agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 56 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-04  |     | 



*28. Invitaţi la bordul „Vulturului”.

Însoţită de tatăl ei, domnul To Kuny, Lia îşi continua vizita în interiorul „Vulturului”. Domnul Kuny o conduse peste tot, explicându-i în mare măsură despre ce era vorba şi răspunzând la întrebările fiicei sale, care se dovedi a fi foarte curioasă. Din fericire, nefiind o navă de dimensiunile „Pacifis”-ului, avură suficient timp pentru a o vizita în întregime, însă când îşi încheiară vizita se înserase de-a binelea. Lia era mulţumită de ceea ce văzuse, iar aspectul „Vulturului” nu o dezamăgise deloc, nici cel interior, nici cel exterior. Ea găsi că era o navă frumoasă, chiar dacă nu era atât de mare, de dotată sau de modernă precum „Pacifis”.
- Înainte de a ne retrage cu adevărat, mai am o întrebare pentru tine, tati.
- Spune, draga mea, o invită dânsul.
- „Vulturul” este încă în stare de funcţiune? Adică, poate fi utilizat?
- Dacă este în stare de funcţiune?! Din câte ştiu eu, da, încă este, se miră To Kuny de întrebarea pusă de fiica sa. Doar că nu mai are combustibil. „Vulturul” a fost alimentat doar cu cantitatea de combustibil ce i-ar fi fost necesar pentru a ajunge la destinaţie, adică aici, pe Proxima. Însă cum la scurt timp după programare, misiunea a fost abandonată, iar echipajul s-a destrămat, nu i s-au umplut şi rezervoarele cu combustibilul necesar pentru întoarcere. Iar eu n-aş fi avut timp să iau combustibil. Nici n-aş fi încercat; era prea riscant. De altfel, atunci nici nu mă gândeam la eventualitatea unei întoarceri. Eram fericit să pot pleca, să scap de acolo şi atât! Am avut noroc că nava n-a fost golită de combustibilul cu care fusese încărcată, cel necesar pentru a ajunge până aici. Probabil că-şi închipuiau că după un timp va fi constituit un alt echipaj, iar misiunea va avea totuşi loc, ceea ce nu s-a întâmplat, spre norocul meu. Desigur, existau şi câteva rezerve de combustibil, însă în cantităţi infime, pentru a înlocui eventualele pierderi, sau pur şi simplu ca o măsură de precauţie, pentru cazul în care combustibilul nu i-ar fi ajuns până la destinaţie, din cine ştie din ce motive survenite pe parcursul călătoriei. Însă m-am văzut nevoit să folosesc şi acele rezerve, nu pentru că ar fi avut loc vreun incident, nici pentru că s-ar fi produs cine ştie ce scurgeri sau pierderi de combustibil, nici pentru că nava ar fi fost defectă sau deoarece calculele celor ce s-au ocupat de organizarea misiunii n-ar fi fost corecte, ci din cauză că nu m-am grăbit, am mers mai încet decât s-a preconizat. Am procedat astfel, doar pentru că am vrut să fiu prevăzător, fiindcă fraţii tăi erau încă mici. Iar datorită precauţiei mele, la ora actuală nu mai există la bordul acestei nave nici măcar un miligram de combustibil.
- Înţeleg, tăticule. Şi sunt de părere că ai procedat corect fiind prevăzător, însă nu despre combustibil era vorba. Lipsa acestuia n-ar fi o problemă de nerezolvat. Eu te-am întrebat doar dacă nava este încă în stare de funcţiune, atâta tot.
- Draga mea, îţi repet: Cel puţin din câte ştiu eu, nava aceasta este încă în stare de funcţiune. Nu s-a defectat deloc, nimic, pe tot parcursul călătoriei. Iar dacă ulterior s-ar fi ivit totuşi vreo problemă, cât de minoră ar fi fost ea, cu siguranţă aş fi sesizat-o la timp şi aş fi reparat-o. Dar nu-i nimic în neregulă, totul este în stare de funcţionare, absolut toate sistemele şi mecanismele navei. De ce mă întrebi?
