poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3376 .



Neterminat
proză [ ]
vechi

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [anima ]

2006-01-27  |     | 



ÎNCEPUTUL

Probabil mi-e frică … de când te-am cunoscut am un calm ciudat în mine, o căldură... parcă am trecut în altă secundă din viața mea, cu o secundă mai târziu decât cum simțeam înainte.
Îmi pui ușor în mână creionul… și în față pagini albe. Știu că sună ciudat, dar mă faci să scriu. Hipnotizată las urme pe hârtie.

De când te-am cunoscut nu-mi ieși din gânduri... carnea dumitale, ochii, zâmbetul, glumele.

Am râs copios azi noapte.

Sună că un viol rândurile astea, dar ne-am iubit în zâmbetele alea, în mâinile strânse pe furiș. De cine mă ascund? Nu mai am de cine, de când plecară secundele vechi.
Nu am neliniști mari să le vărs aici, să te capturez, să te vrăjesc.

Firescul, asta m-a dat gata. Firescul gesturilor tale, al vorbelor ce curgeau de parcă te știam din copilărie, de parcă am fost la pescuit în bălți împreună și ne-au mâncat țantarii. Parcă îmi aduc aminte cum eram acolo în blugii tăiați- murdari de mătasea-broaștei, tocmai am desfăcut o conservă cu pate de ficat și rupem o pâine cu roșii.

La fel am râs și anii demult uitați, când umblam de nebuni prin păduri.
Mai știi când ne-am rătăcit? Întâi eu m-am speriat, chiar m-am panicat că nu mai știam unde eram. Nu aveam decât tricoul galben cu scris verde " Monica" pe care mi-l făcuse mama, să nu mă piardă în mulțime.
Obișnuiam să plec de langă ei și să umblu după culori, după fluturi, după muște.
În pădure m-ai luat de mâini și mi-ai zis "suntem liberi, suntem eliberați" și-am râs ca doi nebuni.
Mai ții minte?



E sigur că mă preocupi. Asta e evident, un fel de amestec de dor, gânduri canalizate, zâmbete. Comunicarea asta empatică sper să funcționeze.
Cert că nu-mi ieși de zile bune din minte. Am făcut deunăzi … preocupări casnice, banale… un suc de morcovi, mâncare, curat, shopping, și Tu… ca o umbră, prezent în permanență.

Am ajuns să zâmbesc singură. Îmi închipui că te am în față și spui atâtea lucruri interesante. Eu ascult și vreau să mă pierd în ochii tăi, să stea timpul și să rămânem așa, tineri.

Dimineața mă trezesc cu gândul la ce vorbeam, așa reușesc să te am langă mine constant. E ca și cum n-ai plecat, kilometrii sunt o iluzie, timpul cât nu te-am văzut ar putea fi ca, să zicem, de azi dimineață când ai plecat la job și iată e patru și eu te aștept cu prânzul, știu că vii după cinci și-ți fierb un pui cu legume, să bem ceai îndulcit cu miere și feliuțe de lămâie. Și e ca și cum în așteptarea de cinci minute a microundelor nu se dezgheață doar pachetul congelat, ci redevin și eu caldă și înfloritoare cum mă aveai mereu pe genunchi.
Timpul e o iluzie.
Mai știu că nu am uitat culoarea ochilor tăi, că sunt la fel de negri și clari ca în prima noapte de dragoste când îți luceau în lumina felinarelor, lumină păcălită de draperii, de jaluzele, de cearceafuri, te priveam printre perne și ceasul deșteptător fixat la 8:30, cu umbre pe pereții albi. Dormeam lângă tine și zâmbeam de bucuria atingerii, a prezenței calde, vie, suflai ușor, mișcarea pleoapei în vise, lipeam de umărul tare capul, să mă îngrop în oasele tale.

Prin februarie trecut am ieșit în lume. Ca doi prieteni vechi- dragostea noastră neîncepută era deja un ciment bine turnat. Ai știut să mă iei la timp de mijloc, să zâmbești și mie și chelnerului, nu erai prea cocoș de munte iar tremurul gleznei mele s-a transformat ușor în rotocoale de fum.

