Astăzi am interviul la Justice et Paix, nu pentru un job ci pentru un ONG care analizează și ajută la prevenția situațiilor de conflict, pentru a deveni voluntar, un altfel de job full-time de care mă agăț de câțiva ani.

A sunat alarma, o tortură ca în fiecare dimineață, un vacarm pe care nu-l poți ignora. Și nu vreau să fiu în întârziere așa că voi ajunge ca de obicei cu 10 – 15 minute înainte. Purtam ceva incomfortabil, doar asta îmi aduc aminte, dar eram sigură de ceea ce vreau, să fac parte din echipa de redacție. Să oscilez intre pace internațională și conflicte, un fel de zi cu zi doar mai profesional.

Cobor din tramvai, primul gând este să îl sun pe tata, dar nu pot acum, trebuie să îmi îndeplinesc obligațiile de tânără aspirantă la gloria muncii de teren, iar apoi îl sun. Ajung la ușa unui imobil, caut repede numele ONG-ului și sun. Îmi raspunde Valery, intru pe un hol strâmt și îngrămădit, urc primele etaje unde sunt asteaptată. Spre uimerea mea Valery este un bărbat, deși în e-mailuri m-am adresat intodeauna cu doamnă și nu m-a corectat niciodată. Tot ce îmi trece prin cap este că ar fi trebuit să iau mult mai în serios cursurile de metodologie și dezvoltare profesională predate în micile săli de clasa ale Sorbonei, la care a trebuit să repetăm de mii de ori că o să ne verificam interlocutorii înainte de a-i contacta, lecție învățată, sau nu. Discuția ajunge la experiența mea, cum m-aș integra în echipa, ce perspective noi aș putea aduce și cum mi-ar plăcea să-mi dedic timpul.

Trece o ora, decidem să rămânem în contact, să particip la următorul eveniment și să văd echipa în acțiune. Ies din clădire, îmi pun căștile în urechi instinctiv și-n minte îmi cântă: "sună-l pe tata", mai târziu, acum trebuie să mă-nghita piesa asta.

Ajung acasă, dezordinea de pe pat e nestingherită, o ținută nu poate fi aleasă fară a scoate toate hainele din dulap. E deja după-amiază, în continuare îmi sună-n cap "sună-l pe tata" doar că nu acum.

E 6, mă simt vinovata că nu l-am sunat, deschid telefonul și văd un mesaj, prea târziu.
Îl stiu, îl așteptasem parcă, trebuie să-i sun urgent.

Cineva raspunde, nu plânge, e calmă, senină, și stiu de ce. Îmi spune să mă calmez, totul o să fie bine, totul o să fie bine, dar disperarea are ochii mei și mâinile mele și vocea mea, și s-a îmbrăcat cu toată ființa mea până la delir.
Nu cred, ba cred, ba nu e adevărat, BA, NU, E ADEVĂRAT.

Și-n câteva clipe am pierdut.

Am pierdut și așa a trecut ziua!