agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 48 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-04  |     | 



*27. „Vulturul”.

Dimineaţa zilei de sâmbătă, 10 noiembrie 2091, îl găsi pe Lucian în interiorul navei „Pacifis”, în rezerva sa, încă dormind. Se părea că avea într-adevăr de gând să se odihnească mai mult în aceste două zile, aşa cum se înţelesese cu colega sa, Lia.
În ceea ce o privea pe aceasta, nu proceda deloc astfel, fiindcă, nerăbdătoare, se trezise destul de devreme, iar imediat ce sora ei, Ly, plecase, în jurul orei 08.00, normal, cu nimeni altul decât cu Mihăiţă campionul, ea porni fără întârziere spre cabinetul tatălui ei, domnul To Kuny.
- ’Neaţa, tăticule, îl salută ea în momentul în care ajunse în biroul acestuia.
- Bună dimineaţa, draga mea, îi răspunse To Kuny, privind-o drăgăstos. Eşti matinală, remarcă dânsul, după ce o îmbrăţişă părinteşte şi o sărută pe frunte.
- Aşa e. Doream să...
- Stai, nu-mi spune, o întrerupse dânsul bănuitor. Lasă-mă să ghicesc. Cred că ştiu despre ce este vorba. Te afli aici pentru că eşti nerăbdătoare să vizităm nava mea, „Vulturul”.
- Exact, tati. Văd că ţi-ai dat seama.
- Nici nu era prea greu, draga mea. Mă aşteptam să soseşti, însă nu credeam să fii chiar atât de nerăbdătoare, să vii aşa de devreme.
- Şi atunci, mergem sau nu?!
- Sigur, draga mea, mergem, doar ţi-am promis, dar te rog să mai aştepţi niţeluş, pentru că mai am câteva lucruri de pus la punct pe aici.
- Nu, tati, haide acum! Imediat! Lasă acum treaba pe care o ai de făcut aici! O poţi rezolva şi după aceea. Sper că suferă amânare.
- Dar, draga mea...
- Te rog mult, tati! Nu mă refuza! Te rog... îl întrerupse ea, rugându-l insistent, privindu-l în aşa fel încât să n-o poată refuza.
- Uff... cedă To Kuny la insistenţele fiicei sale, ridicându-se anevoios. Prea bine, scumpete! Să mergem acum!
- Mulţumesc, tăticule, sări ea sprintenă, voioasă, surâzătoare, îmbrăţişându-l, ca semn de apreciere.
- Ştii prea bine că nu te-aş putea refuza. Aşa că, haide, să mergem, spuse To Kuny, iar cum scăpă din îmbrăţişarea fiicei sale, porni spre ieşirea din cabinet, alături de Lia, bineînţeles; ea se interesă, când ajunseră afară:
- Mergem pe jos, tăticule?
- Am putea, nu-i foarte greu. În plus, e bine să facem mişcare în aer liber. Însă văzându-te cât eşti de nerăbdătoare, cred că e mai indicat să folosim un avion, pentru a ajunge cât mai repede.
- Tocmai doream să-ţi fac această propunere, tati, însă e mai bine că ţi-ai dat singur seama şi astfel m-ai scutit pe mine de acest efort.
- Bineînţeles, draga mea, bineînţeles... Îţi spun însă încă odată, să nu te aştepţi să găseşti cine ştie ce bijuterie ultramodernă. E o navă veche, demodată, puţin mai prost dotată; s-ar putea să te dezamăgească.
- Nici gând, tăticule, îl asigură ea. Nu-ţi face griji inutile în acest sens. Oricum ar arăta, nu voi fi dezamăgită! Îmi va plăcea, sunt sigură. O voi considera foarte frumoasă, doar e nava cu care ai călătorit tu şi fraţii mei, tăticule... În plus, e gândită de domnul director... Dânsul nu s-ar gândi niciodată la ceva ce-ar putea fi altfel decât minunat! Deci... Cum ar putea să nu-mi placă? Ori să mă dezamăgească? N-ar fi posibil!
- Bine, draga mea. Oricum, te-am avertizat, să ştii la ce să te aştepţi.
To Kuny şi fiica sa se urcară într-un avion aflat în apropiere, avion pe care domnul Kuny îl porni neîntârziat, ştiind cât de nerăbdătoare era scumpa sa fiică. Pilotat cu atenţie de însuşi conducătorul Proximei, avionul ieşi în curând din marele oraş artificial, printr-un tunel de legătură cu exteriorul, apoi se îndreptă ca fulgerul spre spaţioport, tăind parcă aerul alb şi dens.
Iar cum aceste aparate de zbor locale nu cunoşteau restricţii sau limite de viteze, ajunseră în scurt timp la destinaţie, după ce avionul se strecurase cu uşurinţă, aproape inobservabil, printre uriaşele nave ce staţionau acolo. Când silenţiosul aparat de zbor fu oprit de tatăl ei, Lia sări nerăbdătoare afară, dornică să vadă cât mai repede nava cu care venise tatăl ei pe această stranie planetă, mare şi albă.
- Deci, pe aici ţii tu ascunsă preţioasa ta navă, tati? îl întâmpină ea pe To, de îndată ce acesta puse piciorul pe solul alb, imaculat. Care dintre ele este? Spune-mi, tati, unde este?
- Uşurel, draga mea, încercă To s-o domolească. E prin apropiere. Parcă ţi-am spus că nu e expusă vederii, pentru a nu atrage atenţia asupra ei.