A urmat o oră poate două de râsete cu amintiri duioase, fiecare din viața lui care uite, cele două vieți s-au întâlnit acuma și trebuie să le prezentăm, să ne împrietenim amintirile, să avem cum să le recunoaștem, să le salutăm pe strada din ochi, de departe… Și geamurile ca-n poveștile de la PRO TV cu nămeți și -20 grade, geamurile aburite de râsul meu, zâmbetele tale calde, albe, mirosea a Ruby Tuesday.
Era tot decembrie ca și gerul de afară, tu aveai blugii noi albastru denim și o bluză roșie, erai mai adolescent decât mine, femeie parfumată-n Cașmir și cu dres-model pe gleznă. Ai râs de cum fluturele era mai schimonosit pe piciorul stâng, ziceai că i s-a făcut frig și a strâns aripile, era o banală cută dar eu m-am bucurat că era așa, mi-ai încălzit obrajii și ai văzut cât de lin legănam trupul când mă priveai întreagă.
De la masa vecină fixau priviri, măsurau adâncimea decolteului, parfumul și clinchetul râsetelor. În mod normal, îmi place să-i privesc în ochi, să le dau iluzia unei atingeri a simțurilor, să mă dorească în secunda cât clipesc genele și-mi las retina în a lor cu zambet. Dar seara asta era caldă lângă tine și nu mi-a păsat că ei erau în costum și tu n-aveai cravată, firescul juca și a învins în câteva minute.
Îmi amintesc că îmi plăcea mai mult Firea decât Pragmaticul.
Și îmi mai amintesc tinerețea ta.


Acum au trecut peste mine și șiroiele reci de zăpadă topită, eu sunt ca un abur de când ne băteam cu zăpadă, atunci nu conta că aveam fustă cocheta luată de pe bulevard cu jumate de salariu. Știi, niciodată nu am încetat să mă minunez de bucuria de a scoate fum pe nări, de acoperirea ochelarii prin suflat, niciodată nu uit iarna. Nămeții afară sunt albi și neatinși, nu mă mai arunci în dealurile astea, să ai de unde să mă culegi râzândă și caldă.

A venit repede vara, nici nu a trecut prin primăveri, parcă mi-aș fi dorit și ghiocei- nu mi-au displăcut niciodată, au aerul ăla proaspăt de pământ abia trezit- dar nu am suferit că nu am avut ghiocei pe masă.
Obișnuiam să te trezesc cu cafea- adusă de fratele meu din Italia, parcă era mai parfumata, sau doar iluzia unui cadou de "afară"- și o beam eu din brațele tale, tu din ceașcă. Se făcuse deja mai, îmi cumpăram singură frezii să miroasă frumos în casă.
Uneori mă trezeam mai devreme, făceam suc de portocale proaspăt, ți-l aduceam la pat, nu era mai mult de șapte jumate dar tu erai întotdeauna uimit că fac asta pentru tine, nu știai că nu o făceam pentru tine, că te iubeam și nu mai știam cum să potolesc tremurul meu interior, gândurile care mă năvăleau și îmi înroșeau obrajii, oriunde, la servici, în piață- după mere, în scara blocului.

Era o încordare în mine, mă simțeai și spuneai să fiu calmă că doar ne cunoaștem de atâta timp dar nu vroiam să pierd măcar o clipă, să nu savurez prezența ta, vorbele.

Observam tonul, erai un adevărat om de public, genul care amuză și pe care nu-l iubește nimeni, numai eu eram grăbită să iubesc lucirile, viața din tine.

Povesteai de pescuit și concerte din anii 60 când era – domnule - o altfel de muzică, când oamenii erau altfel, poate atunci se trăia mai sănătos, poate nu existau telefoane mobile și BMW X5. Poate artificialul nu a fost niciodată necesar, te-aș fi iubit și atunci.
Sunt sigură că nu mai erai așa special, așa unic cât să te vreau doar pentru mine( ca să am orgoliul de copil răsfățat împlinit, săturat de cea mai frumoasă jucărie, care luminează și face și zgomot, uite nu a primit-o în dar de Crăciun, ci a câștigat-o singur).
Nu e mai frumos așa?
Oare asta înseamnă că nu mai sunt copil, m-am făcut om mare.

