agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 56 .



Mașina timpului
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [icon ]

2020-05-07  |     | 



Astăzi este ultima zi când Matei a venit în birou lui de contabil-șef la fabrica de ceasuri. Cu ocazia pensionării colegii s-au sfătuit să-i facă un cadou, ceva frumos, ceva legat de munca lor. Au considerat că cel mai potrivit cadou ar fi un ceas de masă, care avea forma unei mașinuțe roșii, de două locuri, decapotabilă. Toată viața Matei a visat să-și cumpere o mașină adevărată; roșie, de două locuri, decapotabilă, cu care să o plimbe pe Maria, soția lui, când va ieși la pensie. Dar mereu au fost alte priorități în viața lui: creșterea și educația copiilor, achitarea creditului pentru apartament, costul traiului de zi cu zi și altele de genul acesta. Când Matei a sosit la birou dis-de-dimineață un pachet legat cu fundă roșie trona pe biroul lui.

Pentru Matei ultima zi la serviciu a fost și cea mai obositoare. În sufletul lui se simțea ușurat pentru că de a doua zi era liber. A ajuns acasă seara târziu, după petrecerea de la restaurant dată în onoarea lui. În holul blocului în care locuia a văzut cum doi tineri se sărutau de mama focului. S-a simțit ușor stingherit când a descoperit-o pe Adriana, vecina lui de la apartamentul de deasupra. Și-a spus în gând că poate sărbătorește luarea bacalaureatului.

A pus buchetul de flori într-o vază și pachetul legat cu fundă roșie pe masa din mijlocul camerei. Bănuia ce putea fi în pachet, așa că nu s-a grăbit să-l desfacă. S-a aruncat apoi pur și simplu pe canapea, îmbrăcat și încălțat. Un gând legat de Maria la fulgerat înainte de a adormi și s-a descălțat. Maria, dacă ar mai fi trăit, i-ar fi făcut observație desigur, așa că s-a dezbrăcat și de hainele de servici. S-a întins din nou pe canapea și cu mâinile încrucișate la ceafă, gândurile au început să i se adune în minte sub forma unor nori albi și pufoși. Norii pluteau de o manieră ciudată deoarece nu aveau vreo direcție anume, ci pur și simplu se ridicau și coborau pe verticală. Erau o mulțime de nori, ca niște pachete de vată, dar distanțați unul de altul, lăsând să se vadă printre ei cerul albastru.

Matei era un om ordonat ca orice contabil. Își ținea amintirile, frumos aranjate în vitrină și în câteva albume de fotografi. Le pusese „pe căprării”, dar pe unele, nemaiavând loc le-a aruncat de-a valma în portbagajul mașinii timpului lui; o mașină roșie, de două locuri, decapotabilă. Avea de gând, când va veni vremea, să-și doneze amintirile vreunui muzeu, sau vreunui scriitor, care ar fi știut ce să facă cu ele. Dacă nu ar fi interesat pe nimeni, urma să le arunce la gunoi, desigur. Vremea aceea a venit cu ocazia pensionării și a luat împreună cu mașinuța timpului lui, hotărârea să pornească într-o călătorie de plăcere chiar de a doua zi. A verificat dacă are rezervorul plin, uleiul, lichidul de parbriz și bateria în regulă. La toate acestea mașina i-a dat un binevoitor feedback. O singură rugăminte a avut; să o lase să se încălzească puțin înainte de a o scoate la plimbare deoarece umezeala din depozitul fabricii de ceasuri i-a afectat articulațiile, căldura i-a scorojit vopseaua, iar timpul a uzat-o moral. Matei a înțeles-o și a stabilit un traseu de mică dificultate. Cum este și firesc a întocmit un plan de călătoriei, cu punctele de oprire și distanțele dintre acestea în ordine cronologică. Traseul era cel obișnuit pentru toată lumea: drumul principal, (anume, cel Drept), cu sens unic, care mergea paralel cu Styxul până la pontonul unde se făcea traversarea cu bacul păzit de Cerber.