- Fără nici un motiv anume. Mersi pentru informaţie, tati şi pentru că m-ai condus prin nava ta, în vizită.
- Îţi stau la dispoziţie oricând cu aceeaşi plăcere, draga mea! Oricând doreşti.
Apoi amândoi părăsiră bordul navei „Vulturul”. Pentru a nu mai întârzia, utilizară avionul pe care-l găsiră în acelaşi loc în care-l lăsaseră înainte de a-şi începe vizita, în acea dimineaţă. Pilotat de domnul Kuny, avionul ajunse repede la locul de destinaţie din oraşul artificial, în apropierea biroului domnului Kuny. Aici coborâră, urmând să se despartă.
- Ce zici, draga mea, mai vii cu mine, în cabinetul meu?
- Nu, tăticule, n-ar avea rost. Am întârziat destul. Cred că am să te las singur.
- Cum vrei tu... N-am să insist să mă însoţeşti.
- Aşa-i mai bine, tati.
- Spune-mi doar, înainte de a te retrage, cum ţi s-a părut?
- „Vulturul”?! Minunat! Serios, mi-a plăcut foarte mult, cu adevărat, întări ea, sesizând îndoiala tatălui ei.
- Atunci mă bucur, draga mea. Mi-era teamă că nu-ţi va lăsa o impresie bună.
- Temerile tale erau nejustificate, tăticule. E o adevărată bijuterie; puţin mai veche, dar drăguţă... Desigur, fiind vorba despre proiectul domnului director, nici nu putea fi altfel. Încă un lucru, tati.
- Spune, scumpo!
- Dacă am să te rog să-mi dai şi mie codurile de acces, ai fi de acord?
- Codurile de acces? Acestea noi, pe care le-am primit azi de la doamna Tara?
- Normal, acestea!
- Bine, scumpo. De acord. Ţi le dau, de ce nu? Ce ai totuşi de gând?
- Ţi-am mai spus, tati. Vreau să merg cu fratele meu şi cu blonda lui soţie acolo, cât de curând. Ai ceva împotrivă?
- Nu, scumpa mea. Poţi merge cu ei, dacă aşa doreşti. Din partea mea, nu-i nici o problemă, spuse domnul To Kuny, înmânându-i o foiţă pe care dânsul notase repede codurile de acces necesare.
- Bine, tati. Mersi, rosti Lia, punând cu grijă foiţa respectivă în buzunar. Acum chiar că te las. Pa, tati, îi ură ea şi-l sărută drăgăstos pe obraz.
- Pa, scumpete, îi răspunse dânsul în acelaşi mod. Te rog însă să mai treci şi pe la mine, din când în când, dacă ai timp. Nu uita de bătrânul tău tată.
- Nu se va întâmpla niciodată aşa ceva, tăticule. Şi încă un lucru: Nu eşti deloc bătrân, îl asigură ea zâmbitoare. De câte ori să-ţi repet?
To Kuny o urmări cu privirea pentru câtva timp, cuprinzând-o cu afecţiune în limpezimea micilor săi ochi albaştri, până când n-o mai putu zări, apoi intră în cabinetul său, întorcându-se la treburile sale cotidiene, în calitate de conducător local.
Mulţumită de rezultatul vizitei sale, Lia se îndreptă hotărâtă spre camera fratelui ei, Nick, având de gând să-i împărtăşească Mariei chiar în acel moment toate cele văzute. Sperând că la acea oră, deşi nu era târzie, îi va găsi pe cei doi în camera lor, ea nu verifică dacă aceştia se aflau sau nu acolo, în cabinetul tatălui ei, unde ar fi putut afla cu siguranţă acest amănunt.
În scurt timp ajunse în dreptul camerei cu pricina şi intră fără a aştepta să fie poftită înăuntru. Spre norocul ei, cei doi erau acolo. Îi salută voioasă, iar cei doi îi răspunseră surprinşi, pentru că nu se aşteptau la prezenţa ei, doar nu fuseseră anunţaţi în prealabil de intenţia ei de a-i vizita.
