agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 54 .



Proxima - Partea a treia: „Aventuri pe Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-11-06  |     | 



*33. To Kuny încearcă să-şi liniştească fiul.

Lucian era şi el foarte neliniştit, pe puntea principală. Blonda îl privi încurcată.
- Poate ar trebui să mă duc după el, să încerc să-i explic, i se adresă Lucian blondei, după ce rămaseră din nou singuri pe puntea principală.
- Nu! Nu-i nevoie! Lasă-l, Luci, rosti blonda, după ce până în acel moment tăcuse, de parcă ar fi amuţit.
Asistase la această scenă fără a se mişca de pe loc, de parcă înlemnise.
- Poftim?! Să-l las? Dar ai văzut cât de răvăşit era... se miră Lucian, vădit afectat de cele întâmplate.
- Exact! Am văzut. Şi tu eşti la fel ca el! Acum sunteţi amândoi prea tulburaţi pentru a vă şi înţelege unul cu altul. Oricum, el sigur nu te-ar asculta.
- Păi, nu pot nega că-l înţeleg perfect! La naiba! Cum reuşesc oare mereu să intru în astfel de încurcături?! Sunt atât de tâmpit uneori! Nu-mi vine să cred! La naiba, lovi el cu pumnul măsuţa din încăpere, cu putere, ca pentru a se descărca de nervi.
- Ah, Luci... Tu n-ai nici o vină, cel puţin nu de data asta. Doar încercai să mă linişteşti, atâta tot. Acum tu eşti cel tulburat, după cum observ eu.
- Sigur că sunt! Cum altfel ai vrea să fiu?! Calm?! N-aş putea... Vezi, se pare că dacă până acum nu aveai totuşi, nici un fel de probleme cu Nick, acum chiar că ai una, destul de gravă. Şi numai din cauza mea! La naiba! Simt că înnebunesc! Uff... Ce prost sunt! Mare prost...
- Luci, tu eşti oricum altcumva ai vrea tu să fii, numai prost, sigur nu! Deci, nu spune aşa ceva! Niciodată!
- Off, blondo... Tare mult aş vrea să ai dreptate, şopti el.
Câteva lacrimi se rostogoliră grabnic pe obrajii lui. Maria îl privi cu compasiune. Pe Luci nu-l văzuse niciodată înlăcrimat. Era impresionant... Îi şopti din apropiere:
- Luci, acum, că te văd atât de tulburat de cele întâmplate, sincer, tu mă îngrijorezi chiar mai mult decât Nick! Aşa că, te rog, calmează-te! Nu-i atât de grav cum pare.
- Cum aşa?! Ce vrei să spui?
- Crede-mă, mă descurc eu cu Nick.
- Ar fi bine să fie aşa cum spui tu. Însă tare mă tem că nu-i atât de simplu. Poate ar trebui totuşi să încerc să-i vorbesc.
- Nu! Am să vorbesc eu cu el.
- Bine, dar...
- Nu, te rog... îl întrerupse Maria. Nu-i o problemă pe care să n-o pot rezolva. Te rog, ai încredere în mine!
- Sper din tot sufletul să nu te înşeli!
- Sigur nu mă înşel, întări ea, mult mai calmă. Am să plec chiar acum să vorbesc cu el.
- Aşteaptă! Te conduc, se grăbi el să se ofere, fără a sta prea mult pe gânduri.
- Nu, Luci, îl refuză ea. Nu cred că ar fi o idee prea bună. Nu acum! N-ai face decât să torni gaz peste foc!
- Aşa-i, ai dreptate! Unde mi-o fi capul?
- Te rog, rămâi aici şi încearcă să fii calm! Nu crea şi alte probleme, că n-are rost!
- Bine. Am să încerc. Ai grijă ce-i spui, blonduţo!
- Stai liniştit, voi avea!
- Blondino, îmi pare rău că s-a întâmplat aşa!
- E-n ordine, Luci! Repet, nu-i vina ta, îl asigură ea, îndrep-tându-se spre ieşire.
- Baftă, micuţo... îi mai ură el, înainte ca ea să părăsească interiorul navei, apoi rămase singur, pe puntea principală, plimbându-se nervos de colo-colo, agitat, ca un leu în cuşcă.