- Da, ştiu, am reţinut; e în interiorul unuia dintre aceşti giganţi, zise ea, îngândurată, apoi încercă să ghicească nava în care se afla „Vulturul”: Dar în care, oare? În asta, de aici, cumva? întrebă ea, curioasă, îndreptându-se spre una dintre uriaşele nave ce staţiona prin apropiere.
- Nu, draga mea. Nu în aceea, negă domnul Kuny.
- Poate în asta, încercă din nou ea, mutându-se spre alta.
- Nu, nici acolo, răspunse din nou negativ tatăl ei.
- Atunci... începu ea, căutând cu privirea-i albastră un alt obiectiv. Poate aici!
- Nu... zâmbi tatăl ei. Hai, urmează-mă, o îndemnă apoi, pornind cu paşi scurţi spre nava în care ştia prea bine că se află „Vulturul”. Priveşte, aici este, îi indică el nava ce staţiona în faţa lui, o navă modestă ca dimensiuni, în comparaţie cu celelalte aflate prin apropiere.
- Aici?! se miră Lia, privind spre nava din faţa ei, pe care nici n-o remarcase până în acel moment. Ah, n-aş fi ghicit niciodată. Mă aşteptam să fie într-unul dintre giganţi.
- Ăsta a fost şi scopul pentru care am lăsat-o aici. Am vrut ca nici „gazda” navei mele să nu atragă atenţia asupra ei prin formă, dimensiuni sau altceva ce ar putea-o face deosebită. La urma urmei, cine s-ar aştepta ca în interiorul acestei nave să se afle încă una?! Oricine şi-ar închipui, normal, că numai în cazul celorlalte, mai voluminoase, s-ar putea întâmpla astfel.
- Aşa e. Ai dreptate. Dar, dacă-i aici, să intrăm! De abia aştept s-o văd!
- Sigur, draga mea. Dar nu uita ce ţi-am spus!
- Da, ştiu, îl întrerupse ea entuziasmată. Nu e vorba de o bijuterie ultramodernă! Hai mai repede, să intrăm!
Observând cât este de nerăbdătoare, To Kuny nu întârzie. Se apropie de nava respectivă. Pentru a i se permite accesul, avea nevoie de un cod. To Kuny introduse codul ştiut, aşteptând ca trapa să se deschidă. Spre uimirea sa, accesul în navă nu i se permise.
- Ce s-a întâmplat, tati?
- Ciudat; n-am mai păţit aşa ceva... Mi-a respins codul de acces. Nu putem intra!
- Poftim?! Gândeşte-te mai bine; poate ai greşit când ai introdus codul.
- Bine. Mai încerc o dată. Dacă aş greşi de trei ori, accesul nu ne va mai fi permis, deloc. Stai, să vedem, spuse To Kuny, reintroducând codul de acces.
Şi din nou accesul i-a fost respins, sub motivaţia „cod greşit”.
- Nu-ţi aminteşti codul, tati?
- Cum să nu mi-l amintesc, scumpo?! Ăsta este, sigur; n-am altul! Nu înţeleg ce se întâmplă! N-am greşit deloc când l-am introdus.
- Păi, dacă greşeşti şi a treia oară...
- N-am să încerc încă o dată, dacă nu mi-l acceptă, pentru că nu ştiu alt cod.
- Asta înseamnă că nu vom putea vedea „Vulturul” azi, tati? Nu putem intra? se întristă Lia.
- Un moment, scumpo! Ai răbdare! Trebuie să rezolvăm cumva... Vom intra, îţi promit, zise tatăl ei şi scoase unul dintre micuţele aparate specifice localnicilor, pentru a stabili legătura cu turnul de control al spaţioportului.
Acolo era tot doamna aceea, Sy Tara, pe care Lia o mai văzuse o dată. Îi auzi vocea:
- Aici spaţioportul Proximei. Domnule Kuny, cu ce vă pot fi de folos?
- Bună ziua, doamnă Sy. Vă rog, o informaţie.
- Desigur, domnule. Spuneţi şi vă voi ajuta de îndată.
- Vedeţi locul în care mă aflu?
- Bineînţeles. Sunteţi chiar pe spaţioport. Şi presupun că doriţi să intraţi, să vizitaţi nava dumneavoastră, „Vulturul”.
- Întocmai. Însă am introdus codul de acces şi mi-a fost respins de două ori. Nu înţeleg de ce! Nu l-am uitat şi nici nu l-am greşit, deci...
- Ce cod aţi utilizat, domnule? Aţi folosit vechiul dumneavoastră cod?
- Cum adică, vechiul meu cod? Nu am altul, mai nou, păru nedumerit To Kuny.
- Se poate, domnule?! Chiar aţi uitat, atât de repede?! Săptămâna trecută dumneavoastră personal aţi modificat codul de acces.
- Cum?! Cine?! Eu?! Nu se poate! Eu n-am mai venit aici de ani buni, deci, cum să fi schimbat codul săptămâna trecută?!
- Domnule Kuny, eu ştiu doar că dumneavoastră aţi fost săptămâna trecută şi aţi modificat codul de acces. Nu ştiţi noul cod?
- Evident, nu! Atâta timp cât nu eu l-am introdus, n-am de unde să-l ştiu.
- Aşteptaţi un moment, vă rog! Am să vă dau noul dumneavoastră cod de acces, să puteţi intra. Vă rog să nu-l mai uitaţi altădată! Să-l reţineţi pe acesta!
- Bine, doamnă! Vă rog, daţi-mi codul! În rest, mă descurc.
Doamna Sy Tara îi spuse noul cod de acces, pe care To Kuny îl utiliză, iar de data aceasta trapa navei se deschise, permiţându-le celor doi să pătrundă în interior. Înainte de a urca, auziră din nou glasul doamnei de la turnul de control:
- Să vă spun şi noul dumneavoastră cod, care să vă permită accesul la bordul navei „Vulturul”?
