agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2247 .



Scrisori netrimise (2)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2008-08-23  |     | 



Aveam să aflu curând că Nae nu terminase surprizele. În drum spre Tortona, ne-am oprit la Verona parcă, unde avea de lăsat niște colete altor români plecați la muncă. Am înghițit-o și pe asta, oricum n-aș fi avut încotro. Am coborât din mașină la insistențele lui Nae, nu înainte însă de a asista la un mic conflict. Înțelesesem că acolo era o fabrică de prelucrare a pielii, unde lucrau foarte mulți români. Nici nu oprise bine Nae mașina, că patronul italian se și înființase la geam, să vadă ce „marfă” i-a adus. Nu de lucrători avea nevoie. Nae îi face semn spre Ligia; patronul, o arătare cu mâini și picioare scurte, nemulțumit, dă din cap a negație. Își rotește ochii prin mașină și, părând că găsise ce căuta, arată spre mine. Nae protestează – No, no! – dându-i câteva explicații într-o italiană de baltă, amestecată cu română. L-a convins greu și acesta, urzicat, a plecat dezamăgit, nu înainte de-a face semn Ligiei să-l urmeze și de a-l gratula pe Nae c-o dedicație: „Va fan cullo!”. L-am întrebat pe Nae ce-nseamnă, dar a refuzat să-mi răspundă, de unde am dedus că era o înjurătură imposibil de rostit până și de el. A șuierat doar printre dinți: „Niște obsedați!”.
Vis-a-vis de fabrică, se afla spațiul de cazare a lucrătorilor veniți de departe – un fel de hangar întunecos, cu camere prin care treceai ca într-un tren, dintr-un vagon în altul. Ne oprim – Nae și cu mine – într-una dintre ele, unde trei bărbați și o femeie jucau cărți. Îmi răsare în minte întrebarea dacă așa s-o fi muncind în Italia. Aflu că urma ca ei să intre în schimbul de noapte. În cameră domnea o dezordine desăvârșită – haine aruncate peste tot, cești cu zaț de cafea întărit, ibrice, chibrituri, țigări, mâncare, cărți de joc, ciorapi desperecheați, tot ce voiai. Femeia îmi face loc pe un scaun; mi-e teamă să-l ating. Până la urmă, mă așez, regretând că n-am învățat arta așezatului pe scaun la un milimetru distanță de acesta. Stau strâmb, într-o rână, incomodată de atmosfera din jur, nerăbdătoare să plec. Unul strigă:
- Lola, fă și tu o cafea!
- Macao!, se trezește un altul.
Al treilea se adresează lui Nae:
- Hai, scoate ce-ai adus!
- Mai întâi banii!, își apără Nae interesele.
- Ce faci, mă, ceri banii înainte, ca la curve?
- Curve – necurve, nu desfac nimic până nu văd banii.
- Cât ai adus?
- Cincizeci de cartușe. Știi cât face asta.
Omul scoate un teanc de sub saltea, numără, mai cere unuia câțiva euro, apoi îi întinde lui Nae.
- Na!
Acesta numără atent și-i pune într-un buzunar pe interior, apoi i se adresează:
- Să vină unu` să m-ajute! Ia și ranga!
Ies și eu, că și-așa mă sufocam. Românul italienizat mă privește strâmb, Nae îi face semn discret, ceva gen: „Las-o, că-i inofensivă!”. Îi văd desfăcând podeaua mașinii, cu mișcări experte, se observa că nu erau la prima „tentativă”. Nae scoate, iar celălalt numără cartușe albe și roșii de „Marlboro”.
- Pe-aici sunt foarte scumpe, îmi explică.
- Cât de scumpe?
- Triplu față de cât sunt la noi.
Calculez mental, amintindu-mi câți bani a primit Nae pentru cele cincizeci de cartușe și aflu că el le vindea numai dublu. Asta da afacere!
Mă gândesc la mine, cum mi-am ascuns în poșetă trei pachete de țigări cumpărate din țară, să am în primele zile, și-am tremurat și pentru alea la controlul vamal. Știam că nu e voie să le trecem granița. Nae, în schimb, n-a avut niciun stres. Presupun că face asta la fiecare cursă. Eh, banul se câștigă muncind!
După zdrobeala cu țigările, ne întoarcem să ne terminăm cafeaua. Dau să-l înduplec pe Nae: „Nu plecăm?” Îmi taie elanul, anunțându-mă că trebuie s-o așteptăm pe Ligia. Mă înfior la gândul că am putea să mai facem vreo două opriri, necesare Ligiei să-i poată plăti lui Nae cursa. Îmi vine să scot o sută cincizeci de euro, să i-o plătesc eu, dacă aș ști că se mulțumește cu asta. Mă tem însă că nu ar ajuta la nimic; calic cum e, ar lua și banii, ar și folosi-o.
Reîntoarsă în cameră, o simt pe Lola studiindu-mă fără jenă. Apoi, cu jumătate de gură, parcă nevenindu-i să creadă, mă interoghează:
- Și tu ai venit la muncă?