Degeaba încerca să-i urmeze sfatul blondei, nu reuşea să se calmeze. Nu-i dădea deloc pace gândul că îl stârnise şi pe Nick împotriva lui, după ce, cu puţin timp în urmă, acelaşi lucru se întâmplase şi cu sora lui, Ly, într-o situaţie oarecum similară. Nu-i venea să creadă că repetase aceeaşi greşeală prostească într-un interval atât de scurt. Şi chiar nu avea, totuşi, nici o vină!
Profund tulburat de cele văzute, Nick se îndreptă spre marele oraş artificial. Nici măcar nu-şi dăduse seama când sau cum reuşise totuşi să ajungă în oraşul de sub cupolă. Aici, nu putea să decidă încotro să pornească. Merse fără ţintă, încotro îl vor duce picioarele. Nici nu băgă de seamă că trecu pe lângă Lia. Probabil că nici n-ar fi observat-o, dacă ea nu l-ar fi oprit din drum.
- Salut, Nick, îi spuse ea, zâmbindu-i.
- Ah, Lia... Bună, îi răspunse el, absent.
- Ce-i cu tine? Nu eşti în apele tale, observă ea imediat.
- Ah, nu, nu-i nimic, încercă el s-o convingă.
- Unde-i Maria? îl întrebă Lia, pe neaşteptate.
- Ea... Nu ştiu. Habar n-am!
- Salut, Nick, îi spuse Sid, fiindcă Lia era încă împreună cu el, de data aceasta plimbându-se prin oraş.
- Ah, Sid... Salut. Scuză-mă, nu te observasem.
- Nici o problemă, Nick, îl asigură Sid.
- Sigur te simţi bine? Nick... insistă Lia, dându-şi seama că nu era ceva în ordine, că pe fratele ei îl frământa ceva.
- Cum?! Ah, da, sigur! Mă simt bine, serios! Şi acum, mă scuzaţi! Eu... Plec, spuse el, pornind înainte.
- Nick, îl strigă Lia, nu foarte tare, încercând să-l reţină, să afle ceva de la el, ceea ce însă nu reuşi; dacă n-ar fi fost cu Sid, ar fi pornit iute după fratele ei, să-l liniştească. Ce-o fi cu el? Nu arată prea bine, i se adresă apoi lui Sid.
- Cine ştie?! Într-adevăr şi mie mi s-a părut cam tulburat.
- Aşa-i, îl aprobă ea îngrijorată. Chiar era tulburat. Dar să-l lăsăm pe el. Să mergem să mâncăm ceva, propuse ea.
- De acord, o aprobă Sid.
Prin urmare, amândoi porniră fără ezitare spre un restaurant aflat, ca de obicei, prin apropiere. Iar Nick îşi continuă drumul, fără a şti unde va ajunge totuşi. În final, fără ca măcar să-şi dea seama, intră în biroul tatălui său. Realiză acest lucru doar în momentul în care se trezi faţă în faţă cu domnul To Kuny, mai-mai să se ciocnească de dânsul.
- Fiule! Ce surpriză, îl întâmpină bucuros domnul To Kuny. Nu mă aşteptam să mă vizitezi, din nou.
- Tată?! Drept să-ţi spun, nici eu nu mă aşteptam, replică încurcat Nick, neputându-şi explica deloc ce căuta în biroul tatălui său şi cum ajunsese tocmai acolo.
- Ce vrei să spui, dragul meu? Adineauri, când ai plecat de la mine, erai liniştit; acum, din câte pot să-mi dau seama, nu eşti, se miră To Kuny, privindu-l atent. Ce s-a întâmplat între timp? Care e problema ta?
- Problemă?! Nu, tată, n-am nimic... Nu-i nici o problemă.
- Mie poţi să-mi spui orice. Aşa că, te rog, fiul meu, spune-mi ce ai pe suflet! Ce te nelinişteşte?
- Serios, n-am nimic, tată, repetă Nick.
- Chiar aşa să fie? se îndoi To Kuny de afirmaţia fiului său. Şi unde ai lăsat-o pe încântătoarea ta soţie?
- Eu... Nicăieri, răspunse Nick, neputându-şi ascunde emoţia ce-l stăpânea.
- Nicăieri... îngână tatăl său. E clar; asta era! Deja au început să apară necazuri în paradis.