După toate preparativele Matei a pus ceasul să sune cu 24 de ore în urmă și au demarat dis-de-dimineață. Primii 10-15 kilometri nici nu a știut când i-a făcut. Soarele strălucea pe cer, drumul era liber și a prins pe unele porțiuni viteza maximă admisă. Singura grijă era să nu depășească viteza gândului. Peisajul se derula vertiginos. În portbagaj amintirile, din cauza trepidațiilor sau din întâmplare, s-au grupat în ordinea lor cronologică. La un moment dat, pe la kilometrul 16, pe partea dreaptă a drumului a văzut o fată care făcea semnul acela binecunoscut: „Ia-mă Nene!”. De obicei nu oprește, dar astăzi era într-o dispoziție specială și și-a spus: „Fie ce-o fi! Opresc!” Nu știi niciodată pe cine iei în mașină, nu știi niciodată cine îți poate băga cuțitul în inimă, (a fost avertizat) dar locul din dreapta lui era liber și prin urmare a riscat. A întrebat-o până unde vrea să meargă. A răspuns imediat și hotărât: „Până la capăt!”. A făcut un calcul rapid (era contabil) și și-a dat seama că mașina, fiind mai grea acum, va consuma mai mult combustibil și că exista riscul ca acel „capăt”, să fie mai aproape decât credea el.

Vremea era minunată în continuare. Oricum era bine să ai cu cine schimba o vorbă. Au mers vreo 3-4 kilometri fără să încerce să intre în vorbă cu fata căreia i se citea pe față inocența. I s-a părut absentă și rece. Acest lucru îl făcea să fie mai rezervat. Din când în când trăgea cu ochiul spre ea. Era frumoasă, misterioasă și tăcută. Pielea îi era albă și translucidă ca marmura și tot ca prin marmură privirea lui pătrundea doi-trei milimetri. A întrebat-o cum o cheamă. Fata i-a răspuns: „Cum vrei Tu”. Oricum nu avea mare importanță numele. Va coborî din mașină când va dori și cine știe dacă are să o mai vădă vreodată. În continuare Matei sporovăia vrute și nevrute, dar ea părea dusă cu gândul în altă parte. La un moment dat, înainte de kilometrul 20, a spus că vrea să coboare. Ciudat. Parcă spusese că vrea să meargă până la capăt. Prin oglinda retrovizoare a văzut cum a făcut semn unei alte mașini, care venea din urmă. Când mașina aceea a depășit-o pe a lui a simțit revărsându-se vibrațiile muzicii techno date la maxim. Fata i-a zâmbit și i-a făcut cu mână.

Vremea era în continuare minunată. Mașina timpului lui se comporta normal. Pe parcurs, între kilometrul 20 și kilometrul 30, a mai luat pe locul din dreapta, tot la ocazie, câteva iubiri spontane, mai pământene, mai palpabile, zicându-și: „Cui pe cui se scoate”. Totuși era atent la drum în speranța că o va reîntâlni pe ea, făcând autostopul. Ar fi oprit și ar fi întrebat-o mirat „Tu?”. Ar fi primit-o pe locul din dreapta lui fără întrebări indiscrete. S-ar fi mulțumit cu prezența ei tăcută și cu senzația plăcută că era îndrăgostit iremediabil.

Între kilometrii 30 și 40; vremea era în continuare bună. Drumul era liber. În jurul lui, diverse mașini ale timpului lor, de diverse mărimi, forme și culori se luau la întrecere între ele, depășind orice regulă de circulație. Matei însă rula atent. Atent la persoanele care fac autostopul pe marginea drumului. Deocamdată nimic. Pe parcurs, o singură oprire pentru realimentare, apoi s-au derulat repede: căsătoria, copiii, serviciul, banii, răspunderea, funcțiile și uneori pescuitul. Din când în când i se părea că o vedea ca prin ceață, (lucra cu cifrele) și se pregătea să o întrebe: „TU?”, dar se înșela de cele mai multe ori.

