agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2393 .



Scrisori netrimise (1)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2008-03-15  |     | 



Primăvara asta cam șuie mi-a amintit că am o datorie către tine. Rămăsese să-ți povestesc cum au decurs lucrurile la întoarcerea din Italia. O! Dar să vezi mai întâi cum am plecat!
Inutil să-ți mai spun cât de radioasă pornisem, cum aș fi străbătut țara în zbor între punctele cardinale, de la sud-est la nord-vest. Trec peste dulcegăriile expirate care-mi hălăduiau prin cap, cu tot ce zboară și se mănâncă totodată.
Din călătoria cu trenul, singurul lucru demn de amintit – înafară de fixația pe care o făcusem pentru ceas și calculul mental al orelor/ minutelor/ secundelor rămase până la destinație – ar fi modul aproape agresiv în care o babă insista să mă culce, după ce, trăgându-mă insistent de limbă, aflase că îmi voi continua călătoria din BM până în nordul îndepărtat al Italiei. Mi-a trebuit cam mult să mă prind că mobilul bătrânei era, de fapt, să găsească un pretext ca să și-l tragă mai aproape pe bătrânelul care împărțea bancheta cu mine.
- Veniți, domnu’, veniți încoace, și lăsați-o pe domnișoara să se odihnească! Are atâta drum de făcut!
Ce dacă eu nu voiam să mă odihnesc? Ce dacă nu puteam închide ochii, de grijă că nu mai am cu ce privi ceasul?
- Te culci, când am zis!
M-am culcat, ce era să fac? Mi-a pus și haina ei sub cap, pe post de pernă, a făcut și de strajă la ușă, la una din opririle mai de lungă durată, nu cumva să intre careva să-mi deranjeze somnul.
Drept mulțumire, când să cobor, zorită nevoie mare, i-am lăsat bagajul meu, cu tot cu poșetă. Noroc că n-a considerat c-ar avea nevoie de ele, și se-agita bezmetică prin gară, strigându-mă: „Domnișoara Iolanda! Domnișoara Iolanda!” Ce dacă-i spusesem că mă cheamă Ilinca?
M-a găsit într-un final și, tot îndatorată, de data asta i-am lăsat mănușile, în timp ce luam bagajul, uimită, zăpăcită și cu acea fericire tâmpă întipărită pe fața văzduhiștilor, pentru care lumea are o singură rațiune de-a exista – să-i servească pe ei.

Așa m-a cunoscut Andrei, împărțind mănuși prin gară babelor care mă alergau cu bagaje. Nu știu ce (primă) impresie i-am făcut, dar cea lăsată de el asupra mea a fost una extrem de favorabilă. Spre deosebire de prima impresie pe care mi-a făcut-o Dalia, nevastă-sa, care, în momentul intrării mele în casă, însoțită de Andrei, n-a catadicsit să ridice capul dintr-o cusătură pe care-o făcea, când mi-a răspuns la „bună seara”.
Abia mai târziu, când ne-am împrietenit, îndeosebi datorită încăpățânării mele de-a mă face că nu observ primirea rece de care avusesem parte, mi-a mărturisit că o făcuse intenționat, convinsă că trebuie să fiu „vreo altă pupăză de-a lui Mihnea”.
- Nu știu cum, îmi spusese, băiatul ăsta atât de special a avut parte numai de femei care să nu-l merite. Da’ ce spun eu? Care l-au tocat de nervi și de bani, de-a ajuns, din ce boier a fost, să facă munci fizice pe-acolo, pe la alții, ca să aibă cu ce se întreține. Mă bucur că, în sfârșit, a găsit una ca tine.
Ce să zic, eu nu mă prea bucuram să găsesc un ins gata făcut puzzle, însă puterea dragostei îți dă un curaj și o încredere nebănuite. Zic ceva nou?
Urma să plec cu unul dintre cei care făcuseră o afacere din trecerea românilor peste graniță și înapoi; și, până spre ora trei dimineața, când m-a sunat, nici că am avut stare. Să dorm, nici atât.
Când, în sfârșit, am coborât la mașină, eram precum copilul care pleacă pentru prima dată în excursie. Am fost dezamăgită când Nae, șoferul, mi-a spus că trebuie să trecem să mai luăm pe cineva. Voiam repede, cât mai repede. Atunci de ce nu luasem avionul? Ei, asta-i altă poveste; ar fi-nsemnat să pot face dovada că am un motiv serios să trec granița; că deh! Nici în Uniune nu eram, nici tu invitație, nici excursie... Că doar ai noștri care slugăreau ilegal pe acolo nu aveau niciun drept, nici măcar cel de a exista. Vreau să spun în hârtii, că altfel erau numai buni de-a curăța jegul altora.
De-aceea apelasem la Nae (de fapt, Mihnea, că eu nu-l cunoscusem înainte); era uns cu toate alifiile și, la rândul lui, expert în ungerea vameșilor cu dolarii fraierilor ca mine. Integrarea înainte de integrare costă!

