agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 57 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-28  |     | 



*123. Peştera.

Peste câteva ore, datorită ritmului în care înaintau, ajunseseră deja înapoi la hotarul dintre aerul cel transparent şi incolor de deasupra şi cel alb ca laptele aflat dedesubt. Aici se opriră pentru o scurtă şi ultimă pauză, să răsufle puţin. Lucian lăsă din nou rucsacul, pe care-l va lua iarăşi în momentul în care vor porni la drum, iar Lia continua să înregistreze, minunându-se de tot ceea ce vedea în jurul ei.
Înserarea era, ca de obicei, extraordinară, dar aici, la această înălţime, parcă era şi mai deosebită. În sus, cerul senin cuprins de o mulţime de culori specifice înserării, iar în jos albul impenetrabil al atmosferei încărcate de dantoniu, prin care nu se zărea nimic. Desigur, lipsea strălucirea produsă de materialul alb cu care era pavată suprafaţa planetei, pe munţi materialul fiind inexistent, dar acest lucru nu scădea din frumuseţea peisajului.
Cupola şi oraşul de sub ea dispăruseră, nu mai puteau fi nici ele zărite, ascunse îndărătul piscurilor înalte ale munţilor. Liniştea şi pustietatea dominau şi aici, ca peste tot, dar acest lucru nu-i mai deranja deloc, fiind deja obişnuiţi cu această mică ciudăţenie a Proximei. Poate că doar ordinea exemplară, care de asemenea exista peste tot pe suprafaţa acestei planete lipsea aici, pentru că stâncile munţilor nu puteau fi aranjate într-o anumită ordine, după pofta locuitorilor; ele erau aşa cum fuseseră dintotdeauna, cu câteva mici excepţii, printre care se număra lipsa vegetaţiei şi a vieţuitoarelor (probabil că în trecut existaseră pe aici plante din belşug, cât şi animale, însă acum ele lipseau cu desăvârşire).
După noua pauză făcută, a treia la număr de când începuseră escapada montană, reluară coborârea spre locul unde era plasat straniul avion. Nu la mult timp după reluarea coborârii, Lia se opri, schimbând brusc direcţia. Lucian privi cu atenţie încotro pornise colega lui. Aerul începuse deja să se coloreze uşor în alb, nu foarte puternic; dedesubt însă, totul părea a fi înghiţit de aburul cel alb şi dens – nu se zărea nimic altceva, de parcă munţii se ridicau în mod ciudat direct din acel abur opac, de la acea înălţime.
- Lia, ce faci?! Ce-ai văzut acolo? se interesă el, încercând să-şi dea seama ce observase colega lui. Te rog, întoarce-te! Trebuie să coborâm, să ajunge înapoi, în oraş! De preferinţă, astăzi!
- Vino şi tu puţin aici, Luci, îi ceru ea, în loc să se întoarcă alături de el.
- Nu! se împotrivi categoric Lucian. Haide! Am întârziat destul. Să plecăm! Acum!
Însă ea, încăpăţânată, nu-i dădu ascultare, de parcă nici n-ar fi auzit ceea ce spusese el. După ce aşteptă puţin ca ea să apară, ceea ce nu se întâmplă, se văzu nevoit să meargă să vadă despre ce era vorba; evident, era şi curios. În momentul în care ajunse lângă ea, Lia îi spuse:
- Priveşte! Aici e o deschizătură în munţi.
- Da. Văd, constată el, mai puţin entuziasmat decât ea.
- Ce crezi c-ar fi? Vreun tunel, o galerie, sau o peşteră?
- Nu ştiu, nu mă interesează şi nici nu vreau să aflu. Haide, să mergem! Pentru că singurul lucru pe care-l ştiu în acest moment este că trebuie să ne întoarcem la avion şi să plecăm de aici.
- Nu, stai! Aşteaptă! îl opri ea. Hai să facem câteva poze aici!
- Poze?! Poate revenim mâine, mai devreme, nu acum...
- Hai, Luci... Doar câteva, insistă ea.
Cum s-o refuze?! Se lăsă repede convins şi iată-se din nou în obiectivul aparatului foto şi a celui de filmat; la fel şi ea, filmată şi fotogafiată de el.
- Gata! Să plecăm acum, zise el după vreo un sfert de oră petrecut în acel loc.
- Nu încă, se împotrivi ea. Ce-ar fi să intrăm? propuse de îndată.
- Nici gând, domnişoară! Nici măcar nu se discută! decise el ferm, doar că ea nu era genul de persoană care să-i dea lui ascultare.
- Gândeşte-te mai bine! Ar fi interesant...
- Ce-i cu tine?! Ţi-ai pierdut minţile? rosti el, la care ea îi aruncă o privire albastră plină de reproş. Scuză-mă, dar nu vom intra nicăieri!
- Hai, Luci! Numai puţin, te rog.
- Nu! refuză el categoric.
- Să vedem şi noi ce e acolo...
- În caz că n-ai observat, e întuneric beznă acolo, deci, oricum nu putem vedea nimic. Aşa că n-are rost să întârziem. Trebuie să ne întoarcem imediat! Aproape s-a întunecat de tot.