Între kilometrii 40 și 50; vremea bună, dar cam înnorat. Rula cu viteză constantă și nu îl deranja că era mereu depășit de mașinile mai noi și moderne ale timpului lor. Nu mai simțea imboldul de a se lua la întrecere cu acestea. Oricum nu avea nicio șansă. Pe marginea drumului erau multe mașini accidentate. Unele arse complet, altele rupte în două. Câteva erau căzute de-a dreptul în Styx. Drumul lui Matei era însoțit acum: de neliniști, de căutări, de întrebări, de Dumnezeu și de o amintire. „TU”.

Între kilometrii 50 și 60; vreme schimbătoare. Drumul era din ce în ce mai aglomerat. Undeva pe la mijloc, probabil, s-a produs un ambuteiaj. A oprit. În jurul lui poliția făcea cercetări: contraziceri, revolte, indignare, îndoieli, convingeri. Pe marginea drumului, pe partea cu Styxul i s-a părut că o vede din nou. A abandonat mașina (oricum era blocaj) și înțelegându-i intenția s-a repezit să o prindă de mână înainte de a se arunca în apele reci ale Styxului.
- De ce TU? De ce?
A răspuns ușor enervată:
- Pentru că râul este atât de aproape și din jarul iubirii noastre nu a mai rămas decât cenușa pe care am să o arunc pe apa aceasta neagră și rece.
Matei a rămas complet dezorientat pentru că nu se simțea cu nimic vinovat dacă fata ar fi încercat să se sinucidă. Era bucuros însă că a auzit din gura ei o propoziție atât de lungă.
A urcat-o în mașină mai mult cu forța și au mers vreo 3-4 kilometri fără să intre în vorbă cu ea. Vremea era urâtă de-a dreptul. Ploaie frig și multă mâzgă pe drum. Din când în când mai trăgea cu ochiul spre ea. Era frumoasă, misterioasă și tăcută. A întrebat-o :
- Totuși cum te cheamă?.
- Cum vrei tu.
- Atunci spune-mi! Cine ești?
- Oricine vrei!

Spre seară au intrat într-o parcare de fapt parcarea unui azil de bătrâni. Au coborât împreună să-și dezmorțească oasele. Ea era rece ca marmura în continuare.
- Ce zici? Ai timp să facem într-o plimbare pe jos? Da, pe jos. Ce zici?
- Vreau să mă lași să conduc și eu puțin mașina timpului tău.
- În niciun caz. Poate prin parcare, dacă vrei să ne învârtim în cercul unei ore în care am putea fi fericiți?

Înduioșat de rugămintea ei Matei a lăsat-o la volan. El s-a urcat pe locul din dreapta, locul mortului, cum se spune. Ea a demarat în trombă și în următorii câțiva zeci de metri a început să se rotească în loc. Roțile patinau cu frenezie, scoțând din cauciucuri un fum înecăcios. scrâșnetul roților era insuportabil. Parcă ar fi ajuns în iad. După câteva drifturi mașina a pornit înapoi, pe contrasens. Speriat de răsturnarea situației, Matei, a întrebat-o:
- Ce faci Tu?
- Aaa! Bună ziua! Deci ai învățat cum mă cheamă!
- Te rog, oprește! E periculos! Oprește!
În câteva fracțiuni de secundă toată viața lui Matei s-a derulat în sens invers, până la kilometrul zero.

Bătăile puternice în ușa apartamentului au reuși cu greu să-l trezească pe Matei. Când a deschis a văzut-o pe Adriana de la apartamentul de deasupra, având o față speriată:
- Ce ai pățit Tu? De trei zile bat în ușa asta. M-ai speriat rău. Zău, Tu!
Fata a intrat în camera lui Matei și a văzut pe masă ceasul în formă de mașină a timpului. Și-a dat seama că se grăbește și i-a spus:
- Poți să fii atent la mine puțin? Deci, fii atent! Pune-ți ceasul să sune peste 24 de ore. Înainte, nu înapoi! Mâine te aștept la primărie, la starea civilă. Mă mărit. Hai! Sărută-mă!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!