agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 59 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-30  |     | 



*131. Câteva mici „probleme”...

Zărind că Lucian şi Lia se retrăseseră, To Kuny îi urmări îngrijorat cu privirea. La fel şi Ly, îi urmări, însă fără îngrijorare, ea zâmbind doar. To Kuny îşi lăsă fiul în faţa ecranului televizorului, să vizioneze singur un alt film (celălalt se terminase deja) şi se îndreptă uşor, neobservat, în direcţia în care porniseră cei doi, curios să afle de ce se retrăgeau.
Ei se opriră într-o încăpere, nu foarte departe de puntea principală, unde muzica nu se auzea aşa de tare şi nici ei nu-i deranjau pe ceilalţi, atrăgând atenţia asupra lor. To Kuny, fără a fi observat, asculta discret la uşă, fără a-şi dezvălui prezenţa. Evident, proceda astfel, fiindcă era la mijloc fiica sa, deci îl interesa în mod direct ce se petrecea.
- Dacă tot am venit în cele din urmă cu tine, spune-mi care-i problema! De ce m-ai adus aici? De ce nu puteam vorbi acolo unde eram, pe puntea principală?
El o fixă cu privirea sa cea ageră, intimidantă, mai ales în asemenea momente, când era foarte sobru şi atacă direct subiectul care-l interesa, fără a-i răspunde la întrebarea adresată:
- Spune-mi, te rog, ce-ai făcut ieri?
- Ieri, eu?! Mi se pare o impertinenţă să mă întrebi, dar, fie, pot să-ţi spun... rosti Lia, încercând să-şi amintească, fără ca acest lucru să necesite un efort prea mare din partea ei. Păi, nu ştii?! Am fost aici, în navă şi...
- Lasă asta! o întrerupse el brusc, precizând: După aceea!
- După aceea?! De ce mă întrebi? De fapt, de ce te-ar interesa?! nu-i plăcu ei nici întrebarea şi nici tonul cu care-i adresase această întrebare.
- Te rog, nu ocoli subiectul! Spune-mi! Deci, aseară! îi ceru el detalii, fixând-o cu aceeaşi privire intimidantă, pătrunzătoare.
- N-am ce să-ţi spun, evită ea, pornind spre ieşire.
- Nu pleci de aici până nu aflu tot! rosti el grav, barându-i trecerea.
- Ce-nseamnă asta? Nu-mi place atitudinea ta autoritară! Luci, nu te amesteca în viaţa mea! Ce tupeu pe tine... N-ai dreptul să mă tragi la răspundere! N-ai nici un drept asupra mea!
- Ai ceva de ascuns?!
- Evident, nu...
- Atunci, spune-mi!
- Păi... Am fost în camera mea, am dormit puţin, apoi, spre seară am ieşit, am servit masa în oraş, m-am plimbat...
- De ajuns! o întrerupse el din nou. Cu cine?!
- Ah, deci, asta era... Nu-i treaba ta! Repet: De ce te-ar interesa? Şi în definitiv, de ce ţi-aş spune?! Singură! E bine aşa?
- Nu! Pentru că nu-i adevărat! Ai fost cu Sid! Recunoaşte! îi impuse el, cu un glas într-adevăr autoritar.
- Da, aşa e. Am fost cu el. Şi... Te deranjează?! Nu-nţeleg ce vrei, de fapt... Ce eşti tu? Cine te crezi oare? Tutorele meu? Tatăl meu?! Şi de fapt, de unde ştii? Cine ţi-a spus?
- Nu contează!
- Ba da, contează... Ly, ea ţi-a spus. Şi doar am rugat-o...
- Ce anume ai rugat-o? Să nu-mi spună? Să nu aflu?
- Da. De ce ar trebui să ştii tu ce fac în timpul meu liber? De ce să ştii tu totul?!
- Deci, te-ai plimbat cu el, apoi el te-a condus până acasă...
- Exact! Nu eşti tu singurul care poate conduce pe cineva acasă! Crezi că-mi trebuie aprobarea ta, verbală sau scrisă, ca să mă plimb cu Sid sau cu altcineva, cu excepţia ta? Pentru a mă conduce?
- Nu-i vorba despre asta!
- Atunci, despre ce? Despre ce altceva?
- De ce te-ai întâlnit cu el?
- În primul rând, nu m-am întâlnit cu el, cel puţin nu intenţionat... N-a fost ceva dinainte planificat. A fost întâmplător. M-am dus la un restaurant să servesc cina, am observat-o pe Sonya şi m-am aşezat la masa ei. Nu ştiam că ea-l aştepta pe fratele ei. Sid a întârziat puţin, am mâncat împreună cu ei doi, apoi am plecat, toţi trei. Doar că Sonya s-a dus acasă, iar eu am rămas cu fratele ei; prin urmare, într-adevăr ne-am plimbat prin oraş, apoi el m-a condus până în apropierea camerei mele. Asta a fost tot. Ce vezi tu atât de rău în asta? Şi de fapt, chiar nu eram datoare să-ţi dau aceste explicaţii.
- Sigur, nu erai... Deci, nici măcar atâta lucru nu merit după tot ceea ce am făcut pentru tine?
- De ce te legi de acest amănunt? Nu ţi-am cerut eu să mă salvezi! Şi sper că n-ai intervenit în favoarea mea doar pentru a-mi impune după aceea anumite reguli, pentru că n-am de gând să le respect! Nu-mi poţi interzice să mă plimb şi cu altcineva, cu oricine vreau eu. Şi repet, nici nu-ţi datorez explicaţii referitoare la modul în care îmi petrec timpul liber. Pricepi? Niciodată n-am să joc cum îmi cânţi tu! Nu-mi poţi impune nimic! Absolut nimic!
- N-o lua chiar aşa...
- Atunci cum? Cum altfel? Spune-mi tu, expertule! De fapt şi tu ai condus-o pe Sonya, te-ai plimbat cu ea prin oraş, sigur nu doar o singură dată şi nu numai cu ea. Şi nici măcar nu te-ai limitat doar la atât, la o simplă plimbare, ca mine. Vrei să adaug ce altceva ai făcut?
- Ce vrei să spui cu asta? Sună a acuzaţie!
