.
- Unde sunt cele şase bulinuţe de pe reverul hainei tale? remarcă Felix lipsa acestora.
- Asta chiar nu vă interesează şi nici n-am de gând să vă dau explicaţii, oricât de buni prieteni v-aş considera, replică el cu seriozitate.
- Bine, Lucian. Nici nu vom insista, îl asigură Robby.
- Şi totuşi, de ce erai nervos aseară? întrebă Felix.
- Vă rog, fără întrebări de genul acesta. Am să mă întorc până-n rezerva mea şi vă rog să nu-mi mai blocaţi iarăşi uşa; încă n-am mâncat nimic.
- Dacă nu ne dai motive, nu ţi-o vom bloca, rosti Felix.
- Îţi dai seama că nici aseară nu ţi-am fi blocat-o, dacă ne lăsai de ales, zise Robby.
- Am înţeles; a fost vina mea. Comportamentul meu v-a obligat să recurgeţi la astfel de măsuri.
- Evident, îl aprobă Felix.
- N-am să vă mai dau motive să procedaţi astfel din nou.
- Cu colegii tăi te vei întâlni astăzi? îl întrebă Felix pe neaşteptate.
- Nu! Nici gând, răspunse el sever, negativ. N-am să-i mai întâlnesc deloc, o perioadă mai lungă, pe nici unul dintre ei.
- De ce? Ar trebui să vă întâlniţi, să lămuriţi situaţia, îţi sunt totuşi colegi, îi reproşă Robby.
- Deocamdată nu-mi mai sunt, nimic. Deloc, spuse Lucian grăbit şi se îndreptă spre rezerva sa.
- Off, oamenii... N-o să reuşesc niciodată să-i înţeleg, rosti Robby în urma lui.
- Nici eu, îl aprobă Felix. Oamenii ăştia...
Dar Lucian nu-i luă în seamă, ci îşi continuă drumul spre rezerva sa, unde ajunse în scurt timp. Uşa rezervei funcţionă în mod normal, deschizându-se fără probleme la apropierea lui. Deci roboţii îşi ţinuseră cuvântul dat şi şterseseră programul parolat din sistemul automat al uşii. Lucian se aşeză comod pe marginea saltelei şi luă de pe noptiera din apropiere cele două obiecte dragi lui: păpuşa şi fotografia Liei, privindu-le intens.
- Mai am puţin timp liber şi-mi pot permite să mi-l petrec împreună cu voi două, spuse Lucian, privind când păpuşa, când fotografia Liei. Poate că voi două vă veţi întâlni, în curând. Poate că voi decide să i te dăruiesc ei, cât de curând, păpuşică dragă. Poate...
- Da, ar fi bine. Foarte bine, murmură To Kuny îngândurat.
- Ce ar fi foarte bine, tati? auzi el glasul Liei, care se trezise şi ea între timp şi ieşise din camera alăturată.
- Ah, Lia, draga mea, tu erai? tresări To Kuny, oprind grabnic aparatura, pentru ca nu cumva fiica lui să observe păpuşica aceea la Lucian, întrebându-se însă temător dacă nu cumva ea auzise cuvintele colegului ei. Te-ai trezit deja, fetiţa mea? evită dânsul să-i răspundă la întrebare.
- Da, tati. Dar ce anume urmăreai acolo, cu atâta interes? Pe Luci? Şi de ce-ai oprit aparatura când am apărut eu? Ca să nu-l văd? Porneşte-o, te rog, vreau să-l văd şi eu pe colegul meu, dacă s-a trezit şi nu mai doarme.
- Păi, draga mea, nu cred că ar fi indicat să-l vezi acum. S-a trezit, dar... El tocmai e sub duş; din cauza asta am oprit aparatura. N-ar fi frumos din partea ta să-l priveşti în timp ce-şi face duş, nu crezi? spuse To Kuny, încercând să pară convingător, pentru ca Lia să nu-l vadă pe Lucian cu păpuşa ei în mână.