- Şi ce dacă? Nu-i nici o problemă, nu?! Doar suntem pe Proxima... N-are decât să se întunece!
- Ascultă... N-am de gând să nu ajung înapoi în navă în noaptea asta, aşa că nu vreau să întârziem. Am stat deja destul. Nu vreau să înnoptez aici!
- Nu! Haide! Intrăm numai puţin şi gata...
- Ba nu intrăm nicăieri, deloc! Uite: Aproape s-a întunecat, iar tu vrei să intri într-o peşteră necunoscută sau ce-o fi asta...
- Şi ce-i cu asta? Ce tot îi dai zor cu întunericul ăsta?
- Presupun că şi acolo, în interior, este tot foarte întuneric...
- Şi ce dacă, Luci?! Doar nu ţi-e frică de întuneric!?
- Nu, sigur că nu mi-e, dar nu vom intra acolo!
- Ba da; asta trebuie să fie: Ţi-e frică de întuneric, domnule comandant! Eşti un fricos, afirmă ea.
- Nu-i adevărat! Nu sunt, se împotrivi el.
- Atunci, demonstrează-mi!
- N-am de gând să-ţi demonstrez nimic!
- Să intrăm, Luci, dacă nu ţi-e frică!
- Nu, nu intrăm nicăieri! Şi ştii ce?! M-am săturat de atâtea discuţii inutile! Eu mă întorc chiar acum şi o să cobor singur spre avion, în continuare, preciză el, pornind înapoi.
- Hmm... Treaba ta! N-ai decât! Faci cum vrei. Eu tot intru aici. Oricum, tu pierzi, îl atenţionă ea şi într-adevăr intră.
Neîncrezător, Lucian privi în urmă, închipuindu-şi probabil că ea cedase, dar când observă că dispăruse deja, mări pasul înapoi, în direcţia ei. În scurt timp o ajunse din urmă şi o opri, prinzând-o de braţ.
- Ce faci? Eşti cumva nebună?! Hai să ieşim imediat de aici!
- Nu! Ieşi tu! Eu rămân. Vreau să văd ce e pe aici. Interesant; e o peşteră... Şi lasă-mă-n pace! Dă-mi drumul imediat! Ai zis că pleci... De ce te-ai întors? Eu nu te-am rugat să vii înapoi.
- Eşti foarte încăpăţânată şi neascultătoare; tipic ţie, o caracteriză el, amintindu-i: Ţi-am spus să ne întoarcem! Să plecăm spre avion. Acum!
- Dar eu nu vreau, preciză ea cu hotărâre în glas. Pleacă tu!
- Bine, domnişoară, acceptă el mai calm şi-i dădu drumul braţului. Ai chef de aventuri montane şi de investigat peşteri în plină noapte? N-ai decât să te descurci de una singură! Eu nu mă amestec! Dar, înainte de asta, ţin să-ţi amintesc că eu sunt comandantul misiunii şi-n acest caz, îţi ordon să părăsim imediat această peşteră! Dacă nu vrei să-mi dai ascultare, treaba ta, dar nu-i bine. Asta-i insubordonare; din nou, tot din partea ta...
- Nu mă lua pe mine cu chestiile astea! Ştii bine că nu-ţi merge! Nu mă ameninţa! Ţi-am mai spus: Nu face pe comandantul cu mine! În caz contrar, mă văd nevoită să-ţi amintesc că suntem în vacanţă, pe care chiar tot tu ne-ai acordat-o şi nici măcar nu eşti îmbrăcat în uniformă, deci, nu poate fi vorba de nici un şef sau comandant al misiunii aici, acum.
- Cu uniformă sau fără, fie că e vacanţă sau nu, tot eu sunt comandantul, încă, din nou; doar tu însăţi mi-ai cerut insistent acest lucru. Ai uitat deja? Nu mai ţii minte?! Aşa că-mi datorezi ascultare!
- Nu-ţi datorez nimic! Şi sunt capabilă să decid şi să mă descurc singură, fără tine. Şi te anunţ că vreau să rămân aici, în această peşteră, în noaptea asta. Iar tu nu mă poţi împiedica. N-ai cum, pentru că n-am nevoie de aprobarea ta. Şi nici că-mi pasă ce vei face.
- Ascultă-mă, te rog... Noi nu ne aflăm aici pentru a explora munţii, peşterile, sau alte zone necunoscute ale acestei planete. Nu suntem exploratori, insistă Lucian, cu glas rugător, încercând în alt fel s-o convingă să renunţe la ideea ei de a rămâne.
- Nu, zău?! Atunci, ce suntem? Eu credeam că exact exploratori, doar în asta constă misiunea noastră, nu?! Să explorăm necunoscutul...
- Nu chiar. Nu în totalitate...
- Ba da. E destul de clar. Suntem aici pentru a descoperi lucruri noi, necunoscute. Asta-i menirea noastră.