- Iar ţie nu ţi-a cerut nimeni niciodată explicaţii!
- Off... Ce greu e! Nu ne înţelegem.
- Într-adevăr, nu ne înţelegem deloc. Însă doar din cauza ta! Te întreb din nou, ce vrei, de fapt?
- Nimic! Tu ce crezi?
- Luci, sincer, nici nu ştiu ce să cred când e vorba despre tine. Vreau doar să înţelegi că dacă m-ai salvat, asta nu-ţi dă drept de proprietate asupra mea, deci, nu presupune că ar trebui să vorbesc numai cu tine, să mă plimb numai cu tine, să mă conduci doar tu, mereu... Şi din nou repet: Fac orice vreau în timpul meu liber!
- Desigur. Ai perfectă dreptate.
- Şi atunci... Care-i problema?
- Nici una! Dar de ce tocmai cu Sid?
- De ce te deranjează acest lucru? Ai ceva împotriva lui?
- Nu mă deranjează deloc. Şi n-am nimic împotriva lui. E prietenul meu. Doar că... Eu...
În acel moment, observând că discuţia se „încinsese” între cei doi, intră domnul To Kuny, întrerupându-i:
- Ce s-a întâmplat, copii?!
- Domnule Kuny... păru surprins Lucian de prezenţa dumnealui, pe care dânsul se văzu nevoit să şi-o explice:
- Am observat că nu eraţi pe puntea principală, cu colegii voştri, am auzit discuţii şi am îndrăznit să vin aici. Ce-i cu voi? De ce nu sunteţi cu ceilalţi, la petrecere?
- Nu-i nimic, răspunse Lucian. Discutam doar.
- Discutaţi?! Scuză-mă, băiete, nu sunt indiscret, dar de afară mi s-a părut că vă cam certaţi.
- Ah, nu... În nici un caz! alungă Lucian această posibilitate. Eu însumi nu sunt de acord cu certurile, când e vorba despre noi, membrii echipajului. Trebuie să ne înţelegem.
- Să vă înţelegeţi?! Cum, aşa?! Scuze, însă discuţia voastră părea puţin cam „aprinsă”, ca să mă exprim mai blând. Despre ce era vorba, deci?
- Nimic important, domnule, evită Lucian adevărul. Doar o neînţelegere.
- Hmm... Domnul comandant consideră că îşi poate permite să mă tragă la răspundere pentru faptul că aseară m-am plimbat cu Sid Kelso prin oraş, explică Lia. Consideră că astfel aş fi încălcat cine ştie ce reguli, încă nescrise, inventate probabil de dumnealui. Şi nu ştiu cu ce drept mă trăgea, de fapt, la răspundere. Cu cel al comandantului misiunii?
- Nu! Cu cel al... o corectă el, începând o idee, dar se opri în curând, pentru că ar fi urmat, în mod firesc, „al îndrăgostitului”.
- Al cui? Spune! Cu ce drept? De ce taci? Te-ai blocat? Nu mai ai nici o replică? Ai amuţit?
- Nu este vorba despre drepturi aici, nici despre regulamente... murmură el, continuând ideea în gând: „Mai mult despre sentimente.”
- Atunci, despre ce altceva? Vrei să mă lămureşti şi pe mine? Sau mai bine zis, de fapt, pe tine? Ce anume te deranjează? Faptul că m-am plimbat cu Sid? Şi de ce m-ar interesa pe mine acest amănunt? De ce crezi că ar trebui să-ţi raportez ţie tot ceea ce fac în timpul meu liber şi de ce m-ar interesa pe mine nemulţumirile tale? Scuză-mă, domnule comandant, dar sincer, nu-mi pasă...
- Deci, nu-ţi pasă?
- Nu. Deloc. Nu văd de ce m-ar interesa. Consider că nu există nici un motiv care să mă determine să mă intereseze. Dacă ştii tu vreunul, te rog să mi-l spui şi mie! Pentru că nu înţeleg ce te nemulţumeşte. E treaba mea cum şi cu cine îmi petrec timpul liber. Nu eşti tu singurul care să mă poată însoţi în plimbările mele. Poate fi oricine altcineva şi nu cred că încalc vreun regulament al misiunii procedând astfel. Nu ne-a impus nimeni ca timpul liber să ni-l petrecem în exclusivitate cu un alt coleg sau membru al echipajului nostru, deci, n-am comis nici o ilegalitate. Nu mă poţi sancţiona!
- Să te sancţionez?! Nici n-aveam de gând! Nu la sancţiuni mă refeream, dar...
- Dar... Ce „dar”?! Nu cred că acest „dar” are ce căuta aici. Ştiu, mi-ai salvat viaţa de curând, nimeni nu poate contesta acest adevăr, dar n-ar trebui să te legi de acest amănunt. Ţi-am spus şi îţi repet, prin acest gest n-ai câştigat nici un drept asupra mea!
- Se pare că n-am câştigat nimic, după cum se vede. Nici măcar puţină consideraţie din partea ta, puţină recunoştinţă. Şi de fapt, vorbesc doar prostii; nu asta doream să spun...
- Asta chiar nu-i adevărat! îl contrazise ea.
- Sigur nu? Ah... N-are importanţă! Nu asta urmăream, recunoştinţa ta... Adică... Ce naiba tot spun?! Evident, nu urmăream nimic! Absolut nimic! Totul a fost pură întâmplare.
- Vezi? Tot aşa a fost şi cu Sid. Pură întâmplare. N-a fost nimic planificat, dinainte stabilit... N-a fost premeditat. Dar, ce fac? Iarăşi îţi dau explicaţii şi n-ar trebui!
- Gata! Destul! o întrerupse To Kuny. Ajunge! Stau aici de câteva minute bune, n-am spus nimic, v-am ascultat doar, dar m-am săturat! Mi-aţi împuiat capul cu tot felul de prostii, pe care nu vreau să le aud! Ce v-a apucat?
- Îmi pare rău, domnule, se scuză Lucian. Cred că n-am mai ţinut cont de prezenţa dumneavoastră, dar... Spuneţi-i şi dumneavoastră! Spuneţi-i şi ei, să înţeleagă!
