poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 658 .



Timpuri și destine
proză [ ]
În loc de prefață

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cantemirdva ]

2021-01-17  |     | 



În loc de prefață


Istoriile de aci s-au făptuit pe un petec de țărișoară abia observată pe a lumii impozantă hartă.
Într-o primăvară, un emigrant fără stofă a poposit la baștină. La intrarea în sat, se opri lângă un gard de cărămidă aliniat de-a lungul șoselei. Poarta acelei îngrădituri, pentru el, nu era simplă intrare, ci drumul mai scurt către lăcașul din care i s-au ridicat stâlpii neamului. Gospodăria nu mai avea semne ale trecutului, dar nu asta conta. Conta fidela căldura adiind pe acea bucată de pământ, ani și ani călcată de a lui tată, buni-străbuni si alți bărbați din a lor viță. De când se ținea el minte pășind pe alături, mereu se oprea și, chiar de nu intra, cu ochii umezi răscolea acel cuib de nescrise taine copilărești.
Venitul a intrat. Multă vreme zburase, de când pe acolo nu călcase. În fața casei, o mătușă a lui ședea pe scaun arcuit de rogojină, în a ei tihnă contemplând a soarelui lumină. L-a recunoscut. Cercetându-l din cap până-n picioare, i s-a uitat lung în față și a slobozit o lacrimă.
- De ce plângi, mătușă? Nu ești bucuroasă că mă vezi?
-- Bucuroasă, nepoate.., da tare mai sameni cu a noștri... Când te văd, mă apucă doru de dânșii, vreu să las pământu, să plec, să rămân acolo cu ei, că-s tare mulți.
-- Nu te grăbi, uite numai soare de care avem afară, grădina-i în floare toată, pe dealuri atăta iarbă s-arată...
-- Toți spun așa, da la atâția ani trăiți ostenești,te saturi de viață. Îs bătrână, urâtă, nu mai simt puterea... Tinerii au treburile lor, n-au când mă căra în schinare... Copchiii râd că n-am dinți... Toate au rost pe pământu ista. Aștept moartea, da ea aleargă ca nebuna după tineri, nu mă vede...
-- N-ai grijă, o să treacă... Da pâna una - alta, spune ceva de neamurile noastre. Știu de unde ne tragem, dar aș vrea sa aflu mai mult. Cine a fost primul care a venit încoace, de unde a venit, ce căuta el aici..?
-- Istoria noastră-i lungă... Ai timp s-o asculți?
-- Pentru așa ceva ar fi păcat să mă grăbesc. Și apoi, in afară de matale, cine o să ne mai spună -- cine sântem, de unde provenim...
-- Drept spui!.. Nepoții, strănepoții trebuie să știe din care vițe o crescut, - s-a pus de acord matușa, cu ochii în scântei. - Păcat că n-am învățat. Dacă știam carte, demult lăsam dealurile și scriam.
-- Scriu eu: hârtie, cerneală este, dacă ceva.., cumpărăm.
-- De s-ar mai cumpăra și timpul, mai mare scumpete ca dînsul pe fața pămîntului nu s-ar găsi - a zis mătușa, a băut o gură de apă, și-a dres glasul și a început:
-- Încă demult - demult...
Asemenea apelor curgătoare după o iarnă împlinită, pe susurânda cale pornit-au amintirile spre largul cunoașterii.


-I-

CALEA MOȘILOR

O legendă neauzită

Departe de timpuri și meleaguri ale noastre, la capăt de miazănoapte, unde-și iau început apele orientale ale faimoasei Mare Nostrum, pe insule mari și mici își trăiau traiul oameni. Între ei se bucura de viață o mulțime de băștinași aparținând unor familii numeroase, unite prin rudenii milenare. Bărbații se arătau înalți, zvelți, smoliți, mari în talpă, lați în spete... Nu erau pescari, cizmari, hamali, neguțători sau cămătari. Fiind plugari înnăscuți, trăiau din ce le dădea pămîntul. Solul pietros nu era prea generos, dar de foame nu lăsa pe nimeni să moară.

Vremea trecea, neamul creștea, se înmulțea cu noi urmași, între care și un Andreu. Era primul in familie, dar nu și ultimul. Alți frați îi călcau urmele. Odată bun de plug, a luat el calea brazdei alături de tată-său, care abia aștepta ajutor, că slugi n-avea, nici nu-și dorea.
Băieții se ridicau, pe părinte-l ajutorau, îl bucurau, îl și îngrijorau. Văzându-i crescând ca stuhul din apă, el tot mai tare râvnea la pămînt, să-i lărgească haturile, să aibă ce le da la vremea lor, să țină piept predaniei epocale.