- Poftim?! Adică, l-am modificat şi pe acela, tot eu personal, presupun, săptămâna trecută?
- Da, domnule, exact!
- Hmm; interesant... Şi ciudat. Eu nu-mi amintesc! Bine, doamnă; daţi-mi-l şi pe acela, vă rog!
Doamna Sy Tara îi spuse şi codul de acces la bordul navei „Vulturul”, apoi întrerupse legătura. Cum trapa navei se deschisese, cei doi porniră spre intrarea în navă. Îngândurat, To Kuny spuse:
- Ştii, draga mea, înclin să-i dau din ce în ce mai mult dreptate comandantului vostru.
- Serios, tati? În ce sens îi dai lui dreptate?
- În mai multe... Nu ştiu de ce, însă de la o vreme, cam de când aţi sosit voi aici, se petrec tot felul de chestii ciudate pe planeta asta, chestii care înainte nu se întâmplau, niciodată, deloc...
- Ce vrei să spui, tati? Cumva că noi am avea vreo legătură cu toate acestea? Crezi că suntem responsabili de aceste ciudăţenii?
- Nu, scumpa mea, în nici un caz! Departe de mine gândul de a vă acuza pe voi, însă doar nu pricep... Ştiu sigur că n-am schimbat codul de acces în această navă, nici săptămâna trecută, nici altădată, iar pe aici n-am mai dat, de vreo câţiva ani buni. Memoria nu mă înşeală deloc, ştiu foarte bine ce am făcut şi ce nu şi nu înţeleg de ce doamna Sy Tara susţine că eu personal am schimbat codul de acces în această navă săptămâna trecută. E ca atunci, în acea zi, când aţi sosit voi şi susţineau că eu aş fi trimis nava aceea gigantică şi rotundă, OSTA-NTS 84, în întâmpinarea voastră.
- Îmi amintesc asta, tati, rosti Lia aprobator.
- Eu n-am trimis nici o navă în întâmpinarea voastră, niciodată; n-am dat asemenea dispoziţii. E ciudat! Foarte ciudat! Nu sunt senil!
- Sigur că nu eşti, tati! Şi atunci, ce s-a întâmplat?
- Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat, nici atunci, nici acum. Sincer, parcă aş vrea să vorbesc acum cu el, cu tânărul vostru comandant, să-i cer părerea, pentru că mereu are nişte idei interesante, pline de logică şi demne de luat în seamă, însă fiind vorba despre „Vulturul”, nu-i pot spune nimic.
- Ah, tati... Atenţie, a început să-ţi placă în compania lui!
- Păi, cui nu i-ar place în compania lui, scumpo?! Dar hai acum să vedem „Vulturul”! Bine?!
- Sigur, tati, îl aprobă Lia surâzătoare.
- După tine, scumpete, o invită el să intre, apoi păşi în urma ei.
Trapa navei gazdă se închise ermetic. O lumină blajină, răspândită uniform, plăcută vederii, inunda interiorul, provenind ca de nicăieri sau de pretutindeni; sursa de provenienţă nu putea fi distinsă. În orice caz, făcea ca totul în jur să poată fi observat cu uşurinţă, fără a obosi vederea. Însă, categoric, „Vulturul” nu se afla acolo! Cum To Kuny pornise fără a sta pe gânduri spre un culoar lung şi îngust, Lia îl urmă. Lumina aceea palidă, plăcută, părea să-i însoţească în drumul lor, mergând parcă după ei. Ajunşi în partea cealaltă, la capătul culoarului, se afla o încăpere, care, la prima vedere, părea aidoma celeilalte, de unde veniseră. Aceeaşi lumină blajină era şi aici prezentă, pătrunzând până şi în cel mai ascuns colţişor. Ca şi de partea cealaltă, nici aici nu se putea distinge sursa luminii şi tot ca acolo, lumina era răspândită în mod egal, adică nu existau porţiuni mai întunecoase sau mai luminoase, puternic iluminate. Însă nici aici nu se afla nimic asemănător unei alte nave. Prin urmare, îşi continuară drumul, până-n momentul în care în faţa lor apăru corpul metalic al unui vehicul spaţial, evident nu atât de modern cum erau cele locale.
- Deci, draga mea... Doreai s-o vezi?! Iat-o! Aceasta-i nava „Vulturul”, cu care am călătorit până aici eu şi cei doi frăţiori ai tăi, i-o prezentă, dacă mai era nevoie, To Kuny.
Lia o privi încântată, cuprinzând-o în limpezimea ochilor ei albaştri. Deocamdată o admira tăcută.
- Ce părere ai, scumpo?
- Ah, tati... E minunată, şopti ea, privind-o admirativ.
- Adică... se îndoi To Kuny de afirmaţia ei. Îţi place?!
- Evident! Sincer, tati, îmi place! E frumoasă! Adică... În ultima vreme, după ce ai criticat-o atâta, mă aşteptam la o vechitură dărăpănată, o rablă, dar... Nu e deloc aşa!
- Chiar aşa-ţi lăsasem impresia?! După cum vezi, nu-i o rablă. Însă ăsta-i doar exteriorul. Aşteaptă să vezi interiorul...
- Sigur, exteriorul... Nu e albastră, ca „Pacifis”.
- Nu, e argintie. De ce? Nu-ţi place culoarea?
- Ba da, bineînţeles! Cine i-a ales această culoare?
- Traian, cine altul?!
- Domnul director; era de aşteptat... Pentru „Pacifis”, Luci a ales albastrul. Presupun că-i place lui culoarea asta.