- Nu! De ce mie? Spuneţi-i şi lui, să înţeleagă el, că eu am dreptate!
- Încetaţi! Amândoi! Aşa n-o să ajungeţi nicăieri, cu atât mai puţin la o înţelegere.
- Da, dar e din cauza ei. Ea nu cooperează cu mine!
- Nu-i adevărat! E doar vina lui! Nu-mi ascultă argumentele. Ca de obicei, nu face decât să mă acuze, practic fără motive şi aude doar ce vrea el.
- Nu-i deloc aşa! Mie mi se pare exact invers! protestă Lucian.
- Terminaţi odată! Amândoi! Ce-i cu voi?! Se pare că nu se poate discuta în mod nomal cu voi, nu atâta timp cât sunteţi amândoi în aceeaşi încăpere. Aşa că, fără supărare, aş ruga-o pe domnişoara să mă lase pe mine să vorbesc doar cu tânărul comandant, să lămurim împreună problema.
- Nu e bine! se împotrivi Lia. Vă va determina să credeţi că are dreptate, că totul e aşa cum spune el.
- Vă promit, domnişoară, că acest lucru nu se va întâmpla. Iar după aceea, dacă doriţi, voi sta de vorbă şi cu dumneavoastră, fără ca domnul comandant să fie de faţă, să-mi spuneţi părerea sau versiunea dumneavoastră. Iar eu voi fi imparţial, în ambele cazuri. Vă rog, domnişoară, fiţi înţelegătoare! insistă To Kuny, privind-o discret.
- Bine, cedă ea în cele din urmă şi se retrase.
Părăsi încăperea şi se îndreptă spre puntea principală, unde probabil că li se sesizase lipsa. Nefiind indiscretă, nu rămase să tragă cu urechea la ceea ce va discuta To Kuny cu Lucian, fiind convinsă că tatăl ei îi va povesti totul mai târziu, nu-i va ascunde nimic.
- Deci, comandante, acum, că am rămas singuri, te rog, lămureşte-mă şi pe mine: Despre ce era vorba?
- Păi... După cum aţi auzit, domnule, aseară s-a plimbat cu Sid Kelso prin oraş, vreo câteva ore, apoi el a condus-o până „acasă”, în timp ce eu...
- Uşor, comandante! îl întrerupse To Kuny, văzându-l agitat. Te rog, ia-o mai uşurel. Cu calm! Deci, să reluăm! Ce-ai spus că s-a întâmplat? Sid Kelso a condus-o pe domnişoara până la ea „acasă”, după ce se plimbaseră puţin prin oraş şi serviseră împreună cina, la un restaurant.
- Exact, aprobă Lucian, ceva mai calm.
- Da. Şi... Ce-i cu asta?
- Cum, adică? Ce vreţi să spuneţi, domnule?
- Priveşte lucrurile din punctul ei de vedere şi ai să înţelegi că are dreptate. Are dreptul să se plimbe oricând, cu oricine, nu doar cu tine...
- Dar eu nu i-am contestat nicicând acest drept sau pe oricare altul! Nici ei, nici celorlalţi!
- Comandante, nu mă întrerupe, te rog!
- Mă scuzaţi, domnule.
- Să reluăm, deci... Eşti de acord cu mine că are acest drept, de a se plimba oricând, cu oricine, nu doar cu tine şi că nu este obligată să-ţi raporteze ţie ce face în timpul ei liber, sau să-ţi dea explicaţii referitoare la aceste lucruri?
- Da, domnule. Aşa este. Aveţi dreptate.
- Bun. Până aici ne-am înţeles. Mai departe... Ar fi cazul să pricepi că nu trebuie să te deranjeze faptul că ea se plimbă şi cu altcineva, nu doar cu tine.
- Desigur. Înţeleg perfect asta. Dar mă deranjează, enorm!
- N-ar trebui, sau chiar dacă te deranjează, nu dovedi acest lucru, păstrează pentru tine ceea ce simţi, prefă-te că totul e-n ordine, pentru că altfel dai de bănuit.
- Dar nu pot pretinde că totul ar fi în ordine! Nu mă pot preface!
- Păi, ar trebui să poţi, pentru că altfel, acest comportament al tău, aduce a gelozie. Începi să pari gelos, băiete şi nu cred că e bine. Nu e bine deloc!
- Uff... Dar... Nu doar par gelos! La naiba! Chiar sunt gelos! Foarte gelos! Gelozia mă roade cumplit, mă chinuie, nu-mi dă pace... Fierb... Clocotesc... Simt că explodez şi alta nu!
- Şi cum îi poţi explica ei acest lucru? Ce-i poţi spune? Cum îţi poţi justifica acest comportament? Cum va interpreta ea reacţia ta? Ce va crede?
- Nu ştiu.
- Păi, vezi, nu te-ai gândit la consecinţe.
- Nu, nu m-am gândit. Deloc! La nimic! La naiba! Nu mai pot gândi logic... Îmi pierd raţionamentul, totul; complet...
- Asta nu-i bine, băiete! Nu lăsa gelozia să-ţi întunece judecata, nu te lăsa condus de asemenea sentimente, nu te va duce la nici un rezultat bun. Fii calm, rezonabil şi gândeşte logic, înainte de a acţiona prosteşte.
- Poate aveţi dreptate. Voi încerca să...
- Nu poate; sigur am dreptate! Şi nu încerca doar! Fă aşa cum ţi-am spus!
- E mult prea dificil. Nu ştiu dacă voi reuşi...
- Sigur vei reuşi, comandante! Mai ales tu, un băiat isteţ. Poţi, dacă vrei. Nu există „nu ştiu” sau „nu pot”, ci doar „nu vreau”. Dar asta e cu totul altceva.
- Aşa-i, aveţi dreptate, şopti Lucian, mult mai calm, aşezându-se pe un scaun din apropiere. Şi dom’ director m-a avertizat clar, cu seriozitate, înainte de plecarea în misiune, că, fiind comandantul, nu trebuie să mă las pradă sentimentelor, că trebuie să le ţin sub control, că nu-mi pot lăsa judecata întunecată de asemenea gânduri şi că va fi foarte, foarte dificil, mai ales pentru mine.