Ani de-a rîndul au muncit tinerii pe cîmpurile părintești, dar a venit vremea să treacă la ale lor . Andreu era primul de însurat. Părinții s-au obligat să-i caute pereche, după măsura de înstărire, cum cerea și timpul. I-au ales o fată drăguță, din neam cu hectare, hambare, casă mare...
Întâmplarea a fost că flăcăul deja dispunea de a lui dragoste, la care nu avea de gând să renunțe nici înaintea lui Dumnezeu. Neînsemnata contradicție, în scurt timp, a trecut în drama familiei. Părinții, până la urmă, poate că și cedau cuiva, numai nu feciorului mai mare, care trebuia să fie exemplu pentru ceilalți, altfel sărăcea familia. Pricina conflictului se trăgea de la Andronida – fata nedorită, din aristocrați ruinați provenită.
Până la urmă, n-a cedat nici tata, nici feciorul, și nici nu mai puteau trăi în aceeaș casă. Tânărul s-a hotărât să plece, departe, să uite de obidă și el și părinții - în favoarea voinței de a-și trăi veacul cu aleasa.

În ziua plecării Andreu și-a pus desagul pe spate, a aruncat o privire de bun rămas la frații întristați și a ieșit pe poartă. Urcând delușorul de lângă casă, auzi el un muget jalnic, apoi altul. Încetini mersul, dar nu se opri... Mugetul se repetă, și atunci fu, când mila învinse supărarea.
Tănârul se opri, aruncă privirea înapoi... O pereche de bouri în putere, gata să răstoarne brazde și petroaie , de mici îngrijiți și corcoliți anume de el, alergau ocolul cu coarnele în aer fluturând, pământul cutremurând... Andreu s-a întors: i-a pupat, i-a mângâiat, i-a lăudat cum știa numai el, și i-a calmat. Animalele lăcrămau, el stătea buimăcit, indecis... Capul familiei, pe ascuns văzând cele întâmplate, slobozind din ochii severi lacrimi, era gata să renunțe chiar și la datină, numai să-și țină feciorul aproape. Era târziu, băiatul avea în el destul orgoliu împotriva compromisul întârziat. Ca să rămână cât de cât îmbunat, tata i-a lăsat fiului boii fideli și carul întreg, să-i aibă de folos la începutu-i de plugar.

Pășind alături de carul cu fiare, bunuri și grâu la drum lung, Andreu se îndepărtă. La capătul satului opri boii lângă un castel vechi, pe cale de risipire. A strigat. Poarta șubredă s-a deschis vraiște cu scrâșnet trist de rugină, lăsând-o să treacă pe frumoasa Andronida. Cavalerul a sărutat-o, a luat-o în brațe cu tot cu sacul ei de moșteniri, a așezat-o cu grijă în car, apoi a urcat alături, i-a mai dat un sărut și a îndemnat boii.

De pe insulă, tinerii au plutit pe corabie spre pămîntul mare. Pe unde se duceau, le era strâmt și urât. Tot căutând ei un colț al lor, s-au văzut la capătul de răsărit al țării, dar nici acolo nu le-a convenit. Atunci au mers mai departe, lăsând boii să calce după ale lor simțiri.

Ocolind munți, trecând păduri, hotare păzite și nepăzite, tinerii au ajuns în țara Moldovei. Părându-le locul prea friguros, ținând malurile unei ape curgătoare, și-au dat drumul în jos, către sudica blândețe climatică. Au mers și au tot mers, până s-a desprins o roată de la car. Andreu s-a uitat - butucul de la osie era mâncat, mai departe nu puteau merge. Nu s-a bucurat, nici s-a întristat. I-a surâs Andronidei, a luat-o în brațe, a coborât-o din car, a sărutat-o lung, apoi s-a aplecat și i-a rupt un mănunchi de flori câmpene.
Nu departe, într-o vîlcea mai ascunsă, bucura vederea o mână de căsuțe înconjurate de grădini și pămînt lucrat. În rest, cât se vedea în jur ---numai păragină și nu se zărea țipenie. Pîrloagă era și coasta pe care căzuse roata carului obosit.
Se părea că acele dealuri pustiau,nu avea cine le ara... Andreu s-a dat la un tufar mai mare, l-a zmuls cu tot cu rădăcini, a adâncit mâna în gaura rămasă și a scos un pumn de țărînă jilavă, neagră ca fundu la ciaun.
Uitând de roată, a dezjugat el boii și i-a pus la plug, să tragă brazdă pe acea coastă a nimănui. Acolo a și rămas Andreu Donaluki cu femeia lui iubită, acolo au prins ei la vițe, de-acolo pornit-au în sus lăstarii dragostei potente.


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!