- Deci, surioară dragă, cu ce ocazie ne onorezi cu prezenţa ta? Ai venit doar pentru că-ţi era dor de noi, sau ai avut totuşi un motiv anume?
- Evident că-mi era dor de voi, prostuţule, îi surâse ea fratelui ei. Dar ca să fiu sinceră, am să recunosc că am avut şi un motiv anume ca să vă deranjez.
- Nu ne deranjezi deloc, ripostă nemulţumit Nick. Dar dacă ai totuşi un motiv, hai, spune-l! Să te auzim!
- Deci, am venit pentru că doream să vă văd, dar şi pentru că... se opri ea nehotărâtă.
- Hai, spune odată! Nu mai ocoli subiectul!
- Ah, nerăbdătorule, îi reproşă ea fratelui ei. Dar uite, sunt aici pentru că, de fapt, doream să te întreb ceva.
- Pe mine?! Păi, întreabă-mă! Ce mai aştepţi?
- Nick, tu i-ai spus Mariei adevărul în legătură cu tine, nu-i aşa?
- Desigur, afirmă el. De mult chiar. Ştiai asta, Lia... Ce-i cu tine?
- Da, aşa e, ştiam, dar... I-ai spus chiar totul, sau ai ascuns câte ceva, pe ici, pe colo?
- Să-i ascund ceva?! Nici gând! I-am spus totul, absolut tot ce ştiam.
- Atunci înseamnă că i-ai vorbit şi despre nava cu care aţi călătorit până aici, presupuse Lia.
- Despre navă?! Aşa cred, deşi nu-mi amintesc exact dacă i-am amintit despre ea, dar...
- Da, dragul meu, mi-ai vorbit despre navă, îl întrerupse blonda. „Vulturul”, parcă...
- Desigur, ăsta-i numele ei, o aprobă Nick.
- Şi ce ştii despre acea navă, Maria? Ce ţi-a spus fratele meu?
- Nu foarte multe, răspunse blonda, îngândurată. De fapt, nu cred că ştiu nimic altceva, în afară de faptul că se numeşte „Vulturul” şi că ei trei au călătorit cu ea până aici. În rest, pauză...
Lia continuă cu întrebările:
- Dar de văzut, ai văzut-o?
- S-o văd?! Nu, până acum, nu!
- Vrei să spui că Nick nu te-a dus s-o vizitezi?
- Nu, nu m-a dus...
- Păcat, ai fi avut ce vedea! Eu ştiu bine că ai fi avut, pentru că am fost în interiorul ei.
- Tu? se miră Nick. Cum aşa?! Când?!
- Păi, astăzi... De fapt, acum vin chiar de acolo. L-am rugat pe tata să mi-o arate şi el nu m-a putut refuza, aşa că...
- Aha, pricep, o întrerupse Nick, surâzând. Bineînţeles că tata nu te-ar fi putut refuza.
- Păi... deveni blonda curioasă. Şi cum e?
- În comparaţie cu „Pacifis” e mai mică, mai veche, demodată, mai puţin dotată, nu foarte modernă, dar, cu toate astea, e foarte frumoasă, impresionantă chiar. Sau cel puţin mie aşa mi s-a părut. Mi-a lăsat o impresie plăcută. Nu e albastră, ci argintie. Şi nu e interesantă doar datorită aspectului ei interior sau exterior, ci şi din altă cauză.
- Adevărat?! De ce? întrebă blonda, din ce în ce mai curioasă.
- Din cauza păianjenilor existenţi la bordul ei.
- Păianjeni...? se mirară atât blonda, cât şi Nick.
- Da, aţi auzit bine! Păianjeni, întări Lia.
- Cum aşa, surioară?! Corectează-mă dacă greşesc cu ceva! Vrei să spui că sunt păianjeni la bordul „Vulturului”?
- Păi, n-ai greşit nimic, Nick, deci, n-am ce corecta. Pentru că da, sunt. Şi nu doar unul, ci mai mulţi.