- Inteligent acest domn director, rosti To Kuny nostalgic, doar îl cunoştea destul de bine pe Traian Simionescu.
- Desigur, foarte.
- Şi ţinea cu adevărat la tine.
- Într-adevăr, ţinea. Mă considera preferatul dumnealui... Uneori acest lucru mă stânjenea, dar, orice aş fi spus, în sinea mea eram mândru de faptul că acest domn mă considera într-un fel, nu doar elevul dumnealui preferat, ci chiar un prieten adevărat, cum deseori mi-a dovedit. Şi întotdeauna mă sfătuia numai de bine în momentele mai dificile, îmi era alături, necondiţionat.
- Îţi lipseşte acest domn?
- Recunosc, uneori, da, chiar îmi lipseşte, destul de mult. Sfaturile dumnealui, faptul că-l ştiam mereu dispus să mă ajute, un punct de sprijin pe care mă bazam în caz de nevoie... Singur e prea dificil. Uneori cedez presiunii, deşi ştiu că n-ar trebui.
- Dacă-mi permiţi, comandante, m-aş oferi eu să-i ţin locul acestui distins domn, atât cât s-ar putea... spuse dl To Kuny ceva la care Lucian nu s-ar fi aşteptat; To Kuny se apropie şi-i puse braţul pe umăr, într-un mod încurajator, ba parcă protector chiar, după cum simţi Lucian, aşa cum şi domnul director deseori proceda.
- Poftim?! îşi ridică Lucian neîncrezător privirea spre dânsul.
- Ai auzit bine, comandante, îi zâmbi To Kuny, binevoitor. Dacă doreşti, mă poţi considera prietenul tău, confidentul tău, sprijinul de care uneori ai nevoie, când te simţi depăşit de situaţie; eu mă ofer voluntar... Cred că oricând îţi pot da un sfat util.
- Desigur, domnule. Mi-ar prinde bine, într-adevăr.
- Atunci, ne-am înţeles. Aşa rămâne, comandante! Voi fi prietenul tău, în momentele mai dificile şi nu numai, aşa cum acel domn director îţi era pe Terra, îi întinse To Kuny mâna.
- Păi... Nu ştiu ce să zic. Mă surprinde, dar, sincer, vă mulţumesc, domnule, spuse Lucian şi se ridică, strângând mâna d-lui Kuny, în semn că-i acceptă oferta.
- De fapt, dacă mă gândesc bine, ţi-am mai oferit un sfat, nu de mult, pentru că tu mi l-ai cerut. Se pare însă că nu ai ţinut cont de ceea ce ţi-am spus atunci.
- Păi, aveţi dreptate, deşi am încercat să fac aşa cum mi-aţi sugerat dumneavoastră; în cele din urmă, spre ruşinea mea, n-am reuşit. Am greşit şi-mi cer scuze de la dumneavoastră... rosti Lucian, plecându-şi privirea; îşi dădea seama la ce se referea domnul Kuny.
- Aha, văd că înţelegi, ştii despre ce e vorba... Nu-ţi face griji, nu te judec, nici nu te condamn. Dacă ai acţionat greşit, asta e... S-a întâmplat, nu-i nici o nenorocire. Deci, te simţi mai bine acum? Eşti mai calm?
- Da, oarecum... surâse comandantul.
- Dar nu în totalitate, îl completă domnul Kuny. Off, tinereţea asta... Sper că totuşi înţelegi că acum ea are dreptate, nu tu şi ştii de ce este aşa.
- Da, sigur, înţeleg.
- Foarte bine. Vezi tu... Pentru mine e destul de clar de ce ai reacţionat astfel. Dar nu şi pentru ea. Eu ştiu că o iubeşti, doar tu însuţi mi-ai spus acest lucru, însă ea nu ştie. Dacă nu cumva i-ai spus deja, între timp.
- Nu, nu i-am spus nimic...
- De ce nu încă? Ce aştepţi?
- Păi, am încercat, nu doar o singură dată, dar, atâta timp cât ea-mi refuză categoric cererea de prietenie, nu văd ce rost ar avea.
- Adică, i-ai propus să fiţi prieteni?
- Asta, da, de nenumărate ori, chiar şi pe Terra, de cum am cunoscut-o, dar răspunsul ei a fost de fiecare dată un „nu” categoric. Parcă mă şi tem de reacţia ei, dacă i-aş propune mai mult de atât; oricum ştiu că mă va refuza, e clar, deşi nu-mi dau seama de ce; am încercat mereu să fiu pe placul ei... În plus, tot înainte de a fi plecat de pe Terra, i-am promis că voi păstra mereu între mine şi ea o relaţie strictă, doar de colegialitate, că nu voi depăşi niciodată limitele unei astfel de relaţii între noi şi atât, nimic mai mult. Iar ea nu ezită în a-mi aminti despre acea promisiune, ori de câte ori are această ocazie, de obicei, în cele mai nepotrivite momente.
- Ce te-a determinat să-i promiţi aşa ceva?
- Nu contează ce... Mai grav însă e faptul că nu m-am limitat doar la a-i promite ei; aceeaşi promisiune am făcut-o şi faţă de tatăl ei, domnul Virgil Stancu, iar acest amănunt mă ţine la distanţă faţă de ea, deşi eu n-aş vrea...
- Poftim?! se miră sincer To Kuny.
- I-am promis d-lui Stancu acelaşi lucru şi nu doar o singură dată, repetă Lucian. De aceea, ori de câte ori încerc să mă apropii de ea, îmi apare foarte clar în minte imaginea tatălui ei şi-i aud glasul amintindu-mi, cu severitate: „Tinere, nu uita să-ţi respecţi promisiunea!” Eu îl aprob în gând, „Da, domnule, vă asigur că...”, însă... Chiar n-ar fi trebuit să-i spun vreodată aşa ceva dumnealui! Doream să par demn de încredere şi ca de obicei, am acţionat fără a mă gândi la implicaţiile gestului meu.