- Bine. Poate ai dreptate în privinţa asta, cedă el parţial. Dar în cazul acesta, hai să plecăm acum. Vom veni altădată şi vom explora peştera aceasta şi alte zone necunoscute, dacă asta-ţi doreşti, dar nu acum; altădată! Mâine. Ziua. În alte zile. Oricând... Împreună cu ceilalţi, nu doar noi doi, singuri.
- De ce altădată şi nu acum? Dacă tot suntem aici...
- Lia, n-am mâncat absolut nimic, de azi dimineaţă, nici tu, nici eu...
- Şi... Nu mai poţi rezista puţin? Crezi că o să mori de foame, domnule comandant?
- Nu, sigur că nu, însă... Sunt şi obosit, după atâta urcuş. Nu mă crezi? Mi-a ajuns pe ziua de azi. Tu n-ai cărat deloc rucsacul ăsta; e destul de greu, să ştii.
- Lasă, o să te odihneşti destul după aceea. Mâine, toată ziua, dacă vrei şi o să-ţi revii.
- Lia, e mult prea târziu acum. Şi e întuneric. Foarte...
- Asta era! Recunoaşte, Lucian! Ţi-e frică! Ţi-e teamă de întuneric, pentru că eşti un laş...
- Ce-ai spus?! Nu mă provoca! Nu sunt deloc laş, o atenţionă el cu seriozitate în glas. Şi nu mi-e frică de întuneric, în nici un caz. Ar fi absurd!
- Atunci, dovedeşte-mi! Demonstrează-mi că nu eşti fricos! Pentru că aşa cum te comporţi acum, dai dovadă de multă laşitate...
- Ce tot spui? se încruntă el.
- Iepuraş fricos; îi e teamă până şi de umbra lui... zâmbi Lia.
- Hei, ai grijă ce vorbeşti!
- Atunci, haide! Pierdem timpul degeaba, stând pe loc.
- Bine! Fie... Ai câştigat, cedă el. Să mergem să vedem peştera asta afurisită acum, dacă asta-i ceea ce doreşti. Vei vedea că nu sunt deloc laş şi nici fricos. Dar, dacă se întâmplă ceva neprevăzut, vina îţi aparţine în totalitate. Va trebui să-ţi asumi această responsabilitate, pentru că eu n-am fost de acord cu această incursiune de la bun început. Reţine acest amănunt!
- De acord, acceptă ea. Să mergem!
Victorioasă, porni voioasă înainte, cercetând totul cu atenţie. El o urmă prudent, nemulţumit de faptul că totuşi se lăsase uşor convins de ea, deşi era şi el curios în privinţa acestei peşteri, nu putea nega acest lucru. Pe măsură ce înaintau, întunericul devenea din ce în ce mai greu de pătruns cu privirea, iar ei de abia distingeau ce era în jurul lor, însă puteau fi siguri că nu erau în pericol.
- Luci, ai cumva la tine, din întâmplare, vreo lanternă, prin rucsacul ăla? întrebă Lia, pentru că deja nu se mai zărea aproape nimic şi se împiedicau destul de des.
- Hmm... Am; şi nu din întâmplare. M-am gândit că s-ar putea să fie nevoie şi de o lanternă la noi, spuse el, în timp ce-şi dăduse rucsacul jos din spinare, bâjbâind prin el, după lanternă. Asta e! exclamă el în momentul în care reuşise s-o găsească.
- De ce n-ai spus până acum că ai lanterna la tine?
- Pentru că... M-am gândit că vei dori să ne întoarcem, dacă nu avem lumină.
- Ah, Luci... murmură ea a nemulţumire.
El scoase lanterna şi o aprinse. Nu era o lanternă foarte mare, era micuţă, delicată şi uşoară, dar avea o lumină destul de puternică, de aceea în momentul în care o aprinse, interiorul peşterii fu invadat de lumina produsă şi astfel reuşiră să vadă mult mai clar în jurul lor. Lucian mişcă lanterna în mai multe direcţii, pentru a cerceta totul cu atenţie, fasciculul luminos mutându-se de colo-colo.
- Aşa-i mult mai bine, aprecie Lia. E minunat! Cum ţi se pare?
- Mda... mormăi el nedesluşit, mai puţin entuziasmat decât ea. Doar nişte roci; altfel aranjate.
- Cum?! Nu-ţi place? se miră ea.
- Ba da... Să zicem că sunt doar nişte alte roci, dar, desigur, minunat aşezate. Şi acum, că le-ai văzut, ne-am putea întoarce?
- Nu încă, îl refuză ea. Să înaintăm! Ce frumos! Ah... Care or fi stalagtite şi care stalagmite? Mereu le încurc...
- Nu mă-ntreba pe mine; habar n-am. Nici eu nu le disting; nu sunt geograf, sau speolog... Poate Nis ar şti, dar el nu-i acum aici, cu noi... Sigur doarme la ora asta, nu umblă ca bezmeticul prin peşterile şi munţii Proximei...
- Hmm; nu contează... Acum, dacă tot avem lumină, am să fac vreo câteva înregistrări şi fotografii, decise ea, reglând aparatul de filmat. Între timp, hai să înaintăm puţin, doar n-o să stăm în locul ăsta, zise ea, pornind înainte de a fi terminat aceste cuvinte.
