Feliasem roșii toată noaptea. Camerele apartamentului erau pline de tăvi de inox cu felii de roșii. Eram doar doi. Eu și Alberto. Eu m-am așezat pe scaun. Mâinile îmi atârnau moale pe lângă corp ca unuia coborât în ultimul moment din laț. Lama cuțitului atingea parchetul. Cocoșat. Totul era murdar de suc de roșii. Tricoul era îmbibat de transpirație și suc de roșii. Mâinile erau pline de suc de roșii, pereții camerelor deveniseră roșii. Faianța din baie, geamurile din salon, absolut tot era roșu. Alberto asculta Vivaldi și felia roșii. S-a întors spre mine și m-a întrebat zâmbind.
-Ai obosit?
-Oarecum. E muzica prea tare.
Soneria s-a auzit strident. Am mutat cuțitul în mâna cealaltă. Broboanele de transpirație îmi intraseră în ochi. Mă usturau. M-am șters cu umărul tricoului. Era puțin mai bine. Primul meu instinct a fost să nu mă ridic. Dar muzica era prea tare. Cel din spatele ușii știa că suntem înăuntru. Și într-adevăr, înăuntru eram doi, eu și Alberto. Muzica ne deconspirase, trebuia să mă ridic, să mă împleticesc până la ușă, să-mi lipesc ochiul de vizor și să deschid. Mi-am zis, vizorul e în plus. Deschid ușa oricui, de ce naiba să mă uit pe vizor?
-Cine e?
-Nu știu. Oricum, muzica e prea tare.
Știam că zâmbește cu spatele la mine. Felia roșii de 17 ore și zâmbea întruna. Uneori cred că Alberto e nebun. I-ar sta bine într-un salon alb numărând fisurile din tavanul alb. Orice salon de nebuni are fisuri în tavanul văruit în alb și paturi de fier. Fisurile din tavan te leagă de real ca o cămașă de forță. Dacă ar fi perfect alb și fără fisuri sau fără puncte, tavanul s-ar inunda de napoleoni, iisuși și kkk-iști negri.
-Mai e cafea? Alberto s-a întors spre mine. Știi ce vreau să fac?
-Nu știu. Ce vrei să faci, Alberto?
-Să scobesc o roșie și să o umplu cu felii de roșii. Ar fi mișto, roșii într-o roșie, fără zeamă, doar roșii.
Soneria a sunat încă o dată.
Trebuia să mă ridic.
”Trebuie să mă ridic.”
-Mai e cafea? Aș bea o cafea cu lapte. Uite, am s-o pun pe marginea asta. A împins o tavă cu roșii feliate a așezat cuțitul cu mâner albastru pe masă și băgat mâna murdară în buzunarul blugilor pătați cu suc de roșii. A scos pachetul de Chesterfield, a aprins o țigară, are gesturi de fumător înrăit. Protejează mereu flacăra brichetei cu căușul palmei, fie în plin câmp sau în mijlocul patului.
-Aprinde-mi și mie una.
A tras adânc în piept reținând fumul mult timp.
-Dacă nu fumezi câteva ore bune, țigările au gust de mierda, nu?
Am luat țigara din mâna lui, i-am făcut cu ochiul și m-am împleticit spre ușa de la intrare. Speram ca nepoftitul să nu mai fie în spatele vizorului. Mereu sună cineva la ușă când feliem roșii, mereu cineva ne întrerupe ritualul. E un semn divin, mi-am zis.
Am privit pe vizor. Era cineva întors cu spatele.
-Cine e? Alberto strigase ca să-l poată acoperi pe Vivaldi din boxe.
-Nu știu. Oricum, e muzica prea tare.
Am deschis ușa larg. Eram hilari, și eu și Alberto: tricoul pătat cu suc de roșii, cuțitul albastru într-o mână, țigara în gură. Îmi afișasem o privire care nu prevestea nimic bun.
S-a întors. M-am uitat direct în ochii lui. Nu-l cunoșteam, nu-l mai văzusem niciodată. Era înalt. Atât rețin. Apoi m-am prăbușit.



http://www.youtube.com/watch?v=lKSQtodyc9M