- Uff... Nu ştiu ce să-ţi spun, băiete, murmură To Kuny îngândurat. „Dacă ai ştii că, de fapt, acum îl ai în faţă pe adevăratul ei tată şi că acesta tocmai te-a asigurat de prietenia şi de sprijinul lui necondiţionat...” Să lăsăm însă la o parte aceste discuţii şi să revenim la momentul actual, la ceea ce s-a petrecut acum, la întâmplarea din seara trecută. Deci, eşti de acord cu mine că pentru ea reacţia ta nu are nici un fel de motivaţie? Ca să nu mai vorbim de gelozie. N-ai nici un motiv să fii gelos. Pricepi?
- Da. Şi... Nu prea. Adică, nu şi din punctul meu de vedere.
- Lasă punctul tău de vedere şi nu fi căpos! Doar eşti matematician. Judecă şi acţionează logic!
- De data asta e mai dificil. Aici nu e vorba despre matematică, altfel m-aş descurca. Gândirea logică nu-şi găseşte locul în asemenea situaţii.
- Ba nu-i deloc mai greu, tu complici totul! Dar hai să abandonăm şi acest subiect. Doream să vorbesc şi despre altceva cu tine, evident, doar dacă eşti de acord.
- N-am nimic împotrivă. Spuneţi, vă rog!
- După cum prea bine ştii, am urmărit imaginile acelea, din peşteră.
- Ah, da, ştiu... Şi la ce concluzie aţi ajuns?
- Depinde la ce anume te referi. Dacă e vorba despre comportamentul tău, n-am nimic să-ţi reproşez. Ai fost foarte corect faţă de colega ta şi-n acest sens îţi pot spune că eşti demn de încredere, respect şi admiraţie.
- Vă mulţumesc, domnule, zâmbi Lucian, satisfăcut de această categorisire, cu care de altfel era obişnuit; mai toată lumea care-l cunoştea îl categorisea în scurt timp în mod asemănător.
Acum însă, era cu totul altceva, era ceva nou, inedit, dar foarte plăcut. Dacă până şi domnul To Kuny ajunsese la aceeaşi concluzie, ba chiar îi propusese să fie prieteni, acest lucru nu putea decât să-l mulţumească, doar era vorba chiar despre conducătorul planetei gazdă. Îl ascultă în continuare:
- Îmi pare rău că m-am îndoit de tine, fie măcar şi pentru o singură clipă. Sper să-mi accepţi scuzele.
- Ah, nu-i nevoie să vă scuzaţi, domnule. Era normal să gândiţi astfel, dar mă bucur că v-aţi convins de adevăr.
- Altfel nici nu s-ar putea, dragule. Dar nici despre asta nu doream să discut cu tine. Altceva mă preocupă pe mine.
- Vă ascult, domnule!
- Colega ta, domnişoara cu care tocmai te răfuiai mai înainte, Lia, mi-a spus ceva ciudat, ce n-am reuşit să pricep şi aş vrea să-mi explici, ceva în legătură cu o umbră pe care susţineai că ai fi observat-o şi presupuneai că ar fi fost cineva care v-ar fi urmărit, acolo, în peşteră.
- Ah, da, e adevărat. Chiar am văzut o umbră. Şi era cineva acolo, cu siguranţă!
- Ai grijă ce afirmi, băiete! Poate că doar ţi s-a părut ţie, presupuse domnul Kuny.
- Nu, domnule, sigur nu mi s-a părut! Cineva a fost acolo. Dumneavoastră n-aţi observat nimic pe înregistrări?
- Nu, n-am observat, deşi am privit cu atenţie deosebită totul, iar unele imagini, unde mi s-a părut că ar fi ceva suspect, le-am revăzut de câteva ori, din mai multe unghiuri, dar rezultatul a fost identic, deci nu-mi închipui ce-ai fi putut zări tu.
- Nu ştiu de ce n-aţi zărit dumneavoastră nimic, însă ştiu sigur ce-am observat eu şi îmi susţin punctul de vedere în acest sens.
- Realizezi ce implică această afirmaţie? Îţi dai seama că dacă ar fi fost într-adevăr cineva acolo, n-ar putea fi vorba despre un locuitor al Proximei?
- Desigur. Înţeleg şi de ce n-ar fi posibil.
- Asta înseamnă că ar trebui să fie vorba despre vreunul dintre colegii tăi, dacă nu cumva mă suspectezi chiar pe mine, pe Ly sau pe Nick.
- Nu-i absolut obligatoriu. E doar o variantă, dar la fel de bine pot fi şi altele.
- Ce vrei să spui? se miră domnul Kuny.
- Desigur, e doar o ipoteză, o presupunere, dar ar putea explica multe lucruri ce sunt încă neclare... Ar putea fi vorba despre altcineva, nu unul dintre colegii mei, nici dintre localnici, nici un membru al familiei dumneavoastră.
- Păi, cine altcineva, atunci?
- Altcineva, despre a cărui existenţă nu ştiţi, care stă mereu ascuns acolo, în acea peşteră, sau prin acele peşteri, în munţi, în acea zonă.
- Altcineva, despre care să nu ştim? Cineva misterios? Aici, pe Proxima?
- De ce nu?
- Nu, dragule! Ar fi imposibil! Aici nimeni nu se poate ascunde. Cu tehnologia de care dispunem, ar fi depistat imediat. N-ar avea nici o şansă.
- Şi dacă ar fi totuşi posibil?
- Crezi?
- Păi... E o variantă, pe care n-ar trebui s-o înlăturăm din start.
- Ai dreptate, s-ar putea... În cazul ăsta, ar fi vorba despre unul singur sau despre mai mulţi asemenea „intruşi”?
- Ar putea fi numai unul, sau mai mulţi, care să stea ascunşi acolo, în peşteri; o întreagă civilizaţie...
- O civilizaţie ascunsă în peşteri? Un fel de „oameni ai cavernelor”?
- Hmm... Nu chiar la asta mă gândeam. Poate la o variantă mult mai evoluată a acestora, pentru că, e clar că oricine ar fi acolo, unul sau mai mulţi, sunt nu doar inteligenţi, ci şi foarte avansaţi, din toate punctele de vedere.
- Oare?! Greu de crezut, comandante...