- Nu cred că e o idee prea bună. Mai bine am rămâne pe loc. Să nu ne îndepărtăm prea mult de ieşire, îşi spuse Lucian părerea.
- De ce nu? protestă Lia. Haide! Relaxează-te! Doar suntem pe Proxima... Nu-i nici un pericol aici.
- Nu-i vorba de pericole, Lia... Ascultă, bateriile lanternei nu vor rezista prea mult timp, sunt slabe, se vor descărca în curând şi vom rămâne din nou pe întuneric. Desigur, sunt reîncărcabile, dar mă tem că pe aici nu avem posibilitatea să le reîncărcăm. Iar altă lanternă nu mai am. Nici baterii de rezervă.
- Las’, că ne descurcăm noi, şefu’, zise ea, în timp ce înainta voioasă.
- Şefu’?! se încruntă el, dar nu adăugă nimic; totuşi, după un timp, spuse: Nu-mi place deloc locul ăsta. Nu-mi inspiră încredere. Ceva pare a fi în neregulă. Nu ştiu de ce, dar am o presimţire ciudată, de parcă se va întâmpla ceva şi nu un lucru bun, deci, ar fi mult mai bine să ne întoarcem, să ieşim din peştera asta, până nu va fi prea târziu! Acum! Imediat! Te rog, Lia!
- Ce tot vorbeşti? nu-l luă ea în seamă, continuând să înainteze. Ce s-ar putea întâmpla aici? În caz că nu ţi-ai dat seama, suntem pe Proxima, nu pe Terra.
- Şi ce-i cu asta?! Suntem pe Proxima, e adevărat, dar într-o zonă mai puţin cunoscută, necercetată încă... Şi nu ştiu de ce, dar am ciudata senzaţie că suntem urmăriţi... Cineva ne urmăreşte! E cineva aici... zise el, întorcându-şi atent privirea în mai multe direcţii.
- Ce tot spui?! E ridicol! E absurd! Să ne urmărească?! Aici?! Cineva?! E imposibil! Nu, e doar imaginaţia ta, care-ţi joacă feste. Poate, din cauză că ţi-e frică.
- Nu mi-e frică deloc, de nimic şi de nimeni! Încerc doar să te determin să înţelegi că ar fi mult mai bine să părăsim acest loc acum, în acest moment! Dar, dacă tot nu vrei, fie aşa cum doreşti. Doar să nu-mi spui că nu te-aş fi avertizat! Am văzut mai înainte, în lumina lanternei, o umbră, care se mişca; nu a noastră, bineînţeles...
- Aiurea... surâse ea, înaintând încet, cu atenţie. Lumini şi umbre, într-o peşteră întunecată; e normal... Nu poate fi cineva aici! Şi de ce ne-ar urmări? Dar mai ales, cine?! Vreun localnic? Sau unul dintre colegii noştri? Sau vreun robot? Ori poate Ly, Nick, sau cumva domnul Kuny?! Nu... E ridicol! Nu vezi? E doar închipuirea ta, pentru că ţi-e teamă. Asociezi luminile, umbrele, întunericul şi mişcările cu cine ştie ce urmăritor misterios; vreo fantomă probabil...
- Nu-i adevărat! se împotrivi el ferm. Nu am halucinaţii, dacă asta insinuezi.
- Nu ai?! se miră ea, surâzătoare. Şi atunci la cine sau la ce ar trebui să ne aşteptăm? Cumva la vreun monstru imens, cu dinţi mari şi gheare ascuţite? Ceva gen Tyrannosaurus Rex, sau poate şi mai înspăimântător? O creatură mult mai fioroasă? Vreun dragon sau balaur, scuipător de foc?
- Nu glumi cu lucrurile astea, o atenţionă el. Bineînţeles că nu la aşa ceva mă gândeam, însă, cu toate astea, ceva tot ne urmăreşte, în mod sigur. Sau mai exact, cineva, o persoană...
- Nu încerca să mă sperii, pentru că n-ai să reuşeşti!
- Nu încerc deloc să te sperii; eu vorbesc foarte serios... Ssst! Linişte! Ascultă cu atenţie! îi ceru el, făcându-i semn să se oprească din înaintare, în timp ce el părea a fi foarte preocupat în încercarea de a distinge câteva sunete abia perceptibile.
Stătură aşa, nemişcaţi, câteva clipe bune, răstimp în care ea nu auzi nimic.
- Ai auzit?! o întrebă el într-un târziu, ca pentru a o anunţa că zgomotul dispăruse deja.
- Deloc. N-am auzit absolut nimic.
- Asta pentru că n-ai fost foarte atentă.
- Ce anume ar fi trebuit să aud, dacă aş fi fost mai atentă?
- Nu sunt foarte sigur, dar... A fost ceva, un zgomot ciudat, ca nişte paşi, care să demonstreze că am dreptate când afirm că ne urmăreşte cineva. Da, asta trebuie să fie... Ceva s-a mişcat! Sau mai degrabă cineva; altcineva, nu noi. Am auzit ceva, ca o mişcare, nişte paşi, ca şi cum cineva ar fi mers în urma noastră. Încă mai este acolo. Ne urmăreşte îndeaproape. Încet, dar sigur...