- Se pare că n-a greşit deloc.
- Aşa-i, n-a greşit. Dar nu despre „Pacifis” era vorba acum. Hai odată! Hai să intrăm!
- Eşti invitata mea, scumpo! „Vulturul” ne aşteptă, îi răspunse To Kuny, introducând codul de acces dat de doamna Sy Tara.
Lia nu aşteptă ca tatăl ei să-i spună şi a doua oară, porni grăbită spre vehiculul argintiu aflat în faţa ei. În urma ei păşi tăcut, gânditor, domnul To Kuny. O puternică emoţie interioară puse stăpânire pe întreaga sa făptură în momentul în care puse piciorul pe treptele navei cu care sosise de pe Terra pe Proxima. Gândul că va vizita această navă îi trezea amintiri pe care de mult le crezuse uitate, dar era de aşteptat ca această vizită să nu-l lase complet rece. Însă, pentru fiica lui, găsi puterea de a face faţă acestor amintiri nostalgice cărora le căzuse pradă, deci, îşi continuă hotărât drumul, până ce ajunse în interior, în acel interior atât de cunoscut lui, în care însă nu mai intrase de mult timp. Aici fiica lui, care ajunsese înainte, privea entuziasmată totul, cu o neprefăcută admiraţie, mirându-se parcă de tot ceea ce zărea.
- Deci, cum ţi se pare, draga mea? îi ceru domnul Kuny părerea.
- E formidabilă! Serios... E adevărat că nu e foarte mare şi nici ultramodernă, însă nici rudimentară nu e. Arată bine, aprecie ea încântată. Când ai venit aici ultima oară, tati?
- Nu-mi amintesc cu exactitate, însă a trecut destul de mult de atunci... În nici un caz nu am fost săptămâna trecută, cum susţine doamna Sy Tara.
- Şi totuşi, arată bine. Adică, e îngrijită. Peste tot. E curăţenie şi ordine, remarcă ea.
- Evident, draga mea. Doar ne aflăm totuşi pe Proxima.
- Pricep, îl întrerupse ea. Localnicii se îngrijesc de ea, de aspectul ei.
- Într-adevăr, aşa e, o aprobă tatăl ei.
- Presupun că asta-i puntea principală.
- Ai ghicit, draga mea.
- Nu era dificil de ghicit. Am putea vedea şi restul, sau cel puţin nu doar atât?
- Sigur, scumpete. Dacă tot am venit, vom vizita mai mult, nu doar puntea principală. Dacă nu te grăbeşti, o putem vedea aproape pe toată, doar nu-i foarte mare.
- Evident că nu mă grăbesc, tati. Am toată ziua la dispoziţie. Spune-mi, de ce n-ai avut nici un robot la bord, ca să te ajute?
- N-am putut să iau unul. De abia am reuşit să iau nava. Aminteşte-ţi că nu eram într-o misiune oficială, legală, recunoscută de autorităţile competente, ca să pot face toate pregătirile necesare plecării.
- Da, ştiu.
- Eram doar un fugar!
- Nu spune aşa ceva, îl întrerupse ea.
- De ce nu? Doar e adevărat.
- Adevărat?! Singurul adevăr pe care-l văd eu este că eşti un om minunat şi mă bucur că-mi eşti tată! Şi te iubesc, evident!
- Mulţumesc, scumpa mea. Însă tu vorbeşti astfel doar pentru că ţii la mine. Şi mă iubeşti doar pentru că-ţi sunt tată... Îţi sunt recunoscător că m-ai acceptat ca atare, fără să-mi reproşezi nimic.
- N-aş avea ce să-ţi reproşez. Şi nu trebuie să-mi mulţumeşti sau să-mi fi recunoscător pentru nimic, tati...Tu eşti atât de bun, încât oricine te-ar cunoaşte, te-ar îndrăgi de îndată, pe loc.
- Nici chiar aşa, scumpo.
- Ba da, tati, chiar aşa! Dar hai, să nu pierdem timpul! Vreau să văd, în primul rând, rezerva ta şi pe cele ale fraţilor mei.
- Bine, scumpo... Urmează-mă, o invită tatăl ei, dânsul pornind înainte.
Fără a şovăi, Lia porni în urma tatălui ei, dornică să vadă o cât mai mare parte din această frumoasă navă argintie. Păşeau pe un culoar asemănător cu cel din interiorul navei „Pacifis”, dar unul mai scurt şi mai îngust decât acela.
Aici se aflau încăperile cunoscute de ea sub denumirea de „rezerve”, destinate membrilor echipajului. O vizitară mai întâi pe cea a tatălui ei. Aflată în interiorul încăperii, Lia o cercetă cu atenţie, rotindu-şi curioasă ochii ei albaştri de jur-împrejur. Deşi modestă ca dimensiuni, Lia găsi încăperea frumoasă, plăcută, frumos aranjată. Nu era mai mare decât rezervele lor din „Pacifis”, de aceea i se păru oarecum familiară. Pe măsuţa situată în mijlocul încăperii, zări o fotografie înrămată, a mamei sale, pe care o fixă cu privirea pentru câteva clipe bune.
- Ai iubit-o mult, tati? întrebă ea cu subînţeles, indicându-i cu privirea fotografia.
- Bineînţeles, draga mea. Mai mult decât m-aş putea exprima în cuvinte. Şi încă o iubesc, deşi...
- Deşi, ce, tăticule?
- Nu, nimic, draga mea. Dacă crezi că ai văzut totul aici, să ne continuăm vizita.
- Bine, fu ea de acord, fără a insista asupra subiectului, care, evident, îi trezea tatălui ei amintiri dureroase, uitate undeva, în umbra timpului. Hai să vedem rezervele fraţilor mei, propuse ea. Presupun că aveau rezerve diferite.