- Totuşi, ar fi posibil, domnule. Vă daţi seama că, dacă e adevărat şi el sau ei există, nu poate fi vorba decât despre cineva extrem de avansat, care să reuşească să rămână nedescoperit, chiar şi aşa, în condiţiile existente, cu tehnologia de care dispuneţi. Probabil că au şi ei în dotare astfel de aparatură, care să le permită nu doar să ţină legătura cu aparatura existentă pe suprafaţa planetei, ci chiar s-o coordoneze într-un fel sau altul, de acolo, din peşteră.
- Crezi că s-ar putea?
- Mda, n-ar fi exclus... Mă gândeam chiar că ar putea fi vorba despre... Oare?!
- Despre ce?
- Nu ştiu, dar ar putea fi vorba despre... Foştii locuitori ai planetei Proxima, adevăraţii locuitori, cei reali, cei dinainte de catastrofă, pentru că aceştia de acum sunt, în mod sigur, artificiali; este evident... Aceia ar fi creatorii lor şi ar fi normal să-i ţină sub control. Asta ar explica multe... Dar nu ştiu nimic sigur, deci nu pot afirma acest lucru. E o simplă presupunere, o idee şi atât. Deci, dacă după catastrofă, adevăraţii locuitori s-ar fi retras în acele peşteri, unde unul sau câţiva dintre ei ar fi reuşit să supravieţuiască, chiar şi până în momentul actual... Dar nu! Am început deja să fabulez şi nu e cazul. Ceva nu se leagă... De ce ar fi încercat să ne ucidă? Ca să nu aflăm despre ei? Să nu le descoperim ascunzătoarea? Presupun că ar fi putut face asta şi în alt mod, având la îndemână o tehnologie atât de complexă, deci... Nu e bine! Dumneavoastră ce părere aveţi?
- Nu ştiu ce să spun. Nu mi se pare verosimil, deşi, dacă mă gândesc mai bine, n-ar fi imposibil. Nu ştiu. În orice caz, eu n-am observat nimic, cu toate că m-am uitat foarte atent. O să mă mai uit, în continuare. Poate voi observa totuşi ceva.
- Ştiţi, s-ar putea să nu observaţi nimic, pentru că ar fi posibil ca ei să aibă sub control inclusiv aparatura dumneavoastră personală, ceea ce ar explica imposibilitatea de a zări aceste amănunte. Desigur, din nou presupun numai...
- S-ar putea, dar nu e nimic sigur, până la proba contrară. Deocamdată, nu ştiu ce să-ţi spun, dacă să-ţi dau crezare sau nu. Prefer să mă declar neutru, să mă abţin, deci nici nu-ţi susţin spusele, nici nu le resping; recunosc că au o fărâmă de adevăr în ele, sau măcar de logică. Însă trebuie verificat, pentru a ne convinge sau nu de prezenţa lor, sau a lui, a acelui personaj misterios.
- Sigur. Mai trebuie verificat, cercetat. E prematur să afirm că aş avea, fără îndoială, dreptate. În plus, nici mie nu-mi place nesiguranţa. De obicei, prefer certitudinile. Însă un lucru îl ştiu în mod sigur. Şi anume: Ceea ce am văzut! Nu m-am înşelat. Cineva ne-a urmărit. N-aş putea spune cu siguranţă cine...
- S-ar putea să ai dreptate, comandante. Nu te contrazic. Dar nici de aprobat, nu pot să te aprob, cel puţin deocamdată. Mă înţelegi?
- Da, domnule, desigur. Sper că şi dumneavoastră pe mine.
- Oarecum, da... Însă nu în totalitate. Ai nişte idei ciudate, originale, însă ştii să le justifici... Cum rămâne însă cu cealaltă problemă? La ce concluzie ai ajuns?
- Ah, nu-mi amintiţi... E mai bine să nu mă gândesc. Tocmai uitasem...
- Prin urmare, se pare că n-am reuşit să cădem de acord asupra nici uneia dintre problemele discutate.
- Poate că totuşi, într-o mică măsură...
- Da, poate. Oricum, mi-ai dat serios de gândit.
- Şi dumneavoastră mie.
- În orice caz, propunerea mea rămâne valabilă. Deci, oricând ai vreo problemă, de orice fel, poţi veni la mine; te voi primi cu drag şi voi încerca, pe cât posibil, să-ţi fiu de ajutor. Voi fi prietenul tău, aici, pe Proxima. Să nu uiţi niciodată asta.
- Mulţumesc, domnule. Apreciez acest lucru, surâse Lucian.
Discuţia le fu întreruptă de Stela, care intră în încăpere.
- Aici erai, frumosule? Te ascundeai de mine? Dacă-ţi închipuiai cumva că o să scapi de injecţie, află de la mine că te-ai înşelat! Scuzaţi-mă, domnule Kuny, dar cred că trebuie să vă răpesc interlocutorul.
- E-n ordine, frumoasă domnişoară. Oricum, tocmai încheiasem discuţia, o discuţie foarte plăcută. Întotdeauna e o adevărată plăcere să stai de vorbă cu comandantul vostru.
- Aveţi dreptate. Dacă totuşi v-am întrerupt cumva, mă scuzaţi, n-a fost intenţionat.
- Nu-i nici o problemă, spuse domnul Kuny şi părăsi încăperea, îndreptându-se spre puntea principală, unde distracţia era în toi.
- Off, Stela... Zău, n-am putea sări peste de data asta?
- Să nici nu-ţi închipui! Aşa că, hai, nu comenta degeaba! Mişcă-te! încheie ea, cu fermitate.
- Bine, îţi dau ascultare, se supuse el, neavând încotro.
Amândoi părăsiră deci încăperea, îndreptându-se spre rezerva „frumosului”.
Lia se desprinse neobservată de grupul „petrecăreţilor” de pe puntea principală şi se apropie de domnul To Kuny, tatăl ei. Asigurându-se că nu era nimeni prin preajmă, zise:
- Vai, tati, dar mult ai stat acolo, cu Luci. Ce-aţi vorbit atâta?
- Nu pot să-ţi spun acum. Mai târziu, azi sau mâine, când se va sfârşi petrecerea asta, sau vom găsi câteva clipe de răgaz, te aştept la mine, să discutăm despre cele petrecute. Şi să vii împreună cu sora ta.
- Să vină şi Ly?