Amintire.


Se stingea lumina ușor poate la zece, la unsprezece, niciodată nu am fost pudică dar sentimentul de furt, de poveste cu balauri pe care mi-l dădeau umbrele pereților când ne iubeam și eu priveam când la tine când tavanul, m-a fascinat și de aceea stingeam lumina cu un zâmbet în ochi. Tu credeai probabil în poveștile cu tinere complexate, în sâni prea mari și piele cu două săruturi în plus… nu a fost niciodată asta, mă simțeam cea mai frumoasă și de fapt unică lângă tine, nu știu dacă era meritul tău sau orgoliul meu nederanjat de alte femei... încă.
Așa, și dacă tot îmi amintesc aici de tremurul dragostei noastre, vreau să îți vorbesc de cât de mult am iubit să dansez cu tine. La început ai fost refractar, adică cum să dansăm singuri de nebuni în casă, eu tocmai rugasem un coleg de serviciu să-mi scrie câteva CD-uri cu ce îmi plăcea, și tu nu vroiai să stingi luminile, eu am cumpărat lumânări mici roșii și am zis că am să te vrăjesc și atunci ai râs. Îmi plăcea când mă unduiam pe lângă tine, eu cred că dansul e o formă senzuală de comunicare, cred că poți învăța să îți miști trupul pe ritmuri.
Îmi luai mijlocul în palme și eu zâmbeam toată că sunt și așa cu tine, că am mai găsit o scuză să mă ții aproape, să tremur.

Și uneori te tachinam ziua, la telefon, cu mesaje, povesteam despre o lenjerie nouă care o să cadă de pe mine mai ușor ca altele, să te bucuri- să zicem că eu sunt o necunoscută și tu mă atingi în trecere cu o bancnotă sub șnurul roșu, râdeam copios și tu mă priveai fără să îți vină să crezi, vroiam să fiu orice femeie ai fi vrut, să îți dau ce era de calitate în mine, să te alint... îmi doream să fii fericit.

Acum simt că mi-am plătit datoriile față de tine, am convingerea că tu ai fost o binecuvântare pentru mine, toate visele pe care mi le-am făcut, cum ne căsătoream și după doi ani eu răsăream cu burtică și apoi cu copil, repede în doi ani încă un copil să aibă cu cine să se joace. Toate astea nu le puteam face singură, m-aș fi considerat un caz clinic, adică nu mai aveam speranța că asta e dragoste și e normal să visez. Dacă nu te întâlneam mă internam într-o clinică, dorințele astea erau vii în mine, tu ai fost prilejul perfect să izbucnească. Dacă aș fi frecventat psihologi probabil mă diagnosticau ca maniaco-depresivă, eu eram în cel mai clar mod disperată să iubesc, să sublimez, să fiu tot ce știam că înseamnă o femeie.

Tu ai fost o piatră de sprijin, cine știe, așa o fi mereu, Petrescu spunea că orice mare dragoste e o iluzie, o dependență, o boală pe care o alimentăm singuri.
Dacă asta e adevarul, eu te iubesc încă și am să te iubesc mereu, nu îmi pasă prea mult ce chip și nume porți, dacă ești filozof sau matematician, uneori nevoia mea de iubire îmi pare mai importantă decât aspectele astea sociale. Alteori devin tristă și spun că mă păcălesc, că și tu ar trebui să simți la fel, să vibrezi când mă vezi.

Toate studiile spun că oamenii se plictisesc unii de altii, eu vroiam să mă satur de tine, să te văd îmbătrânind lângă mine, toate banalitățile le visam și mă iluzionam că pot rămâne acolo, în starea aceea de spirit.
Tu spuneai uneori că îți plac ca femeie, niciodată nu te-au atras efuziunile astea sentimentale, mă păcăleai că cea mai buna comunicare e cea empatică, de nivel patru se spune, când ne privim în ochi și zâmbim ca doi idioți. Și eu înghițeam teoriile toate și îmi venea să urlu că îmi ești drag, scriam pe furiș răvașe de dragoste către tine, nu ți le-am trimis niciodată, ai fi zis că sunt patetică.