- Nu, draga mea. Nu aveau două. Ei erau încă mici şi am considerat că nu era necesar să-i despart. Nu se aveau decât unul pe celălalt, deci, i-am lăsat să crească împreună.
- Cred că ai procedat corect. Încă o întrebare înainte de a ieşi de aici, tăticule. În mod normal, cui ar fi trebuit să aparţină această încăpere?
- Ironic, această încăpere îmi era destinată chiar mie, ca membru al echipajului, pentru că, după cum ştii, făceam parte din echipajul ce ar fi trebuit să utilizeze această navă, tocmai pentru a veni aici, pe planeta Proxima; nu din simplă coincidenţă.
- Ştiu, tati...
- De aceea, pe uşă sunt înscrise iniţialele mele, P.V. – Preda Victor, nu întâmplător. Eu n-am modificat nimic şi am folosit exact rezerva care-mi fusese repartizată tocmai mie, deşi puteam utiliza oricare alta sau mai multe.
- Şi care ar fi fost cabina sau rezerva comandantului misiunii?
- A lui Traian?! Am să ţi-o arăt. De fapt, nici nu e greu de observat, are iniţialele sale pe uşă, S.T.
- Să mergem, îşi îndemnă ea tatăl, părăsind încăperea în care tatăl ei îşi petrecuse o bună parte din viaţă.
Nu foarte departe de rezerva tatălui ei, se afla şi cea a fraţilor ei. Era la fel de modestă ca dimensiuni, dar plăcută, frumos aranjată, deşi sumar mobilată.
- Deci, aveau două paturi separate, observă ea. Şi eu care credeam că dormeau împreună...
- Nu, draga mea. Dormeau în aceeaşi încăpere, dar fiecare în patul său. Oricum, erau tot timpul împreună, n-am putut să-i despart.
- Şi aveau jucării?
- Nu prea. Decât vreo câteva. Ce-i drept, cam puţine.
- Şi cu ce se jucau?
- Cu ce aveau. Improvizau. Se jucau împreună. Nu se plângeau niciodată. Păreau mulţumiţi. Se aveau unul pe celălalt. Şi pe mine, evident. Au fost nişte copii cuminţi, nu mi-au creat probleme.
- Şi cum te descurcai cu îmbrăcămintea pentru ei?
- Asta era într-adevăr o problemă delicată. Ei creşteau destul de repede, iar hainele le rămâneau mici, aşa că... Mă descurcam cum puteam. Improvizam şi eu, aşa cum mă pricepeam.
- Tu le făceai haine noi?
- Cine altcineva?! Nu avea cine să mă ajute.
- Te pricepi?
- Nu prea, aproape deloc, dar nu aveam încotro. Nu aveam de ales. Noroc că aveam materiale din care să le fac totuşi ceva. Nevoia m-a învăţat, în cele din urmă. Sper că m-am descurcat.
- Şi încălţămintea?
- Şi asta era o problemă. Însă cum nu părăseau deloc interiorul navei, le făceam papucei mai rezistenţi şi călduroşi, din diverse materiale, să le protejeze picioruşele. Îi purtau cât timp le veneau bine, apoi le făceam alţii pe măsură. Nu-i puteam lăsa desculţi.
- Dar cu mâncarea? Cum te descurcai cu mâncarea?
- Aaa... Nu prea bine, nici cu asta. Eram nevoit să gătesc zilnic, iar eu nu stau bine la capitolul ăsta. Nu sunt bucătar. În plus, trebuia să mă descurc cu ceea ce aveam la bord şi nu erau multe.
- Adică şi tu ştii să găteşti, tati?
- Eu?! Să gătesc?! N-aş zice! Nu mă pricep deloc în domeniul ăsta, spre deosebire de tânărul vostru comandant, însă nu aveam de ales; trebuia să încerc să gătesc. Iar în lipsă de altceva, ne mulţumeam şi cu ceea ce puteam eu face. În orice caz, ne săturasem până peste măsură de tot felul de semipreparate, concentrate, conservate, prafuri instant şi înlocuitori... Aşa că în momentul în care am ajuns aici, mâncarea servită în restaurantele din oraş ni s-a părut delicioasă, fără a ţine cont de faptul că totul era artificial. Nu puteam face nazuri, mofturi. Erau cel puţin gustoase şi proaspăt preparate. Nu mai erau conservate, concentrate, prafuri instant, înlocuitori etc. Aveam ocazia să servim, în sfârşit, ceva proaspăt, cu gust de mâncare, nu de tentativă de mâncare...
- Păi, aici, la bordul acestei nave, nu există un fel de seră improvizată, de unde să te fi putut aproviziona mereu cu anumite legume proaspete, pe lângă produsele conservate sau concentrate?
- Nu există aşa ceva la bordul „Vulturului”. Ştiu că voi, în „Pacifis”, aveţi o astfel de seră şi crede-mă, ăsta e un lucru bun, foarte bun. În plus, la voi, chiar dacă Luci n-ar fi ştiut să gătească, îi aveaţi pe cei doi roboţi, care se puteau ocupa de această îndeletnicire. În timp ce au nu aveam nici un robot şi nici cunoştinţe în acest sens, în domeniul culinar. Şi nici seră.
- Înţeleg, replică ea îngândurată. Şi cu învăţătura? Cine s-a ocupat de ei doi?