- Prostii! exclamă ea neîncrezătoare, reluându-şi drumul, pe care-l întrerupsese. Ori îţi închipui toate aceste lucruri, ori spui aşa doar pentru a reuşi să mă convingi pe mine să renunţăm la cercetarea acestei peşteri. Dar nu renunţ deloc! Îmi văd liniştită de drum. Consideră că tentativa ta a eşuat.
- Ar trebui să mă crezi; nu-mi închipui toate astea... Ar putea fi ceva serios, sau grav. Ar trebui să luăm măsurile adecvate.
- Cum ar fi să ne întoarcem acum, imediat? presupuse Lia.
- Da, n-ar fi o idee rea, o aprobă el.
- Nici nu mă gândesc! Dacă vrei, n-ai decât să te întorci singur. Eu merg mai departe.
- Ştii ceva?! M-am săturat de mofturile tale! Poftim! Ia lanterna şi vezi-ţi de drumul tău! spuse el, ajungând-o din urmă şi înmânându-i lanterna. Eu mă întorc. Plec din peştera asta afurisită! Acum!
- Stai puţin! îl opri ea, fiindcă el se pregătise să pornească îndărăt, spre ieşire. Ia tu aparatele astea! Pune-le bine la locul lor şi ai grijă de ele, să nu pierdem pozele şi înregistrările făcute.
- Bine. Voi avea grijă de toate, o asigură el, aşezând aparatele la loc, în rucsac. Iar tu... Ai grijă de tine, o mai sfătui, pregătindu-se să por-nească în direcţie opusă. Ne vedem afară, azi sau mâine, când vrei tu...
- Sigur că voi avea grijă, afirmă ea. Dar tu, ce-o să faci, fără lanternă? Singur, pe întuneric? E destul de mult până înapoi, la ieşire...
- Am să mă descurc eu. După cum ţi-am mai spus, nu mi-e frică de întuneric şi de nimic altceva. O să te aştept afară, la intrarea în peşteră, sau ieşire, poţi să-i spui cum vrei, dar n-am să stau foarte mult. Dacă întârzii, să ştii că o să cobor şi o să plec singur, spre navă, cu avionul. Să nu crezi că o să mă mai găseşti acolo, afară.
- Cum vrei... Eşti liber!
- Nu te-aş sfătui să întârzii pe aici, o mai povăţui el, apoi porniră, fiecare în direcţie opusă, el întorcându-se spre locul prin care intraseră, iar ea continuându-şi veselă drumul înainte, fără ca spusele lui s-o fi îngrijorat, câtuşi de puţin.
Nici măcar nu încercă să-l ia în seamă, dar era foarte sigură că el n-o va lăsa acolo singură, aşa cum ameninţase.
Nici nu porni bine în direcţie opusă, spre ieşirea din peşteră, când Lucian se opri brusc, ciulind bine urechile, de parcă se chinuia să distingă un sunet slab, abia perceptibil; nu i se părea deloc... Stătu aşa, nemişcat, pe loc, câteva clipe, ţintuit parcă de o ciudată presimţire. Nu se îndepărtase prea mult de colega lui; încă era aproape de ea. Zgomotul devenea din ce în ce mai pronunţat; acum se distingea clar. Lucian mormăi şoptit, ca pentru sine, un „Oh, nu...”, apoi se întoarse brusc spre frumoasa lui colegă.
O zări cu uşurinţă, însă instinctiv, fără a-şi da nici el prea bine seama de ce, privi în sus, spre plafonul peşterii. Observă clar cum, dintr-o parte într-alta, o bucată destul de mare se desprindea vizibil şi era gata să cadă peste colega lui, care se afla exact dedesubtul acelui loc, nebănuind nimic.
- Lia! Jos! Acum! Fereşte-te! strigă el cât îl ţinură puterile, în timp ce pornise în fugă, cât putuse de repede, spre ea, pentru a o îndepărta din acel loc primejdios.
Nedumerită, îşi întoarse spre el privirea albastră, neînţelegând de ce strigase la ea... Să se ferească?! De ce anume?! Zâmbitoare, nici nu avu timp să-şi întoarcă faţa spre el, că se şi simţi cuprinsă în braţele lui vânjoase, apoi trasă forţat de el înainte, destul de repede, trântită la pământ şi rostogolită de câteva ori. De data asta, auzi şi ea foarte clar zgomotul produs de căderea bolovanilor, însă nu realiză ce se petrecuse de fapt. Lucian nici nu-şi dădu seama cum reuşise să ajungă lângă ea în acele câteva secunde, cum reuşise s-o smulgă şi s-o îndepărteze din acel loc primejdios, însă principal era faptul că reuşise, deşi avusese rucsacul în spinare, nu renunţase la el. De cum ajunsese lângă ea şi o cuprinsese în braţe, trăgând-o în faţă, după el, o protejase tot timpul, în aşa fel încât, dacă ar fi să cadă ceva peste ei, să n-o lovească pe ea, ci pe el.