- Ah, da, tăticule... În cazul ăsta, evident că ar fi necuviincios din partea mea, aşa că lasă-l în pace, păru ea încurcată, renunţând la ideea de a-l vedea pe colegul ei. Dar cum, de abia acum, la ora asta, îşi face duşul? Înseamnă că şi el s-a trezit mai târziu decât de obicei, nu doar eu. Iar el obişnuieşte întotdeauna să se trezească foarte devreme dimineaţa, nu aşa de târziu.
- De data asta, draga mea, se pare că s-a trezit cam târziu şi el, dar e de înţeles, era foarte obosit după ziua de ieri. Însă nu numai tu şi el v-aţi trezit târziu, fata mea, ci chiar şi eu, lucru mai neobişnuit în caul meu; chiar nu-mi dau seama cum anume mi s-a întâmplat.
- Ah, tati, se pare că numai din cauza mea te-ai trezit târziu astăzi. Îmi pare rău că te-am deranjat atât de mult. Te-am obosit...
- Nu spune prostii, fetiţo! Nu m-ai deranjat deloc! Mi-a făcut plăcere să stau cu fiica mea. Iar dacă într-adevăr numai din cauza ta m-am trezit târziu astăzi, atunci nu regret deloc. Ba chiar îmi pare bine şi sper să se mai repete. Aş vrea să vii mai des la mine şi nu doar dacă ai probleme.
- Aşa ai impresia? Că vin numai când am probleme?
- Păi, vrei să spui că n-ar fi aşa?
- Ştiu şi eu, tati?! S-ar putea să ai dreptate. În cazul ăsta, scuză-mă, o să încerc să îndrept această greşeală, trecând mai des pe la tine, nu doar când am probleme. Oricum, tati, orice ar fi, te iubesc mult de tot, nu uita asta, spuse ea, îmbrăţişându-şi tatăl.
- Şi eu te iubesc, fetiţa mea.
Urmă un scurt moment de tandreţe între tată şi fiică, apoi Lia spuse:
- Oare Luci n-a terminat cu duşul ăla?
- Vrei să pornesc aparatura, să verificăm? rosti întrebător domnul Kuny.
- Mai bine nu, respinse Lia ideea, iar tatăl ei se bucură că nu primise un alt răspuns.
- Tati, parcă spuneai că mami şi doamna Enka au fost într-un timp prietene bune, îşi aminti Lia.
- Aşa-i; într-un timp, Valeria şi Diana se înţelegeau bine şi se întâlneau destul de des, o aprobă domnul Kuny. Iar vizitele pe care le făceam, împreună cu mama ta, acasă la familia Enka, erau mai mult din cauza prietenului meu, Traian, pe atunci nu încă director, însă în devenire... El insista să-i vizitez, ca apoi să-i povestesc, mai mult despre fiul său, iar eu nu-l puteam refuza. Şi ca pretext pentru aceste vizite puteam folosi faptul că Diana şi Valeria erau prietene. Dar, după cum ţi-am spus, după arestarea mea, ele au rupt orice legătură. Oricum, relaţia dintre ele se cam „răcise” de mai înainte, pentru că Valeria nu aproba modul în care Diana îl trata pe Traian, deşi nu cunoştea toate amănuntele. Desigur, spre deosebire de Traian, care-mi spunea mie totul, Diana era mult mai secretoasă faţă de Valeria şi în general faţă de oricine altcineva; nu dorea să se afle despre aventura ei, doar nu era în interesul ei. Diana dorea, dacă se putea, să nu afle nimeni, să muşamalizeze totul, pentru ca Luci să treacă drept fiul blondului Enka, nu al „copilului Institutului”.
- Hmm... Interesantă tactică pentru o puştoaică de numai 16-17 ani, cât avea mama lui pe atunci. Se pare că era foarte ambiţioasă; nu se lăsa deloc până nu obţinea ceea ce-şi dorea, indiferent de metodele la care recurgea pentru a-şi atinge scopul. În plus, reuşea să-i convingă pe cei din jur s-o aprobe, să fie de acord cu ea.