- Poftim?! se miră Nick, neînţelegând sensul cuvintelor rostite de tatăl său.
- E doar o expresie. Adică, s-au ivit mici neînţelegeri între tine şi minunata ta soţioară. Aşa-i?
- Neînţelegeri?! Nu, tată...
- Te rog, dragul meu, nu încerca să-mi ascunzi adevărul. Mai bine spune-mi, insistă To Kuny. Nu-i exclus să apară şi mici neînţelegeri; se întâmplă uneori.
- Aşa-i, se întâmplă uneori... Bine, tată! Uite, am să-ţi spun.
- Deci, s-a întâmplat totuşi ceva. Ştiam eu! Spune! Te ascult.
- Dacă ai ştii, tată...
- O să ştiu, după ce-mi vei spune tu.
- Păi, după cum ştii, de dimineaţă am fost în vizită la bordul navei noastre, „Vulturul”, împreună cu Lia şi Maria. Sora mea s-a retras mai devreme, pentru că ea fusese acolo ieri cu tine, aşa că am rămas doar eu şi Maria, până seara, când ea s-a hotărât să meargă în nava lor, „Pacifis”, s-o vadă pe micuţa femelă-păianjen de acolo, pe Ema, deşi până-n acel moment doar păianjeni văzuse. Eu n-am însoţit-o, pentru că am venit aici, la tine, să discutăm serios despre problema secretului nostru, pentru că tot ea m-a rugat insistent să-ţi vorbesc despre asta.
- Da, dragul meu, ştiam. Până aici, nimic nou. Toate astea mi le-ai spus deja când ai venit la mine de la bordul „Vulturului”. Atunci însă nu erai deloc supărat, iar de la mine ai plecat liniştit, mai ales că te-am asigurat că voi încerca să rezolv într-un fel sau altul situaţia.
- Cum vei încerca? Vei spune adevărul?
- Deocamdată, nu! N-a sosit încă momentul adevărului. Voi încerca să găsesc o altă soluţie. Poate că voi încerca să vorbesc cu comandantul lor, el va înţelege. E un băiat drăguţ.
- Aici ai dreptate. Chiar este drăguţ. Poate prea drăguţ.
- Poftim?! Ce vrei să spui?
- Nimic rău, tată.
- Încă nu m-ai lămurit. Deci, ce-ai făcut după ce ai plecat de la mine? Unde ai fost şi ce s-a întâmplat atât de grav, încât te-a tulburat atât de rău?
- Păi, mai întâi am trecut pe acasă, să văd dacă Maria era acolo, dar ea nu ajunsese încă, aşa că m-am îndreptat spre nava lor, „Pacifis”, presupunând că o voi găsi acolo, cu păianjenul acela mititel, Ema.
- Şi nu era acolo?
- Ba da, era... Încă era acolo. Dar nu cu păianjenul, nu cu Ema. Ci cu el, în braţele lui... Aşa i-am găsit când am intrat în navă, îmbrăţişaţi.
- Îmbrăţişaţi?! Pe cine, dragul meu?
- Păi... Pe ea şi... pe el!
- Ea?! Probabil te referi la încântătoarea ta soţioară. Şi el?! Probabil Lucian, tânărul lor comandant.
- Exact, ei... mormăi Nick şoptit. Ei doi... Nu mi-aş fi închipuit niciodată aşa ceva!
- Deci, asta e problema ta, se lămuri domnul To Kuny. Şi tu ce-ai făcut?
- Nimic, ce era să fac?! La început nu-mi venea să cred că ar fi adevărat, speram să mă înşel. Câteva clipe n-am putut schiţa nici un gest, de parcă amuţisem. Rămăsesem blocat. Când m-au văzut, au tresărit amândoi şi s-au îndepărtat brusc unul de altul. El a încercat să-mi explice ceva, de parcă ar fi avut ce, cum că n-ar fi ceea ce părea, dar nu l-am ascultat. N-aş fi putut suporta să-i aud motivaţiile. Eram prea supărat, nervos. Am ieşit cât am putut de repede şi... Cam asta ar fi tot. Am ajuns aici, la tine, deşi nu-mi dau seama cum sau de ce. Eu nu intenţionam să vin din nou aici.