- Exact aşa am spus, scumpo. Cât despre colegul tău, n-am altceva de adăugat decât că, într-adevăr, este un om minunat! Iar eu m-am oferit voluntar să-i fiu prieten şi l-am asigurat de sprijinul meu necondiţionat, preluând astfel „rolul” pe care „dom’ director”, cum i se adresează Lucian lui Traian, îl avea pe Terra în viaţa tânărului vostru comandant.
- Poftim?! Ce tot zici, tati? Cum să fii prietenul lui? Tu?!
- Exact aşa cum ai auzit. Nu-ţi face griji, ştiu foarte bine ce fac.
- Da, dar... Cred că nu pe el ar trebui să-l sprijini necondiţionat, ci pe mine! Cât şi pe Ly şi Nick, evident!
- Scumpo, nu vă voi neglija nici pe voi, niciodată. Dar dacă şi el are nevoie de ajutorul meu, de ce să-l refuz oare? Am vreun motiv?
- Ah, tati, e „periculos”... Joci în tabere diferite, adverse. Ai grijă!
- Adverse, dragă?! N-ar trebui... Vorbim mai târziu, scumpa mea. Acum distrează-te cu colegii tăi!
- Şi el unde e?
- Cu doamna doctor. Cred că pentru tratament.
- Înţeleg... Bine, tati, surâse Lia şi reveni printre colegii ei cei petrecăreţi.
Între timp, Stela şi Lucian ajunseseră în rezerva cu iniţialele „E.L.”. De cum intrară, privirea albastră a doamnei doctor se opri fix asupra unei tăviţe metalice, aşezată pe măsuţa din încăpere, pe care erau două pastile mici şi un pahar plin cu apă.
- Ce-i asta?! Cum, nu ţi-ai luat până acum pastilele de la ora 12.00?! Explică-mi, te rog!
- Ah, pastilele... Hopa... îşi aminti el. Ăăă... Nu cred că le-am luat.
- Cum adică, nu crezi? Ce înseamnă asta? Le-ai luat sau nu? Vorbeşte, clar! Ce s-a întâmplat?
- Vorbesc foarte clar, doctore: Nu! Nu le-am luat, recunoscu el direct, prins asupra faptului. Îmi pare rău, am uitat de ele. Am neglijat... Oricum, îmi asum în totalitate responsabilitatea.
- Cum?! Îţi pare rău?! Ai uitat?! Ai neglijat?! Îţi asumi responsabilitatea? Şi cu asta crezi c-ai rezolvat totul? Te-ai scuzat şi gata! Asta a fost?!
- Stela, te rog, încearcă să mă înţelegi...
- Nici gând! Nu înţeleg nimic! Ia-le imediat! Ce mai stai pe gânduri? Ce mai aştepţi? Invitaţii speciale?
- Bine, dar...
- Nici un „dar”! Nu mă enerva! Ia-le acum, tontule! Şi mişcă-te mai repede, mototolule! Nu fi tăntălău!
- Sigur, aprobă el şi fără alte comentarii, îşi luă pastilele de îndată, zâmbind a nevinovăţie: Gata! Le-am înghiţit!
- Cu o întârziere nepermisă, de două ore, îl completă Stela.
- Două ore? Ce contează?
- Nu îndrăzni să spui aşa ceva, tontule! Tratamentul e tratament! Mie-mi place ca programul să fie respectat cu stricteţe. Pricepe că e-n interesul tău! Numai aşa te poţi vindeca.
- Ştiu. Însă de data asta, s-a-ntâmplat... Încearcă să treci cu vederea.
- Nu-mi pot permite să trec cu vederea. În meseria mea, asta contează foarte mult. Uneori, doar de câteva secunde poate depinde viaţa unei persoane. Deci, nu e de glumit! Iar acum a fost vorba de două ore, nu doar câteva secunde.
- Lasă, n-a fost aşa de grav... Eu nu sunt muribund, ca să...
- Taci! îi interzise doctoriţa, reproşându-i: Nu-ţi ajunge că ai uitat să iei pastilele la timp? În plus, spui doar tâmpenii?! Ştii, ar trebui să te pedepsesc sever pentru neglijenţa asta, însă o să te iert. Cu condiţia clară să nu se repete niciodată. Pentru că data viitoare nu voi fi la fel de indulgentă. Ai înţeles, comandante?
- Promit că nu se va mai întâmpla! Îţi voi da mereu ascultare, îşi luă el angajamentul. E bine aşa?
- Da. Şi sper, spre binele tău, să te şi ţii de cuvânt.
- De asta poţi fi sigură! afirmă el.
- Şi adormiţii ăia de roboţi, unde or fi fost? Ce-or fi făcut? M-am bazat pe ei! Am avut mare încredere în ei. Ei aveau datoria de a-ţi da pastilele la ora exactă. Altfel, dacă aş fi ştiut, m-aş fi ocupat eu personal de acest lucru. Ce-or fi păţit?
- Lasă-i! Nu-i vina lor în totalitate. Aş fi putut avea şi eu această grijă, doar ştiu destul de bine când e ora 12.00, nu e nevoie să-mi amintească roboţii sau altcineva, însă de data asta am neglijat; s-a întâmplat. Deci, recunosc, eu sunt principalul vinovat.
- Nu trebuia să se fi întâmplat! E bine că-ţi recunoşti vina, să-ţi asumi responsabilitatea, dar nu încerca să-i disculpi pe cei doi roboţi. Dacă tu ai fost atât de aiurit încât să uiţi să-ţi iei pastilele la ora prevăzută, roboţii n-ar fi trebuit să neglijeze şi ei acest lucru. O să le cer socoteală, cât de curând.
- Socoteală?! La urma-urmei, sunt doar nişte roboţi, doctore.
- Ştiu foarte bine ce sunt... Prea bine, atunci am să-l iau la rost pe Mihai.
- De ce pe el?
- Păi, sunt roboţii lui, nu?!
- Ce sens ar avea?
- Are! Şi tu taci, te rog! Mai bine întinde-te; ştii doar ce ai de făcut! Sau ai nevoie de ajutor?
- Nu. Mă descurc şi singur, refuză el, întinzându-se, după cum îl îndemnase doctoriţa şi o privi cum îşi pregătea seringa. Te rog, fii blândă cu mine!