Amintire... zâmbet.




Linistea asta care m-a apucat acuma, de cand nu mai vrei sa ma tii de mana, de cand esti intors in pat pe o jumatate… cea cu spatele la mine, si eu te strang totusi cu bratele, ma lipesc de tine, uf, am simtit ca asa o sa se petreaca totul.
Visasem serile din urma ca murea cineva drag, ca nu am bani de taxi, toate erau cu pumnul in gat, stiam ca aici o sa ajungem.
Traim fericiti de atat timp, incerc sa te amagesc, dar tu stii bine ca nu traiesti cu mine, tu esti departe undeva in gandurile tale, numai eu incerc sa fiu si mama si tata copiilor pe care nu ai vrut sa ne grabim sa-i facem, dar eu ii am in minte, ii am in jucariile ce le strang- ma scuz ca sunt inca copil, ca am o fire ludica- dar tu simteai cand ma vedeai cu ratoiul de plus, cu soricelul ala imens portocaliu, cu mata care scotea zgomote.
Simteai si nu vroiai sa mearga, nu ma lasi nici sa merg singura.
Argumentele sunt desigur clasice, clare… nu e corect fata de mine sa ma grabesc, sa ma iluzionez, tu trebuie sa iti clarifici capul, sa ma verifici, sa vezi ca nu e teatru. Paote totusi sunt o mare actrita si voi putea juca toata viata in piesa asta, cu mai multe acte, cu scena din dormitor, cu masajele cu ulei, ti le faceam cu orele; in plus, scena cu bucataria, am fost mereu o gospodina desavarsita, cu manusile mele galbene de plastic, ca sa pot fi si amanta ce-ti flutura unghii rosii pe o cupa de vin.
Tu crezi ca mie imi e usor? Tu crezi ca anii astia cat te-am asteptat sa devii barbat, sa inveti mersul drept pe strada, sa faci o cravata, sa seduci o femeie, crezi ca anii astia nu au trecut si la mine?
Vrei sa iti aduc aminte cati? Ar putea fi doi, ar putea fi cinci, nu asta e important, e important ca ei sunt in spate, ne privesc cu ochii mici, speriati, cum ii facem la partaj… uite ca am devenit isterica, suparata, tulburata.
Nici nu ma privesti cand iti spun astea, esti preocupat si cazut pe ganduri.
Nu inteleg… ti-am cerut vreodata altceva ? Eu nu imi amintesc …

Acum nu mai conteaza, asa cum stau cu sortu-n brau si ciufulita ai putea sa ma iei pe genunchi sa ma saruti pe gura rosie, e rosie ca mi-am rupt buzele sa nu spun vorbele astea, sa stii ca eu inca te iubesc de nu stiu de mine- si sa ma alini, sa ma lasi sa te mangai pe par, pe frunte, sa ma lasi sa mai visez.

Spal asternuturile mereu, nu te-ai intrebat oare cum de dormitorul nostru e altfel de fiecare data? Nu intelegeai ca am vrut sa fac o poveste, schimbam decorurile, culoarea si dantelele sutienelor, sa nu te plictisesti, sa nu vrei o schimbare, ma uitasem si pe mine de atatea schimbari, de atat efort, de orele de machiaj de spalat pe cap sa fiu frumoasa, dragule…..
Asculta-ma, rogu-te…

Uite ti-am scris poezii… le vrei? Sunt toate ale tale, numai la tine visam, erai acolo pe mana ce tasta la calculator, ma lepad de ele de vrei.
Nu-ti place laptele? Am sa ma murdaresc, am sa prafuiesc pentru tine, sa fiu de taciune voi arde ca-n versurile astea asa de ieftine fata de tine, lumina mea.
Daca vrei uite acuma imi tai parul, ca femeile alea nebune in fime la Multiplex, il tai si-l vopsesc negru, slabesc 20 kilograme, nu pleca…

Spui ca e degradant sa vorbesc asa, ca e umilitor si ti-e greata tie, eu spun ca orice e bun atata vreme cat esti aici, cat te pot atinge.
Gata, incetez.
Ma opresc.
Am inteles.
GATA.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!