- Off, dragul meu... Deci, asta era! I-ai găsit îmbrăţişaţi. Şi ce-i cu asta?
- Poftim?! Cum adică, tată?!
- Dragul meu, nu trebuie să interpretezi greşit ceea ce vezi. Există o multitudine de motive pentru care două persoane se pot îmbrăţişa. O îmbrăţişare nevinovată nu înseamnă nimic rău. Ei sunt de mult timp colegi, prieteni chiar, destul de apropiaţi şi îşi pot permite asemenea manifestări din când în când, dar atâta tot. Deci, chiar ar putea fi doar o neînţelegere.
- Dar, tată...
- Ascultă ce-ţi spun, băiatul meu! Ar fi trebuit să-i laşi să-ţi explice, să le dai şansa să-şi justifice comportamentul, nu să te grăbeşti să tragi tu concluziile. S-ar putea să te înşeli în privinţa lor.
- Dar, nu era nevoie de explicaţii. Totul era destul de evident!
- Nu, dragul meu! Nimic nu era chiar atât de evident cum ţi s-a părut ţie în acel moment. Ar trebui să ai mai multă încredere în minunata ta soţioară. Eu cred că te iubeşte cu adevărat, mult de tot, deci, în nici un caz nu ar vrea să-ţi facă aşa ceva! Iar în privinţa lui, nu ştiu de ce, dar îmi inspiră foarte multă încredere. Nici el nu ţi-ar vrea răul, ţie sau colegei lui. În plus, el e îndrăgostit până peste cap de sora ta, deci, în nici un caz nu s-ar uita la scumpa ta soţie.
- De sora mea?! se miră Nick, încruntându-se.
- Da, bineînţeles. Aaa, nu de Ly, se înţelege, ci de Lia. Şi ea este sora ta.
- Ea e, însă el nu ştie.
- S-ar putea să nu ştie acest lucru, însă asta nu-l împiedică să fie îndrăgostit de ea. Şi nu are ochi pentru altcineva, decât pentru ea, deci, nici pentru iubita ta cea blondă. Aşa că n-ai motive să te comporţi astfel, să te simţi jignit de atitudinea lui.
- Nu sunt atât de sigur în privinţa lui. Nu ştiu dacă într-adevăr e demn de încredere în acest sens. Am înţeles că, în general, îi plac fetele. Toate!
- Zvonuri, dragule... De altfel, s-ar putea să-i placă, nu zic că nu, însă numai una i-a cucerit lui inima, iar aceea e sora ta! Celelalte nu prezintă interes pentru el. Aşa că, linişteşte-te, băiatul meu! Sunt convins că nu e nimic între ei doi, nimic din ceea ce-ţi imaginezi tu acum.
- Sper să ai dreptate. Deşi ea mi-a spus că mai de mult îi plăcea de el.
- Îi plăcea de el?! Asta nu înseamnă nimic rău. Dimpotrivă! E bine că a fost sinceră cu tine, a fost corectă. Astfel ţi-a demonstrat că ţine cu adevărat la tine, mult, mult de tot şi că e demnă de încrederea ta! Crede-mă, dragul meu, el nu reprezintă nimic pentru blondina ta, nimic mai mult decât un foarte bun coleg şi prieten, atâta tot! Deşi nu pot nega, e un tip atrăgător, interesant. Dar ea te iubeşte pe tine acum; doar pe tine, nu şi pe el.
- Păi... Nu ştiu, tată. Nu ştiu ce să spun, ce să cred. Cert este însă că nu mi-a plăcut deloc să-i văd îmbrăţişaţi. De altfel, s-au mai manifestat ei astfel, destul de des chiar, însă când eram şi eu de faţă, de asta nu m-a deranjat foarte mult văzându-i, considerând că e un gest normal între nişte vechi colegi, dar dacă procedează astfel şi în lipsa mea, situaţia se schimbă.
- Off, dragul meu, asta-i clar gelozie. Ai devenit deja gelos, deşi n-ai motive întemeiate. Crede-mă, Nick, gelozia nu-i pentru tine! E un sentiment puternic, straniu, deloc plăcut, periculos chiar. Nu-l lăsa să te domine! Înfrânge acest sentiment şi lucrurile se vor clarifica. Deci, ce spui acum? Ce intenţionezi să faci?