- Da, draga mea, se pare că aşa era Diana, mama lui, pe atunci; probabil că tot aşa este şi acum, nu cred că s-ar fi schimbat atât de mult între timp. Şi... Recunoşti pe cineva în caracterizarea asta?
- Pe... Luci, desigur; normal, doar e fiul ei.
- Păi, vezi... A moştenit şi de la ea câte ceva, nu doar de la Traian.
- Desigur. A moştenit destule, de la ambii; în plus, l-a influenţat şi domnul Enka, destul de mult, a luat şi de la dânsul câte ceva.
- Bineînţeles, doar pe dumnealui l-a considerat drept tată în toţi aceşti ani.
- Bine, tati. Îţi mulţumesc pentru răbdarea pe care ai avut-o cu mine. Acum mă simt mult mai bine, aşa că am să plec, să te las liniştit. Bănuiesc că Ly nu mai este de mult în camera noastră, la ora asta, deşi poate a fost îngrijorată din cauza mea, însă cred că s-a întâlnit cu Mihăiţă de dimineaţă şi au plecat împreună, dar mă descurc eu până la întoarcerea ei.
- Eşti sigură că vrei să pleci? Mai poţi rămâne, nu mă încurci deloc, cu nimic. Dimpotrivă, prezenţa ta îmi face plăcere.
- Ştiu, tati, dar cred că trebuie să mă retrag. Ar fi mai bine. Am stat destul.
- Cum vrei, dragă... O să mergi să vorbeşti cu Lucian astăzi?
- Ah, nu, nu încă. Poate că voi vorbi cu el, dar nu chiar aşa de curând. Cred că ar trebui să-l lăsăm o vreme singur în navă, aşa cum ne-a cerut, poate o să-i prindă într-adevăr bine. Deşi recunosc că e cam greu fără el, nu doar pentru mine. Şi pentru colegii noştri.
- Fie, scumpo, n-am să insist. Dar sper să n-aştepţi prea mult. Ar trebui să vorbeşti cu el, cât de curând, despre tot. Însă nu te pot obliga să procedezi astfel.
- Sigur, tăticule. Acum te las. Poate o să mai trec pe la tine zilele astea; poate chiar şi astăzi, dar nu-ţi promit nimic.
- Să vii oricând doreşti, draga mea. Aici eşti întotdeauna binevenită.
- Ştiu, tăticule. La revedere, spuse ea şi-şi sărută tatăl pe obraji.
- Cu bine, fetiţa mea, îi răspunse To Kuny, după ce şi dânsul o sărută, apoi o privi drăgăstos cum se îndrepta spre ieşire.
Privind-o, îşi spuse în gând: „Dacă ai ştii tu, draga mea, că el e tocmai băiatul acela curajos care te-a salvat atunci, fără nici o îndoială – el e sigur acela şi că e foarte îndrăgostit de tine, ai alerga într-un suflet la el, chiar acum, fără a mai sta pe gânduri, să-i spui totul, să vorbeşti cu el. Aşa ai proceda şi aşa ar fi bine. Însă tu nu cunoşti încă acest amănunt, iar eu n-am să-ţi spun, deşi aş putea. Însă nu, pentru că nu e bine să mă amestec. Tu singură va trebui să descoperi asta, să-ţi dai seama de acest lucru; tu singură, fără să-ţi spun eu...”
To Kuny rămase singur, să-şi vadă de treburile sale zilnice, în timp ce fiica lui se îndrepta spre camera ei din oraş. Nu se duse însă direct în cameră, cum îşi propusese iniţial, ci mai întârzie, plimbându-se prin oraşul artificial, pe străzile tăcute ale acestuia. În cele din urmă, rămase într-un părculeţ, unde se aşeză pe o bancă, singură, tristă, îngândurată, meditând serios asupra celor petrecute în ultimul timp, mai mult din cauza ei...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!