- Tot eu, se înţelege. Evident, cu ajutorul computerelor, altfel nu m-aş fi descurcat cu toate materiile de studiu, n-aş fi făcut faţă. Însă eu i-am supravegheat mereu îndeaproape şi le-am explicat pe îndelete ceea ce li se părea mai dificil şi nu puteau înţelege. M-am ocupat mult de ei. I-am învăţat încet, încet, să scrie, să citească, să socotească; tot ceea ce ştiam eu. Le-am fost tată, mamă, bonă, educatoare, învăţătoare, profesor... În plus, trebuia să am mereu grijă de modul în care decurgea zborul, nu puteam neglija nici acest aspect. Şi să gătesc zilnic şi multe altele... Dar m-am descurcat, aşa cum am ştiut. Apoi, când am ajuns aici, şi-au desăvârşit cunoştinţele. După cum ai observat, n-au rămas nişte inculţi, sau analfabeţi. Nu sunt nişte ignoranţi. Ştiau destule pentru vârsta lor chiar şi în momentul în care am ajuns aici, nu erau la un nivel de începători.
- Aşa e, tati... Cred că ţi-a fost foarte greu să-i creşti.
- E adevărat, mi-a fost destul de greu, însă ei mi-au răsplătit eforturile cu cuminţenia, drăgălăşenia şi înţelegerea de care dădeau dovadă. Nu s-au plâns niciodată de nimic, deşi le lipseau multe, foarte multe; nu le-am putut asigura chiar tot ceea ce le-ar fi fost necesar unei copilării fericite, sau ceea ce ar fi avut în condiţii normale, dacă rămâneau acasă, în sânul familiei lor...
- Tati... Ştiu că te-ai străduit să-i creşti în cele mai bune condiţii, să nu ducă lipsuri, de nici un fel, să le oferi o educaţie aleasă, iar dacă n-ai reuşit în totalitate să îndeplineşti toate aceste obiective, n-a fost vina ta, îl întrerupse ea. Cel puţin ai încercat. Însă sunt convinsă că ai fost un bun tată pentru ei şi le-ai oferit toată dragostea ta, ceea ce a compensat în totalitate lipsurile cu care se confruntau. De aceea nu s-au plâns niciodată de nimic. Iar ca dovadă în acest sens, sunt chiar ei doi, ajunşi acum nişte tineri minunaţi, manieraţi, care te iubesc nespus, fără a se preface deloc.
- S-ar putea să ai dreptate, draga mea. Şi sper să ai!
- Bineînţeles că am, întări ea. Şi dacă nu mai e nimic de văzut aici, să mergem mai departe.
- Ai putea vedea albumul cu fotografii ale fraţilor tăi, propuse To Kuny.
- Asta, da, bineînţeles! Ar fi interesant. Arată-mi-l, exclamă ea nerăbdătoare.
Priviră fotografii cu Ly şi Nick, la diferite vârste, de la plecarea de pe Terra până-n momentul sosirii pe Proxima.
- Îmi pare rău că i-am luat de lângă tine, draga mea! Îmi dau seama că n-ar fi trebuit să vă despart; n-aş fi avut acest drept, spuse To Kuny, după ce văzură toate fotografiile.
- Tati, te rog... Asta e de domeniul trecutului; nu mai poţi îndrepta lucrurile. Şi nu e loc de regrete! Eu nu te condamn pentru gestul tău; încerc doar să te înţeleg şi prefer să nu te judec deloc, în nici un fel, pentru că s-ar putea să greşesc. N-aş vrea să se întâmple una ca asta...
- Nici eu, draga mea! Nici eu... spuse To, cu o afecţiune paternă pe care nu şi-o putea ascunde.
Apoi părăsiră rezerva în care crescuseră cei doi fraţi Kuny şi îşi continuară vizita prin nava argintie. Se opriră să vadă şi rezerva care ar fi trebuit să-i aparţină domnului director Traian Simionescu, în calitate de comandant al navei şi al misiunii. Lia intră dincolo de uşa pe care străluceau iniţialele S.T.; îşi aminti o secvenţă din trecut, când pentru prima oară, emoţionată, păşea dincolo de uşa pe care scria cu majuscule „DIRECTOR”... Reveni repede la prezent. Fotografia înrămată de pe măsuţă îi atrase atenţia în mod deosebit.
- Cine-i aici, tati? îi indică ea cu privirea fotografia respectivă.
- Traian, evident. El e. Comandantul misiunii de atunci.
- Vai, domnul director?! Sigur e dânsul?!
- Când era foarte tânăr, normal.
- Incredibil! Parcă ar fi Luci, zău... Cât de mult seamănă!
- Aşa-i, scumpo! Chiar seamănă.
Ieşiră din rezerva directorului, continuându-şi drumul. Vizitară bucătăria navei, mai mică şi mai slab dotată decât a „Pacifis”-ului, apoi magazia cu provizii alimentare, în care zăceau doar resturi alimentare vechi, ce nu mai puteau fi întrebuinţate la nimic. Când să părăsească încăperea, Liei i se păru că observă ceva ciudat în acel loc, ce-i atrase de îndată atenţia.
- Aşteaptă, tati! Vino aici, să vezi ceva interesant! Priveşte, tăticule, exclamă ea şi se îndreptă spre ceea ce observase, indicându-i un locşor întunecat, ascuns vederii. Păianjeni...
- Aşa e, ai dreptate... Şi nu-i unul singur, ca-n nava voastră. Sunt mai mulţi, observă mirat şi tatăl ei.
- Acum mi-e foarte clar de unde provine acela de la bordul „Pacifis”-ului, replică ea.
- Mda... Se pare că şi de data aceasta comandantul vostru a avut perfectă dreptate! Minte ascuţită pe băiatul ăsta!