- Ca să vezi! Şi eu nu le-am observat niciodată existenţa... N-am băgat de seamă că ar fi vreunul la bordul „Vulturului”, dar mai mulţi...
- Dar sunt, dragul meu frate! Nu numai unul, mai mulţi, doar ce ţi-am spus.
- Ceea ce înseamnă că acea micuţă femelă de la bordul navei voastre, Ema... presupuse Nick, dar îşi întrerupse ideea, rămânând îngândurat.
- Înseamnă că „ea” provine de la borul „Vulturului”, continuă Lia ideea fratelui ei. Nici n-ar avea de unde din altă parte.
- Cum?! Chiar sunt păianjeni în acea navă?!
- Da, blondo, chiar sunt, doar asta vă tot spun de câtva timp încoace...
- Ştiu, Lia, dar... Nick, tu nu mi-ai pomenit niciodată de existenţa lor, îi reproşă Maria.
- Păi, n-aş fi putut, pentru că nu ştiam nimic despre ei. Nu-i observasem.
- Dar nici în vizită în acea navă nu m-ai dus niciodată...
- Aşa e, iubito, nu te-am dus. De fapt, nici eu n-am fost de foarte mult timp pe acolo.
- Chiar, dragul meu frate, când ai fost ultima oară?
- Mai demult, cu câţiva ani înainte de sosirea voastră aici.
- Oho... se miră Lia. Încă de atunci?! Şi de ce n-ai mai fost pe acolo?
- Nu ştiu. Am neglijat. Şi cred că nici Ly n-a mai dat pe acolo tot de atunci.
- Ea, nici gând! N-ar fi avut când. E mult prea ocupată, mai tot timpul, cu campionul nostru, spuse Lia.
- Crezi că ea i-a spus ceva lui Mihai despre noi? o întrebă Nick.
- Nu, sigur nu i-a spus nimic, îi răspunse Lia.
- Dar despre navă i-ar fi putut spune. Crezi că l-a dus în vizită acolo?
- Cine?! Ly, pe Mihăiţă?! Asta în nici un caz, dragul meu frate! Dacă tu n-ai dus-o încă pe blondă, apoi ea pe campion cu atât mai puţin.
- Aşa e, ai dreptate, o aprobă fratele ei. Nu cred că l-a dus.
- Ştii, am văzut rezerva voastră, îi spuse Lia fratelui ei.
- Deci, ai vizitat locul în care eu şi Ly ne-am petrecut o mare parte a copilăriei noastre, locul în care am crescut... surâse nostalgic Nick. Şi cum ţi s-a părut?
- Destul de draguţă. Ce-i drept, cam mică, dar în lipsă de altceva, presupun că era bună.
- Da, era, răspunse Nick îngândurat. E adevărat, era puţin spaţiu, dar decât nimic...
- Vă mulţumeaţi şi cu atât, îl completă Lia. Cred că v-a fost foarte greu.
- Sigur, ne-a fost. Mai mult la început, până ne-am acomodat, mai ales că eram micuţi; după aceea, ne-am obişnuit şi am acceptat situaţia. În orice caz, nu cred că ne-ar fi fost mai greu decât tăticului; noi nici măcar nu ne dădeam prea bine seama ce anume se întâmpla. Însă el trebuia să se ocupe singur de toate: de zborul navei, de mâncare, de haine, de încălţăminte, de orice, iar în plus, trebuia să ne şi înveţe câte ceva, să nu rămânem analfabeţi. Şi nici n-am rămas, mulţumită lui. Lui trebuie să-i fi fost cu adevărat foarte greu, mai ales că era singur, n-a avut nici un ajutor, nici măcar un robot.
- Ştiu. Mi-a povestit deja toate astea. Mi-a spus şi că aţi fost mereu foarte cuminţi, nu i-aţi creat necazuri, neplăceri. Şi... Greu sau nu, toţi trei aţi făcut faţă cu bine acelor vremuri. Împreună aţi reuşit să depăşiţi toate acele greutăţi, iar pentru acest lucru sunteţi demni de admiraţie, toţi trei, frăţiorul meu drag...