- Mai ai şi pretenţii?! Ştii, acum ar trebui să-ţi fac o injecţie pe care s-o ţii minte tot restul zilelor tale, ca altădată să-mi dai ascultare şi să nu mai fi aşa uituc.
- Aoleu... Cred c-ar trebui să plec.
- Rămâi acolo unde eşti şi stai nemişcat! Doar nu-ţi închipui că o să scapi aşa uşor de mine. Nu, frumosule, nici gând! Şi nu-ţi fie teamă, voi fi totuşi blândă, deci n-o să te doară deloc. Te iert de data asta, deşi n-ai merita! Norocul tău că eşti aşa frumos... Însă altădată... Ai grijă! Nu te juca cu mine!
- Nu se va repeta! Ţi-am promis doar.
- Bine. Stai liniştit câteva clipe, îi ceru ea.
Cu îndemânarea ce o caracteriza, Stela îi făcu repede injecţia, în ciuda ameninţărilor, fără să-l doară, deci nu avea motive să se declare nemulţumit. În tot acest timp, sesizând că doctoriţa era, pe bună dreptate, foarte furioasă şi-l certase în fel şi chip, Lucian nu-i întoarse vorba; o ascultase doar, docil. Se simţea vinovat, altfel poate că nu i-ar fi permis să i se adreseze în această manieră; ar fi domolit-o niţeluş. Însă, de data aceasta, conştient de faptul că vina îi aparţinea, îi dădu dreptate, fără a comenta.
- Gata, norocosule, ai scăpat şi de data asta. Ce zici, te-a durut?
- Nu, mulţumesc, spuse el, recunoscător. Ai fost foarte drăguţă cu mine.
- Serios? Deci, am fost totuşi drăguţă, deşi nu meritai... Oricum, n-ai scăpat definitiv. Ştii ce te aşteaptă în seara asta, la ora 22.00.
- Îmi imaginez. Foarte plăcut! Câte mai am?
- Mâine încă trei, plus cea din seara asta şi gata. Vezi să nu mai uiţi de pastilele de la ora 18.00 şi noaptea, la ora 0.00.
- Nu voi uita. Promit! S-a întâmplat acum, neintenţionat, pentru că am uitat, din greşeală, dar nu se va repeta nicicând.
- Bine, frumosule. Aşa să fie.
- Încă eşti supărată pe mine?
- Păi... Ar trebui, dar ai noroc; pentru că eşti aşa de frumos, te iert de data asta, trec cu vederea. Însă altădată, n-o să ţin cont de nimic, te penalizez direct.
- Am înţeles. N-o să-ţi dau ocazia să mă penalizezi.
- Mă bucur. În cazul ăsta, te poţi ridica. Am terminat cu tine, deocamdată. Hai, sus! Eşti aşteptat la o petrecere.
- Ştiu, dar... Te rog, spune-le celorlalţi că o să revin mai târziu. Trebuie să mă odihnesc puţin.
- Cum?! Aşa ceva nu există! Nici nu se pune problema. O petrecere fără tine nu este o petrecere adevărată. De altfel, tu însuţi ne-ai invitat aici, tu ai organizat petrecerea, deci, tu eşti gazda. Ce fel de gazdă ai fi, dacă tocmai tu intenţionezi să lipseşti dintre noi?
- Ah... Repet, trebuie să mă întind puţin. Măcar o oră, încercă el, dar la o privire severă din partea doamnei doctor, modifică imediat perioada de repaus: Poate o jumătate de oră; sau măcar un sfert.
- Nu, deloc!
- Păi, chiar tu mi-ai recomandat cât mai multă odihnă.
- Zău, frumosule?! Şi de ce te grăbeşti tocmai acum să-mi dai ascultare? N-ai avut oare destul timp pentru odihnă?
- Ba da, dar... Am fost ocupat cu pregătirile, am obosit...
- Ştiai de mult despre petrecerea asta, deci, scuza nu-i bună. Găseşte-ţi alta! De altfel, te-au ajutat şi roboţii. Aşa că nu ţine figura. Ridică-te odată!
- Las’ că vă descurcaţi voi şi fără mine. Ba încă de minune!
- Hmm... Ce s-a întâmplat, de fapt? Care-i adevăratul motiv pentru care intenţionezi să te retragi? Şi din ce cauză ai uitat de pastile? Sau mai exact, din a cui cauză?
- N-am nici un alt motiv, ţi-am spus. Vreau doar să mă odihnesc puţin. Atâta tot. Cât despre pastile, credeam că am lămurit problema şi în privinţa lor. Mi-am asumat deja răspunderea; neglijenţa îmi aparţine în totalitate.
- Bine, am încheiat, deci, capitolul pastile, dar cu petrecerea de acum, tot nu sunt de acord să lipseşti. Repet, eşti gazda, frumosule! Întoarce-te printre invitaţii tăi! Eu sunt medicul, iar dacă o să păţeşti ceva din cauza oboselii excesive, răspund eu, nu tu, deci, nu-ţi face probleme. Haide!
- Nu insista, doctore! N-am chef de petreceri... Poate un pic mai târziu.
- Off... Nu înţeleg de ce ne-ai invitat la această aşa-zisă „petrecere”, dacă eşti prost-dispus. Mai bine rămâneam în oraş; ne găseam noi o altă ocupaţie. Dar ne-am grăbit să venim în navă, să petrecem, împreună cu tine, pentru că ar fi mai plăcut astfel. Însă tu strici totul, cu absenţa ta.
- Îmi pare rău, nu vreau să vă stric ziua, sau buna-dispoziţie, dar simt nevoia să stau puţin, singur, în linişte. Te rog, Stela, înţelege-mă!
- Încerc... Se pare că n-ajungem la nici un rezultat, aşa că nu te mai cicălesc. Te las să te odihneşti sau... Ce-oi face tu aici!
- Mulţumesc pentru înţelegere.
- Nu-mi mulţumi deloc. Pentru că nu te înţeleg.
- Voi veni în curând. Nici nu-mi veţi sesiza lipsa.
- Nu conta pe asta. Te aşteptăm. Nu uita, încheie Stela.
Doctoriţa se retrase, lăsându-l singur, în rezerva lui, întins pe salteaua confortabilă...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!