- A avut dreptate, da... Mă întreb doar, cum i-o fi trecut prin minte aşa ceva? Oricum, a ghicit, n-a greşit; e dat naibii, afurisitul... Oare Maria a văzut toate acestea?
- Colega ta cea blondă?! Adică, mai exact, cumnăţica ta?! Cum aşa? Cum să fi văzut?
- Păi, aşa bine! Scumpul meu frate, Nick, ar fi putut-o aduce aici, în vizită, însă nu ştiu dacă a adus-o. Nu ştiu dacă i-a arătat sau nu această navă, nu l-am întrebat...
- Nici eu nu ştiu, draga mea.
- Dacă n-a adus-o încă, ar trebui s-o aducă, în curând!
- Chiar crezi că ar fi necesar, draga mea?
- Bineînţeles! Foarte necesar! Doar ea e biologul nostru. Ar trebui să vadă toţi aceşti păianjeni şi să nu se mai chinuie să înţeleagă cum sau de unde a apărut micuţa femelă la bordul navei noastre. I-ar fi mult mai util dacă i-ar cerceta pe aceştia de aici, în loc s-o urmărească pe aceea din nava noastră; le-ar înţelege mai bine comportamentul. Iar dacă nu a aflat încă nimic în acest sens, am să-i spun chiar eu!
- Crezi c-ar fi bine, scumpo?
- Sigur, tăticule! Ea trebuie să ştie!
- Nu sunt atât de sigur, draga mea! Dacă ar afla, le-ar putea spune celorlalţi.
- Nu-ţi face griji, tati. Şi ea a înţeles, ca şi mine, că trebuie să păstreze tăcerea, deşi, tot ca şi mine, n-a înţeles de ce...
- Te rog, draga mea! Iarăşi ajungem la acel subiect?!
- Aşa-i, tăticule, îmi pare rău. Nu mă pot abţine, pentru că nu-ţi înţeleg tăcerea. Dar am să încerc să nu mai vorbesc despre asta.
- Ar fi mult mai bine, scumpete, spuse To Kuny, apoi ieşiră din magazia de provizii alimentare şi îşi continuară nestingheriţi vizita.
Cercetând cu mare atenţie totul, Lia descoperi că nu doar în acea magazie erau păianjeni, ci şi în multe alte locuri. Bineînţeles, ea nu putea să-şi dea seama ce specii erau, dacă erau mai multe... Numai blonda putea stabili cu exactitate acest lucru, de aceea hotărî să-i spună acesteia despre nava argintie şi păianjenii aflaţi în interiorul ei, cu toate că tatăl ei nu era de acord ca blondina să afle totul, însă nu-i putea interzice adoratei sale fiice acest lucru.
- Spune-mi, tati, că nu te-am întrebat, rezerva frăţiorilor mei a cui ar fi trebuit să fie?
- Al unui alt membru al echipajului, desigur.
- Da, dar a cui?! Rezerva ta, ar fi fost oricum a ta, pe cea a comandantului, care ar fi trebuit să fie domnul director Simionescu am văzut-o deja, iar cea a frăţiorilor mei... A cui ar fi fost în mod normal? Nu are iniţiale pe uşă...
- Aşa e, nu are. Eu le-am luat şi nu le-am înlocuit cu altele... Le-am luat, pentru că nu corespundeau cu iniţialele numelor pe care le aveau fraţii tăi. Şi n-am pus altele, pentru că ei erau doi; n-ar fi avut sens.
- Da, dar a cui ar fi trebuit să fie?
- Ar fi trebuit să fie a unuia pe nume Pavel. Pavel Velcescu. Iniţialele lui erau identice cu ale mele, doar că erau scrise invers. Adică, ale mele sunt P.V. – Preda Victor, iar ale lui V.P. – Velcescu Pavel.
- Pavel Velcescu? Îl cunoşteai bine?
- Evident. Era un tip de treabă. Mi-a fost mult timp un foarte bun prieten.
- Şi ce s-a întâmplat cu el?
- Cu Pavel?! Nu ştiu. Dar nimic, presupun. Probabil că a rămas pe Pământ. Iar dacă-i aşa, probabil că încă mai lucrează la Institut.
- Probabil... Deci, tu, acest domn Velcescu, domnul director şi mai cine? Cine erau ceilalţi membrii ai echipajului „Vulturului”?!
- Ceilalţi?! Nu înţeleg de ce întrebi aşa ceva...
- Doar din curiozitate, tăticule.
- Şi tu acum... Nu fi atât de curioasă, scumpo! Chiar de ţi-aş spune cine au fost ceilalţi, nu văd la ce ţi-ar folosi. Nu-i cunoşti, deci...
- Spune-mi, totuşi... Câţi ar fi trebuit să fie?
- Zece, fără domnişoare sau doamne.
- Deci, numai domni! Îi ştiu deja pe trei dintre ei; de fapt, doar doi dintre ei. Celui de-al treilea de abia i-am aflat doar numele. Şi... Care ar fi fost ceilalţi şapte?
- Dacă insişti atâta, am să-ţi spun, scumpo. Te va surprinde să afli că îi cunoşti totuşi pe câţiva dintre ei, ba încă foarte bine... Deci, unul ar fi fost domnul Eugen Manea, instructorul vostru şef.
- Domnul profesor? tresări uimită Lia.
- Chiar el, draga mea. Şi câţiva dintre părinţii actualilor memebrii ai „Pacifis”-ului.
- Adevărat?! Ca să vezi, ce coincidenţă!
- Nu sunt atât de sigur că-i doar o simplă coincidenţă, draga mea... Deci, ar fi trebuit să fie tatăl lui Nis, domnul Henry Harris.
- Tatăl lui Nis?! Uimitor! Îl cunoşteai?