Luată pe neaşteptate, Lia pierduse lanterna din mână, aşa că peste tot era din nou întuneric beznă, însă păreau a fi în afara oricărui pericol. Era din nou linişte deplină, orice zgomot încetase brusc, nu mai cădea nimic, iar ei se opriseră din rostogolire, puţin mai departe de locul în care căzuseră bolovanii.
Lucian îi dădu drumul din braţe, desprinzându-se uşor de ea. Lia se ridică, deşi nu în picioare, privind mirată împrejurul ei, cu toate că, fiind întuneric beznă, nu zărea mare lucru, însă începea să-şi închipuie ce se petrecuse. De abia în acel moment îşi reveniră amândoi, când înţeleseră că primejdia trecuse, că erau în siguranţă, deci, se dezmeticiseră, deşi încă răsuflau agitat; trecuseră prin câteva clipe grele, de spaimă.
- Eşti teafără?! se interesă el, acestea fiind primele lui cuvinte, după incidentul petrecut. Lia, te simţi bine? repetă el îngrijorat, văzând că răspunsul din partea colegei sale întârzia.
- Da, sunt bine. N-am nimic, răspunse ea într-un târziu, cu glasul sugrumat de emoţie, după spaima prin care trecuse.
- Eşti sigură că n-ai păţit nimic? păru el neîncrezător în cuvintele ei, mai ales judecând după tonul cu care ea i se adresase.
- Da, sunt foarte sigură. N-am nimic. Sunt bine, întări ea, deşi vocea ei încă păstra ceva din teama care o cuprinsese cu câteva clipe înainte. Dar tu?
- Cred că şi eu... murmură el. Vezi ce s-a întâmplat dacă n-ai vrut să-mi dai ascultare? Sau ce era cât pe ce să se întâmple? îi reproşă el, fără răutate.
- Da, văd... recunoscu ea, cu voce tremurândă. Îmi pare rău... N-am ştiut... N-am vrut... şopti ea printre pauze, frământându-se, suspinând, observându-se că regreta cele petrecute, mai mult din cauza ei.
- Hei... şopti blând Lucian, încercând s-o calmeze, prinzându-i mâna dreaptă între ale lui, pentru că-şi dăduse seama că ea cedase în cele din urmă şi deşi n-o putea vedea, ghicea cu uşurinţă că ochii ei albaştri erau înlăcrimaţi. Linişteşte-te, te rog! Totul e-n ordine acum, e bine. A trecut! Acum eşti în siguranţă...
Zicând acestea, îşi puse braţul drept pe după umărul ei, cuprinzând-o ocrotitor.
- Ah, îmi pare rău. Ştiu că trebuia să te ascult, dar n-am vrut... Eu, cu încăpăţânarea mea absurdă... continuă ea printre lacrimi, suspinând des, ca un copil, care se simţea vinovat.
- N-a fost vina ta. Ai greşit, e adevărat, dar n-aveai de unde să ştii ce se va întâmpla. Oricum, gata, acum a trecut...
- Vai, Luci... Oare ce m-aş fi făcut fără tine? Dacă nu erai aici, oare ce s-ar fi întâmplat? spuse ea şi pe neaşteptate, îşi aşeză capul mai întâi pe umărul lui, apoi şi-l cuibări la pieptul lui, în timp ce lacrimile continuau să curgă şiroaie din ochii ei albaştri.
- Lia, te rog, calmează-te! îi ceru el, deşi în acele momente, îşi pierduse şi el firea, ar fi avut nevoie să se calmeze, nu atât din cauza prăbuşirii acelor bolovani, cât mai mult datorită gestului ei de a-şi fi adăpostit capul la pieptul lui; intenţionând s-o încurajeze, o sfătui: Încearcă să nu te gândeşti la ceea ce s-a întâmplat.
După câteva clipe, în care-i auzise inima lui zbătându-i-se ritmic în piept, Lia îşi reveni, îşi stăpâni lacrimile şi zise, ridicând capul:
- De fapt, ce s-a întâmplat?
- Nu ştiu. N-am idee. Nici măcar nu-mi dau seama cum stau lucrurile, cât de gravă poate fi situaţia în care ne aflăm. Dar prin bezna asta, nici nu putem vedea nimic. Unde crezi că ar putea fi afurisita aia de lanternă?
- Era la mine, dar am scăpat-o din mână în timp ce... Nu-mi dau seama când, însă cert e că n-o mai am. Ce bleagă pot fi!
- Lasă, nu-i vina ta! Oricine ar fi scăpat-o, în locul tău...
- Oare?! se îndoi ea; privi cu atenţie în jurul ei şi observând ceva sclipitor, la o distanţă nu prea mare de ei, îl anunţă: Uite! Am văzut-o! Crezi că e lanterna?
- Unde?! întrebă el încurcat, fiindcă n-o zărise, însă privind întâmplător cu atenţie în aceeaşi direcţie în care se uitase şi ea înainte, parcă observă şi el un obiect metalic, uşor strălucitor. Ah, da, aceea pare a fi lanterna noastră... Ar fi bine să funcţioneze încă.