- Nu, răspund timid.
Nae completeaza: „Doamna e la plimbare”.
- A! Ce fel de plimbare?
- Am... venit să văd pe cineva.
- Tu n-ai nevoie de bani?, îmi aruncă de sus. Sau ți-i dă „cineva”?
- Ba da, am nevoie, dar mi-i câștig în țară.
- Aha! Și ce faci ca să-i câștigi?
- Sunt translator și profesor de limbi străine.
Făcând o față lungă, se uită la Nae pentru confirmare; acesta dă scurt din cap, fără vorbe.
- O! Păi atunci, dacă ești profesoară de limbi, nu mă îndoiesc că ai un câștig bun acolo în țară. Cu asta se câștigă bine peste tot, îmi aruncă răutăcioasă.
Mă prefac a nu fi priceput ironia (ce spun „ironie”?, grosolănia) și zâmbesc, trântind pe masă ceașca de cafea aproape neatinsă:
- Mulțumesc!
- Nu ți-a plăcut?
Nu-i mai răspund. Mă rog în gând să am puterea de a nu judeca, atâta timp cât nu știu ce e în sufletul ei, ce viață duce, în parte lesne de observat. Spală, calcă, face mâncare la trei bărbați – un amant, un frate și un văr, noaptea se duce la muncă; și-o fi lăsat și vreun copil prin țară... Singurele distracții – băutul cafelei, fumatul și jocul de macao. Îi studiez mâinile: muncite, grosolane, noduroase (Nae zicea că se lucrează greu nenorocita aia de piele, d-aia românii sunt căutați – că sunt și pricepuți și harnici. Și nu fac nazuri, lucrează pe doi lei, pe care de multe ori îi văd la sfântu-așteaptă). Pe lângă mâinile Lolei, ale mele – altfel normale – par niște mâini de păpușică dintr-o vitrină de lux. Îi înțeleg furia. Ce nu înțeleg e de ce, după ce că are mâini atat de urâte, și-a mai pus și câte două inele de prost gust pe fiecare deget. Și două lanțuri groase la gât. Chit că e îmbrăcată ca o bucătăreasă.
Decât să-i stârnesc în continuare furia, mai bine plec. Îi spun lui Nae din mers: „Te aștept la mașină”, dau „bună seara” fără să-i privesc și ies. Lola aleargă după mine și mă strigă: „Doamna profesoară! Doamna profesoară!”. Nu-i răspund, convinsă că își bate joc. Mă ajunge din urmă, îmi înhață umărul cu lopata ei dreaptă și mă întoarce spre ea. Constat cu uimire că are lacrimi în ochi.
- Doamna profesoară, iertați-mă! N-am vrut să vă jignesc; sau, mă rog, am vrut, dar îmi pare rău. O ducem greu pe-aici, câștigăm ceva, dar numai noi știm câte îndurăm. Nu ne place să vedem femei elegante, curate și care-și pot câștiga traiul fără să se umilească. Vă invidiez! Dar ați fost bună și nu mi-ați răspuns la măgării. E ușor să fii bun când ești fericit...
Hm... iată cât de relativă e noțiunea de fericire. Pentru biata Lola, fericirea înseamnă să fii elegantă, curată și să-ți poți câștiga traiul fără să te umilești. Un student îmi spusese odată că pentru el fericirea înseamnă să-și poată cumpăra o pereche de blugi.
Îi întorc spatele Lolei, intru în mașină și îi trântesc portiera în nas. O deschide, hotărâtă să nu-mi dea pace. Își scoate cel mai gros inel de pe deget și mi-l pune în plamă.
- Să-mi repar greșeala!
Fac un semn de neacceptare din cap, dar insistă, îmi strânge pumnul peste inel. Ce s-o înveți că greșelile nu se repară cu aur? Pleacă fericită, zicându-și probabil că eu ar trebui
s-o invidiez acum, de vreme ce ea și-a permis să ofere. Foarte bine. Măcar de-ar ajuta-o!
Îi întind inelul Ligiei, care tocmai se urcase în spate, smotocită toată și cu un zâmbet tâmp pe figură. Þinea în mână cincizeci de euro, pe care a avut grijă să-i depună pe bord. Privește uimită inelul și mă întreabă de ce.
- De-aia! Că nu-mi trebuie.
- Mersi!
- Dacă nu-ți place, poți să-l arunci.
- Aaaa, nu, o să-l vând, să mai scot un ban. Să nu-i spuneți lui Nae că mi l-ați dat!
Nu-i spun, toanto! De ce crezi că ți l-am dat în lipsa lui?
- Ascunde-l! Vezi că vine!
Ocupându-și locul, Nae privește cei cincizeci de euro și se întoarce spre Ligia:
- Atât ai fost în stare?
- Hai, măi Nae, știi și tu cât sunt ăștia de zgârciți. Lasă că mai fac rost, ce atâta grabă?
- La drum!, mai zice Nae, lăsându-mă cu întrebarea: „Doamne, la care drum? Câte-mi va fi dat să mai văd până la destinație?”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!