În sfârșit, oprim undeva, Nae coboară și-mi zice că revine imediat. Știu că totu-i relativ, dar niciodată până atunci nu-mi imaginasem că „imediat” înseamnă o oră. Nu puteam să-nțeleg ce tot fac atâta; tipa nu-și făcuse bagajul? Ei nu știau că cineva îi așteaptă? Nu mi-am dat seama multă vreme, nici după ce am început să aud conversația lor:
- Fato, ți-am spus, dacă n-ai cu ce să plătești, te las la jumatea drumului! Þi-am zis de la-nceput că face o sută cin’zeci de euro. Tu ce credeai? Că ți-ai găsit fraierul? Nu
s-a născut încă ăla care să mă fraierească pe mine.
- Hai, măi Nae, nu fii rău! Adică nu ți-am plătit? Nu-ți ajunge?
- Ha! Aia vrei tu să zici c-a făcut o sută cincizeci de euro? Ești dusă, fato!
- Lasă, mă, că m-așteaptă acolo, ți-am zis că m-așteaptă. Eu, banii ăștia-i fac într-o seară; numa’ să mă duci unde ți-am spus și să-mi dai timp să fac un duș și să mă schimb.
- Auzi, fato, și dacă nu te-așteaptă? Eu ce fac, te iau înapoi după mine în România? Care va să zică plimbare gratis dus-întors, și eu cu ce m-aleg? Și-apoi, la-ntoarcere am clienți, mașina plină, că se pregătesc toți să vină acasă de sărbători. Îm, ia zi!
- M-așteaptă, Nae, m-așteaptă, mă. Și dacă nu, ce, nu găsesc eu vreo doi în toată Italia, să pot să m-achit de datorie la tine?
- Ai grijă! Oricum, pașaportul tău e la mine. Dacă nu plătești, bucăți îl fac.
- Plătesc, mă, ți-am spus că plătesc.

Mi se părea că văd un film prost, în care nimerisem și eu din greșeală. Începusem cât de cât să mă dezmeticesc, dar parcă tot nu-mi venea a crede. Care va să zică, mă aflam în mașină cu o prostituată care „făcea” Italia și plecase la drum fără niciun ban. Era tânără, cam la douăzeci-douăzeci și trei de ani. Și convinsă că eu tot aia căutam. Altfel de ce mi s-ar fi adresat la un moment dat cu compasiune de breaslă:
- Vai de capul nostru, câte mai trebuie să suportăm ca să ne ducem traiul!

Mie îmi venise să întreb care „noi”, dar m-am mulțumit să încuviințez din cap și cred, pentru prima oară, am privit-o cu milă. Deși nu sunt sigură care dintre noi ar fi meritat mai multă – ea, care alerga după bani, sau eu, dând fuga după potcoave de cai morți, vezi Doamne, dragostea împărtășită.
În schimb Nae, sadic și împărțind dreptatea pe pământ, a pus-o repede la punct:
- Doamna merge în Italia la logodnicul ei, cu care urmează să se căsătorească. Vezi-ți de ale tale!

Din clipa aceea, Ligia – așa o chema – a început să mi se adreseze cu „dumneavoastră” și, după ce am mai schimbat vreo două vorbe, a tăcut mâlc bună parte din drum. Doar pe la o vreme, după ce trecusem granița cu Austria a îndrăznit, cu sfială, să-mi ceară o țigară. Nu-și luase la ea decât o sticlă cu apă și un pachet de gumă de mestecat. Așa am ajuns membru cu drepturi depline în Liga „Salvați prostituatele de la dispariția prin înfometare și lipsă de tutun”.
Oricum, stigmatul prostituției l-am purtat și eu până la destinație. Se știa cine și de ce trece dincolo, de ce se dă șpagă la vamă, lucru care m-a intrigat teribil – eu nu mă duceam nici să muncesc la negru, nici să fac trafic ori să mă prostituez. Dar cine să mă creadă? Eram azvârlită în aceeași oală, fără drept de-a mai ieși, lucru care se putea lesne citi în privirea și modul de comportament al vameșilor, polițiștilor și altora dispuși să judece. Și, după toate astea, tot eu a trebuit să suport și taxele la negru date prin vămi care se cuveneau Ligiei, că doar ea de unde era să plătească, iar Nae nici gând n-avea s-o mai crediteze și pentru alte datorii. Drept pentru care beneficiarii italieni ai serviciilor Ligiei ar fi trebuit măcar să-mi ridice o statuie.

Schimbarea de atitudine a fetei m-a cam pus pe gânduri. De ce meritam să fiu „dumneavoastră”, în timp ce ea rămânea „o aia”? Cu ce eram mai presus eu, care urma să mă leg pe viață, decât ea, care rămânea un om liber? E drept, la mâna unuia și altuia, dar până la urmă liber. Și cinstit, în felul său. Căci prostituția e o afacere ca oricare alta. Și singura pentru care nu se fac acte. Ce nevoie să ai de hârtii, câtă vreme regulile sunt clare? Și respectate. Pe când căsătoria, ei! Care va să zică, o hârtie îți dă drepturi depline asupra celuilalt, inclusiv să știi ce simte, ce gândește, să pretinzi, să jignești, să urăști... bașca dreptul de a fi apelat cu „dumneavoastră”. Ei, dar bineînțeles, asta nu se aplică în toate cazurile. În al meu, în niciun caz. Căci – nu-i așa? – eu îmi întemeiam căsnicia pe iubire.
Uitasem că și iubirea-i o șulfă, care te face să crezi că ai drepturi, să pretinzi, să judeci, să urăști...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!