- Nu ştiu, tată. Nu sunt sigur. Tu ce crezi că ar fi mai bine?
- Eu, dragul meu, te-aş sfătui să-i dai ocazia să-ţi explice ce s-a întâmplat de fapt, unuia dintre ei. Vorbeşte cu unul dintre ei şi încearcă să fii cât mai calm posibil, cât mai lucid. Nu te lăsa condus de gelozie; nu te-ar duce la nimic bun! Aşa cred eu c-ar trebui să procedezi. Tu însă, faci cum crezi tu c-ar fi bine.
- Păi, nu ştiu. Mă mai gândesc. Oricum, plec acum. O scurtă plimbare prin oraş mi-ar prinde bine.
- Pleci?! Încotro?
- Nu ştiu sigur, tată. Poate în camera mea. Sau poate o să stau puţin într-un parc, să-mi limpezesc gândurile. Oricum, plec. N-are rost să te deranjez.
- Să mă deranjezi?! Nu-i nici un deranj, ştii bine! Uite, dacă vrei, poţi rămâne să dormi aici peste noapte, în camera alăturată şi vei vorbi de dimineaţă cu scumpa ta soţioară blondă. Până atunci, îţi vei pune ordine în gânduri. Vei fi mai calm, odihnit, nu orbit de furie, de gelozie. Ştii bine că noaptea e un sfetnic bun. După un somn odihnitor, vei gândi logic, vei fi lucid, vei vedea lucrurile altfel decât cum le vezi acum, pentru că eşti confuz, derutat, deprimat şi nu accepţi o altă variantă decât cea pe care ţi-o închipui tu, variantă care îi incriminează pe ei doi, fără doar şi poate. Rămâi aici şi vei vedea că dimineaţă vei fi calm şi totul se va rezolva cu bine, se va lămuri.
- Ah, păi... începu Nick îngândurat o idee. Nu, tată, nu-i nevoie. Mulţumesc pentru ofertă, dar o să mă descurc eu.
- În cazul ăsta, hai să verificăm împreună înregistrările, să vedem sigur ce s-a petrecut în nava albastră între ei doi, înainte de sosirea ta acolo, îi propuse To Kuny.
- Nu, tată! Nici gând! N-aş putea acum. Poate mâine sau în altă zi, voi dori să văd şi imaginile respective.
- Dar te-ar lămuri, dragul meu, te-ar linişti, sunt sigur.
- Nu, continuă Nick să se împotrivească. Totuşi, cred că mai bine plec acum.
- Cum vrei, dragul meu! Nu te oblig să rămâi. Însă dacă nu vei găsi puterea de a da ochii cu ea în seara asta, întoarce-te aici şi amână momentul confruntării până dimineaţă.
- Bine, tăticule. Aşa voi face. Promit! Deocamdată, simt nevoia să mă plimb puţin prin oraş, singur, spuse Nick, intenţionând să se retragă, deşi încă era tare abătut.
- Nick, dragul meu, îl strigă domnul To Kuny, încercând să-l mai reţină puţin.
Nick se întoarse surprins spre tatăl său, iar acesta îl îmbrăţişă puternic, călduros, părinteşte, ca pentru a-l încuraja, apoi îi spuse:
- Acum chiar poţi pleca! Şi gândeşte-te bine la ce vei face. Nu cred că vrei să te desparţi de iubita ta cea blondă.
- Nu, tată. Asta nu! În nici un caz! N-aş putea suporta! Nu pot trăi fără ea! Nici nu vreau să încerc să-mi imaginez cum ar fi viaţa mea fără ea.
- Atunci, înseamnă că o iubeşti, încă, mult de tot. Şi va trebui să te împaci cu ea.
- Da. Văd eu cum.
- Bine, fiule. Baftă!
- Mulţumesc, tată! După ce am vorbit cu tine, cred că m-am liniştit puţin. Cred că pot da ochii cu ea acum, încheie Nick şi se retrase.
Porni pe străzile tăcute ale marelui oraş artificial, plimbându-se îngândurat, încercând să-şi dea seama cum ar fi mai bine să procedeze.
Într-un târziu, în final, hotărî să se îndrepte totuşi spre camera lui. Fie ce-o fi! Va vedea el ce se va întâmpla în continuare şi cum va descurca această problemă delicată...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!