- Chiar aşa, surioară? Mai bine nu ne admira atât!
- Off, Nicky, oftă scurt Lia, apoi zâmbi spre fratele ei. De asta venisem la voi acum, să vă spun despre navă. Şi ce-aţi zice să mergem mâine de dimineaţă, împreună, toţi trei, să-i facem o vizită? De data asta, fără tăticul.
- Să vizităm acea navă?! Sigur, mi se pare o idee grozavă, tresări entuziasmată blonda, curiozitatea trezindu-se în ea cu multă uşurinţă. Dar... Mâine?! De ce să aşteptăm până mâine?! Hai să mergem chiar acum!
- Acum? îngânară într-un glas Lia şi fratele ei.
- Evident, întări blonda. N-ar avea nici un rost să aşteptăm până mâine. Timp pierdut degeaba.
- Iubito, nu cred că e o idee prea bună, încercă Nick să o determine să renunţe la dorinţa de a întreprinde acea vizită chiar în acea seară.
- Aşa e, adăugă Lia. E prea târziu pentru o asemenea vizită. E adevărat că „Vulturul” e mai mic decât „Pacifis”, dar nu-i indicat să o vizităm la ora asta.
- Dar tu nu eşti obligată să ne însoţeşti, Lia; doar ce ai venit acum de acolo. Însă eu vreau s-o văd, iar Nick mă poate conduce; nu-l reţine nimic aici.
- Iubito, aş merge cu plăcere, însă e totuşi cam târziu. Nu am avea suficient timp la dispoziţie pentru a-ţi satisface curiozitatea. În plus, sunt obosit! Serios, ai răbdare! Te rog să mă înţelegi! Nu am chef acum de o asemenea plimbare! Îţi promit însă că mâine nu te voi refuza din nou; n-aş avea motive.
- Ştiu şi eu? se înmuie puţin Maria.
- Hai, blondo, insistă şi Lia. Nick are dreptate. Nu-ţi va fi de nici un folos o vizită scurtă acum. În plus, e obosit. Aşa că, iartă-l de data asta. Lasă-l să se odihnească! Scuteşte-l de un asemenea efort!
- Bine; văd că-i ţii partea fratelui tău... Uite, nu sunt chiar aşa de neînţelegătoare nici eu, cedă blonda în cele din urmă.
- E mult mai bine aşa, vei vedea, o asigură Lia.
- Sper. Şi spui, deci, că sunt mulţi păianjeni pe acolo...
- Desigur. Mai mult din cauza asta am venit. Ştiam că te interesează. Nu avea rost să te fi lăsat să continui cu încercările chinuitoare de a afla de unde anume provine micuţa femelă din nava noastră, când totul era atât de simplu, de clar. Sunt mulţi păianjeni ca Ema la bordul „Vulturului”, dar nu numai ca ea, ci şi de alte feluri, alte specii... N-aş putea spune sigur de care; eu nu-i cunosc bine, mie mi se par la fel toţi, adică, tot păianjeni sunt... Şi am considerat că ar fi interesant pentru tine să-i studiezi pe aceştia, care sunt mai mulţi, decât pe cea din nava noastră, care e doar una singură.
- Ai făcut foarte bine, o asigură Maria. De altfel, pe cea din navă nici nu mai e nevoie s-o ţin sub observaţie atât de mult, pentru că Mihai i-a ataşat sau implantat un microcip, cu ajutorul căruia poate fi urmărită cu uşurinţă 24 de ore din 24, de oricine, deci, eu sunt în plus pe acolo... Dar tot am fost s-o văd; mi-e tare dragă...
- Aşteaptă numai să-i vezi pe ăştia! Nici nu vei şti asupra căruia să-ţi opreşti mai întâi privirea, îi spuse Lia.
- Chiar atât de mulţi sunt?
- Nu chiar, blondo... Să nu exagerez! Dar sunt destui. Şi cred că e mai bine să urmăreşti îndeaproape comportamentul unui grup de indivizi, decât pe cel al unui singur individ. Mai ales că acela e ţinut sub observaţie de către computer. Mihai a procedat bine cu microcipul.
