agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 118 .



… o iubeam pe Mama…
proză [ ]
Fragmente naturalist-fantastice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Danaia ]

2020-04-26  |     | 



Avea Ea un fel aparte de a spune lucrurilor pe nume. Ca şi cum atunci le-ar fi adus din somnul adâncitor al prăpastiei. Ca pe nişte specii pe cale de a fi sine die oropsite. Reduse la tăcere înainte de a se naşte. De indiferenţă. De ură. Mai ales de trădare. Mama pronunţa cuvântul. De la începutul până la nesfârşitul lui. Nu lăsa loc pentru discontinuitate. Nici pentru vreun punct final. Grădina începeaaaaaa… continuaaaa… Cei crescuţi întru ale oratoriei ar fi declamat desigur în cor: Avea DIC-ŢI-E! Iar eu le-aş fi dat… dreptate: Da, avea ŞI dicţie! Dicţia era însă doar efectul. Faţada aceea care nu ar fi putut să existe prin ea însăşi! În altă parte trebuia căutat adevărul. Punctul minuscul – de atât de puţini simţit! – de unde purcedea A FI –ul. Asta poate pentru că Mamei nu-i plăceau – nu-i plăcuseră vreodată! – jumătăţile de măsură, nici jumătăţile de glas. Nici atât jumătăţile de oameni! Dizolvaţi până la rădăcini. Sub ţolul de pus pe jos al măştii putrefacte. Înşfăcat cu toate gurile pământului. Fără prea multe scrupule. Într-un rudimentar imbold al perfidiei. Necunoscător al moralei, nici măcar al incipitului religios. Aşa că Mama nu folosea prea des eufemisme. Nu făcea caz de poeticitate. Lucidă, cu spirit detectivistic, vorbise, totuşi, cândva despre reîncolonarea cosmică a copacilor. Atunci când, fără de mâini, fără de glas, fără de Dumnezeu, Ea îmi cărase firicelul de suflet ciuruit, căruia nici vracii atemporali nu-i găsiseră dezlegare.

Durerea pornise iniţial ca o furnicătură. Un fapt banal. Cel mult, o parestezie. Cine ştie?! O poziţie incorectă. O percepţie inodoră. Chestie formală, în orice caz! Poate o imprudenţă minoră care nu avea să se soldeze cu apocalipse. Îmi ocupasem eu gândul. Cu sfertul unei petale irizând galben în penumbra ambiguă a amiezei. Încins, fierul mă electrocutase. Ca pe un exemplar în serie ce avea să primească şi el un număr, printre multe altele. Mi-am scuturat instinctual braţele. Ce mai rămăsese din ele. Povara zilei ce tocmai intrase în noapte. Dar ea îşi revărsase deja carnea râncedă peste întregul meu răvăşit, revendicându-mă asemenea unei hipnoze. M-am complăcut. Masochismul ar fi putut descrie, măcar parţial, situaţia. Compromisul. Fatalitatea. Destinul. Continuam să intuiesc consistenţa bleu-ciel a frumuseţii, idealul acela care, cel mai probabil, nu avea să se mai strecoare vreodată în realitate. Nu în a mea!

Cu preţul sângelui Ei o făcuse! Şi sângele Mamei cursese când ca un amazon, când ca o niagară. Suflând vânticel cald-parfumat, cu rădăcini ancestrale şi flori trandafirate. În visul sălciilor plecate muzical, păstrând în smerenia lor tandră inimi la suprafaţă. Într-o supremă inducere în eroare a răului. A morţii. Fără să pună în gardă, incizând mai apoi abrupt, cu acea cruzime specială, demnă de mai-marii-aducători la viaţă. Totul sau nimic! Se adeverise prima variantă!

De-atunci îi simţeam respiraţia cum trecea printre ziduri. Deschidea gânduri pecetluite. Alte morminte. Dumnezeu era atât de al Casei!


Lumea îmbătrânise. Într-o noapte oarecare. O fiară ciudată se insinuase. Orice interacţiune devenise îndoielnică. Problematică. Mierlele se apropiaseră. Până la gardul roşu. Făcuseră cale întoarsă. Merii înfloriseră în spatele gratiilor. Scena sufletelor faţă-către-faţă rămânea iremediabil în praful orb al unui tablou.


Numai Mama! Făcea la nesfârşit:
Dulceaţă
Curte cu Primăvară şi fluturi
Vrăbii nedomolite…

Soarele ne sărea gardul…

De nu vor fi fost chiar ochii Ei, dându-ne dezlegare la viaţă…



[N-aş putea spune dacă Mama a scris despre Mama ei, dacă eu – despre Mama mea, dacă nu cumva Mama s-a strecurat – pentru a câta, oară?! – în întortocheatul meu labirint afectiv şi a spus cu dicţie şi atâta graţie ceea ce eu de-abia am îndrăznit să trăiesc?! Sau ne întâlniserăm noi, toate copilele acelea, ivite în istorie sau… în poveste… din una şi aceeaşi tulpiniţă aprinsă a unei strămoaşe delicate-vajnice?!]


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!