- Bineînţeles! Nu-i atât de înalt cum e colegul tău. Uneori mă întreb cum o fi crescut atâta?
- Crezi că numai tu te întrebi?! Asta-i prima întrebare pe care şi-o pune oricine îl vede întâia oară. Oricum, îl acceptăm aşa cum e!
- Desigur; e un băiat minunat! Exact ca şi tatăl său. Doar că dânsul nu-i aşa de înalt. Nici mama lui. Oare cu cine o semăna?!
- Cine ştie, tati?! Treaba lui!
- Aşa-i, treaba lui... Un alt membru al echipajului ar fi fost domnul Enka.
- Cum?! Enka?!
- Nu Luci, desigur! Ci Iulian, tatăl său. Sau, mă rog, cel despre care el ştie că-i este tată.
- Şi dânsul ar fi fost în echipaj?
- Da, sigur! Închipuie-ţi... Traian şi Iulian Enka; nu s-ar fi înţeles niciodată! Erau... „rivali”!
- Îmi închipui. Nici Luci nu-l agrează pe domnul Enka. Aşa cred. Dar s-ar putea să mă înşel.
- De unde ştii?
- Nu sunt sigură. Aşa mi s-a părut mie. Adică, asta reiese din vorbele lui. Când se referă la dânsul, spune ceva de genul: „blondul ăla enervant...”
- Adevărat?!
- Da, însă nu-mi dau seama de ce. Poate că n-o spune totuşi cu răutate. Spune-mi, tati, domnul Enka e cumva un om rău, dur, sever?
- Iulian Enka?! Nu, scumpo, nici gând! Dimpotrivă. E tocmai invers, adică, prea bun, prea blând, indulgent, tolerant... Însă cine ştie de ce colegul tău vorbeşte astfel despre el? Poate tocmai acest lucru nu-i convine, că e prea blând, contrar lui...
- N-are motive! Nu astfel ar trebui să vorbească despre cel care l-a crescut.
- Nu te grăbi să-l judeci! Poate că-n subconştientul său, simte totuşi ceva... Cum că n-ar fi tatăl său.
- Oricum, nu-i dau dreptate! Adică, ştii... Nici cel care m-a crescut pe mine nu este tatăl meu, pentru că, de fapt, tu eşti acela, însă eu n-am simţit niciodată nimic în acest sens. Pentru că întotdeauna a fost un om minunat, un bun tată pentru mine. Îmi pare rău că-ţi spun aşa ceva, dar...
- E-n ordine, draga mea. Îmi închipui că a fost un bun tată pentru tine şi nu mă deranjează acest lucru. M-ar fi deranjat dacă n-ar fi fost aşa. Însă cu Lucian, cine ştie cum stau lucrurile?! Poate că el se poartă astfel din cauză că sunt prea multe diferenţe, foarte mari, între el şi Iulian, diferenţe pe care colegul tău cu siguranţă le-a remarcat de mult. Sau poate doar ai interpretat tu greşit vorbele colegului tău.
- Poate. O să-l întreb, cât de curând, să văd ce zice.
- Cum vrei, scumpo! Îl poţi întreba.
- Şi chiar, pentru că tot veni vorba despre el, tatăl meu, cel de pe Terra; şi el ar fi făcut parte din echipaj?
- Virgil?! Nu, draga mea! El, nu. În schimb, tatăl doctoriţei voastre, da!
- Domnul Stejăran?
- Da, el, Sergiu. Şi el ar fi fost chiar medicul echipajului, pentru că şi el e doctor de profesie, ca şi mama Stelei.
- Ca să vezi...
- De asemenea, Andrei, tatăl cumnăţelei tale, tot blond şi tot biolog şi el...
- Nu mai spune... Şi domnul Stoica?! Nu m-ar surprinde dacă ceilalţi doi ar fi tatăl lui Alex şi al lui Mihai.
- Nu, aceştia nu erau în echipajul „Vulturului”. Ceilalţi doi colegi ai mei erau Cosmin Savu şi Dorin Damian, tot din Institutul nostru. Nişte băieţi tare simpatici, tineri... Atunci toţi eram tineri, chiar şi Iulian Enka.
- Las’ că nici acum nu te poţi considera un moş, tati!
- Un moşneag, nu încă... Dar nu mai sunt ca atunci, evident!
- Deh, ce vrei, anii trec, nu stau în loc, pentru nimeni.
- Ştiu, draga mea, ştiu!
- Dar eu te voi iubi şi când vei fi moş, surâse Lia.
- Mulţumesc, scumpo. Sper că aşa va fi.
- Cu siguranţă, tati! Spune-mi, când ai părăsit Terra, la bordul „Vulturului”?!
- Cu 21 de ani în urmă, scumpo. Era într-o zi de vineri, 30 mai 2070. Când mi-amintesc... Parcă ar fi fost ieri... Sora ta de abia avea doi anişori, iar fratele tău nu împlinise încă patru.
- Deci, ai plecat imediat după ziua mea, care e pe 29 mai.
- Da, draga mea. De abia împlinisei cinci anişori...
- Hai să vedem şi restul, tati, doar avem timp destul. Îmi mai povesteşti tu pe parcurs ce şi cum. Dar să ştii că dacă nu vom reuşi să o vizităm pe toată astăzi, am să te deranjez şi mâine, cu aceeaşi problemă.
- Nu-i nici un deranj, scumpa mea, zâmbi To Kuny îngăduitor şi îşi continuă drumul.
Lia îl urmă îndeaproape, cercetând atentă cu privirile-i albastre tot ceea ce o înconjura, admirând nava argintie cu care călătoriseră tatăl şi fraţii ei...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!