- Ah, nu el a avut ideea, ci Luci, dar a făcut bine, într-adevăr. Oricum, Ema e o leneşă. Nu face mare lucru, mai mult stă pe loc şi aşteaptă. Dar pe cei din nava asta, „Vulturul”, va fi într-adevăr interesant să-i cercetez. Cred că de la ei voi afla totuşi ceva. Interesant e ce o să-i spun după aceea lui Luci despre rezultatul cercetărilor mele. Ce zici, Lia, cum să procedez?
- Păi, nu mă-ntreba pe mine...
- Dar pe cine?! Doar ştii bine că din cauza tatălui vostru, nu pot vorbi despre păianjenii de la bordul navei „Vulturul” şi nu pot spune nici despre micuţa din „Pacifis”, că e de fapt din cealaltă navă, că de acolo provine. Şi-n cazul ăsta, n-am rezolvat nimic, pentru că e ca şi cum n-aş avea, de fapt, nici un rezultat... Şi nu-i deloc corect! Nu-mi rămâne decât să sper că Luci nu va insista asupra subiectului, dacă-i voi spune că n-am aflat mai nimic despre micuţa Ema, femela-păianjen... Ce încurcătură!
- Aşa-i... murmură Lia. Şi eu la rugat pe tati să renunţe la secretul ăsta absurd, dar încă nu-i dispus să coopereze în acest sens. Insistă să păstrăm tăcerea! Nici mie nu-mi convine, mai ales că, fiind parteneră de cercetări cu Luci, l-am asigurat că nu i-aş ascunde dacă aş afla ceva important, iar el a zis că mă crede pe cuvânt. Dar l-am minţit şi nu mă simt deloc bine în postura asta. Pentru că el nu merită aşa ceva. Nici ceilalţi colegi ai noştri, evident.
- Uff... adăugă blonda şi ambele priviră spre Nick.
- Nu vă uitaţi aşa la mine! Ştiţi bine că nu-i nici vina mea! Sunt pus în aceeaşi situaţie ca şi voi. Sincer, eu aş prefera să pot vorbi deschis faţă de colegii voştri, dar tata a insistat şi i-am dat cuvântul, nu l-am putut refuza, aşa că...
- Bine, Nick. Te înţeleg, mai ales că la fel am procedat şi eu, zise Lia.
- Şi chiar, unde e nava asta, „Vulturul”? Presupun că tu ştii, schimbă blonda, în mod salvator, subiectul.
- Pe spaţioport, răspunse simplu Lia.
- Şi cum de n-a observat-o nici unul dintre noi până acum? Nici chiar Luci? se miră Maria.
- Pentru că e în interiorul uneia dintre navele locale, nu e lăsată la vedere. Şi e vorba despre o navă locală care nu atrage atenţia în nici un fel asupra ei. Privind-o, nimănui nu i-ar trece prin gând că-n interiorul ei s-ar putea afla o altă navă, nu trezeşte nici un fel de bănuieli. Tata a avut grijă de acest amănunt, explică Lia.
- Pricep, spuse Maria.
- Bine. Acum plec. Vin mâine la 08.00, ca să mergem împreună în navă, propuse Lia.
- Nu, se împotrivi blonda. Mai bine să ne întâlnim la 08.00 chiar acolo, în navă, pe puntea principală.
- Haide, blondo! Te rog, nu fi chiar atât de nerăbdătoare! Dacă tot ne-am hotărât să o vizităm, să mergem totuşi împreună.
- Sigur, ţie-ţi convine! Tu deja ai văzut-o şi azi, dar eu...
- Oh, te rog...
- Hai, iubito, fă-i pe plac surioarei mele, interveni şi Nick în favoarea Liei.
- Fie, acceptă blonda. Ne întâlnim mâine, la ora 08.00, aici. Dar să nu întârzii, îi atrase atenţia.
- Promit că nu se va întâmpla aşa ceva, îşi luă Lia angajamentul, apoi plecă, lăsându-i pe cei doi singuri...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!