- Dacă nu cumva s-o fi spart, completă ea.
- Sper să nu se fi întâmplat aşa ceva. Oricum, hai să vedem care-i situaţia, propuse el şi încercă să se ridice în picioare, sprijinindu-se cu mâna stângă de suprafaţa pietroasă a solului peşterii, dar imediat se lăsă moale, să cadă înapoi, în aceeaşi poziţie, cu un geamăt surd de durere, deşi încercase să se abţină, strângând puternic din dinţi.
Îngrijorată, Lia se aplecă spre el, dat fiind că ea se ridicase deja în picioare şi-l întrebă:
- Ce-i, Luci? Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva? Te simţi bine?
- Da, nu te-ngrijora pentru mine. E o nimica toată, răspunse el, după ce-l părăsise cât de cât durerea aceea îngrozitoare pe care n-o simţise până-n acel moment, pentru că stătuse doar, nu depusese eforturi; justifică spre colega lui: Se pare că m-au lovit puţin pietroaiele alea afurisite, atâta tot. În rest, n-am nimic. Dar nu e ceva grav. O să-mi treacă. Te-aş ruga însă să iei tu lanterna de acolo; eu nu mă pot ridica.
- Bineînţeles, zise ea şi se îndreptă spre locul cu pricina, unde zărise lanterna.
Îndepărtă cu mâna cei câţiva bolovani care căzuseră peste sursa lor luminoasă, altfel, din cauza lor, n-ar fi putut ridica lanterna de acolo. O luă în mână şi vru s-o aprindă, ceea ce nu reuşi. Constată că-i sărise capacul şi se pierduseră bateriile din ea. Bâjbâi pe jos, după baterii, dar era dificil să le găsească.
- Ce-i? Nu-i lanterna noastră? întrebă el.
- Ba da, dar i-au sărit bateriile şi nu pot să le găsesc. E prea întuneric...
Între timp, reuşise totuşi să se ridice şi el şi venise în apropierea ei.
- Am o brichetă în rucsac, o putem aprinde puţin, să căutăm bateriile lanternei. Dar, ajută-mă, te rog, să-mi dau jos rucsacul ăsta din spate, că nu-l mai suport!
- Bine, spuse Lia şi se apropie.
Apucă uşor rucsacul şi încercă să i-l coboare încet.
- Ah... Mai uşurel, te rog, exclamă el, strâmbându-se de durere, după un scurt geamăt, urmat de un „auu” şoptit.
- Scuză-mă, nu văd nimic... Te doare? se interesă ea.
- Nu foarte rău, dar da, mă doare, recunoscu el.
După ce-i coborî rucsacul din spate, Lia căută bricheta în interiorul acestuia. O găsi şi o aprinse. I-o dădu lui s-o ţină, ca ea să caute bateriile. Le găsi şi pe acelea, exact la timp, pentru că bricheta se încinsese, aşa că Lucian o lăsă să se stingă şi o vârâ în buzunarul pantalonilor săi. Puseră bateriile la locul lor, apoi Lia repetă încercarea de a aprinde lanterna. De data asta, constată că încă funcţiona, pentru că imediat fasciculul luminos invadă interiorul peşterii cu lumina sa blajină. Găsi şi capacul de la baterii, aşa că-l aşeză la locul său. Lia se bucură de faptul că lanterna încă funcţiona, însă bucuria îi fu de scurtă durată, doar până în momentul în care zări că drumul le era complet blocat, dintr-un perete până-n celălalt şi de sus până jos. După cum putea ea observa, nu mai era nici un locşor, câtuşi de micuţ, prin care ei doi să se poată strecura. Îi comunică acest amănunt şi colegului ei, deşi zărise şi el destul de clar:
- Trecerea spre ieşire ne este complet blocată.
- Mii de draci! exclamă el furios, privind bariera ce se ivise în calea drumului lor, apoi i se adresă colegei sale: Scuză-mi, te rog, vocabularul! Dar sunt nervos.
Constatând ce se petrecuse, lovi cu pumnul într-unul din pietroaiele ce le bloca drumul, ca pentru a-şi descărca furia, dar această acţiune a lui avu ca efect doar durerea pe care o resimţi puternic în mâna dreaptă, datorită loviturii, însă nu se plânse din această cauză.
- Ce vom face acum? îi ceru ea părerea.
- Habar n-am... Nu avem ce face. Stăm şi aşteptăm. Asta e...
- Şi dacă am încerca să îndepărtăm câteva dintre pietrele astea ce ne blochează calea, atâtea doar cât să ne facem un locşor cât de mic, prin care să ne strecurăm afară... Ce zici, s-ar putea?
- Nu, e imposibil, respinse el ideea, privind „zidul” ivit instantaneu înaintea lor.
- Şi totuşi, Luci...
- Doar nu-ţi închipui cumva că aş fi Hercule, ca să pot îndepărta bolovanii ăştia de aici cu o singură mână, o întrerupse el. Îmi pare rău, nu pot face nimic, mai ales în situaţia de faţă. Braţul stâng e complet ineficient, exclus total, nu mă ajută cu nimic... Dacă aş avea ceva super-puteri, poate că aş reuşi, dar eu nu sunt deloc vreun soi de super-erou, legendar sau modern...
- Nici nu-i nevoie să fii. Dar, dacă am încerca amândoi? sugeră ea.
- Ce crezi că am rezolva? Ar fi inutil! Eu, cu o singură mână şi tu... Ce-am putea face?! Nici dacă am fi zece... Sau poate că dacă am fi zece, am reuşi totuşi. Ar trebui să fie aici, cu noi, toţi ceilalţi colegi ai noştri, pentru a îndepărta măcar câţiva dintre bolovanii ăştia de aici. Dar suntem numai noi doi.
- Şi totuşi, nu strică... Cu ce ne-ar încerca o simplă încercare?
- Bine, dacă insişti, putem încerca. Dar îţi spun de pe acum că nu vom reuşi nimic. Fie însă cum vrei tu. Lasă lanterna undeva, într-un loc apropiat, din care să lumineze spre noi.
- Bine, spuse ea şi aşeză lanterna într-un loc care i se păru a fi mai potrivit, apoi amândoi încercară să îndepărteze câteva din pietroaiele acelea.
Nu reuşiră mare lucru. Dăduseră într-o parte un singur bolovan mai mare şi doborâră câţiva mai mici, însă degeaba, drumul nu se eliberă deloc, era tot blocat, de parcă s-ar fi prăbuşit acolo vreo câteva stânci întregi, desprinzându-se din masivul muntos, nu doar câţiva bolovani.
- Ce zici? Mai încercăm? întrebă el, răsuflând din greu după efortul depus.
- N-ar avea rost. Mai bine renunţăm, răspunse ea.
- Asta-i o decizie înţeleaptă, aprecie el. Eu ţi-am spus că nu vom reuşi...
- Ştiu. Însă ce vom face acum? păru ea dezamăgită, rămânând dusă pe gânduri. Ce-ar fi dacă... Adică... Vreau să spun că... Ce crezi, dacă am încerca să...
- Nu te mai bâlbâi aşa, că nu înţeleg nimic. Spune-mi clar ce ai de zis!
- Nu ştiu... Mă tem că voi da iar greş. Ori de câte ori am avut o idee, s-a dovedit a nu fi bună.
- Nu-i adevărat! o contrazise el. Spune-ţi părerea! S-ar putea să nu greşeşti de data asta.
- Mă gândeam să nu stăm aici, pe loc, să înaintăm, poate mai e vreo altă ieşire, în altă parte... Să căutăm totuşi. Nu rezolvăm nimic dacă rămânem aici, pe loc.
- Excelent! Asta-i o idee bună. De fapt şi eu mă gândeam la acelaşi lucru. N-are rost să stăm pe loc. Să mergem, propuse el şi ridică rucsacul de jos cu mâna dreaptă.
- Dă-mi mie de data asta rucsacul şi ia tu lanterna.
- Nu, lasă, mă descurc, o refuză el. Dreapta nu mă doare deloc. N-am să-l mai pun în spinare. Şi nici cu stânga n-am să încerc să-l iau.
- Cum doreşti, acceptă ea. Numai să nu-ţi fie prea greu.
Lia luă lanterna, cu care lumină drumul şi porniră înainte.
- Poate că o să găsim altă ieşire sau poate că o să ne rătăcim de tot prin tunelele întortocheate ale acestei peşteri, dar e bine să căutăm un alt drum, presupuse el, în timp ce mergea.
Înaintau, fără a se grăbi, sperând că vor găsi un alt drum, o altă cale spre ieşirea din această peşteră; de abia acum luau seama la aspectul ei interior... Avea galeriile foarte largi şi înalte, deci, nu erau deloc nevoiţi să se aplece în timp ce mergeau, ceea ce era în favoarea lor, altfel înaintarea le-ar fi fost cu mult îngreunată. Ca aspect, semăna mult cu peşterile din munţii de pe Terra; lipseau, evident, orice urmă de vegetaţie, fie ea reprezentată doar de muşchi şi licheni, cât şi animalele sau umezeala specifică peşterilor, altfel era destul de frumos, de plăcut. Însă aspectul peşterii nu era prioritar în acel moment; nici nu-i atrăgea, nici nu-i impresiona, altceva interesându-i pe ei, anume cum să ajungă mai repede afară de acolo. Ce bine că totuşi nu se aflau într-un loc strâmtorat, galeriile fiind înalte şi largi, foarte spaţioase. Urmară acel culoar pe care porniră, însă, ghinionul lor; şi de data aceasta, drumul le era complet blocat. Lia, care lumina drumul, se opri din mers, când observă că nu mai puteau înainta, iar Lucian la fel, se opri şi el, lăsând rucsacul jos din mână şi exclamă deznădăjduit:
- Nu se poate! Exact asta ne lipsea acum... Nu e posibil! La naiba cu toate peşterile astea afurisite! Nu se poate...
Însă, privind mai atent, constată că se putea. Lia tăcu. Se uită spre el. El era nervos. Dar îl înţelese, deci, nu-i reproşă nimic...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!