agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4003 .



Uimire și cutremur
proză [ ]
fragment6

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Amélie_Nothomb ]

2008-10-13  |     |  Înscris în bibliotecă de carmen nicoara



Am rupt un pătrat verzui și l-am dus la gură. Cel mai tare mă dezgusta culoarea. Am mestecat: spre marea mea rușine, am văzut că nu era rău deloc.
— E delicios, am zis în silă.
— Aha! Aha! E bună, nu, ciocolata de pe Marte?
Triumfa. Relațiile nipono-belgiene erau iarăși excelente.
După ce-am înghițit cauza acestui casus belli, mi-am reluat numărul:
— Compania Yumimoto mi-a dat numeroase ocazii de a-mi dovedi capa-citățile. îi voi fi veșnic recunoscătoare. Din păcate însă, nu am putut să mă arăt la înălțimea onoarei ce-mi era acordată.
Mai întîi descumpănit — de bună seamă, fiindcă uitase cu desăvîrșire pentru ce venisem să-i vorbesc -, domnul Omochi izbucni în rîs.
în adorabila-mi candoare, îmi închi-puisem că umilindu-mă astfel pentru a le salva reputația, înjosindu-mă pe mine însămi ca să nu le adresez lor nici un reproș, aveam să stîrnesc niște proteste
181
politicoase de genul: „Ba da, ba da, cum să nu, ați fost la înălțime!".
Or, era pentru a treia oară cînd rosteam acest discurs înflăcărat și nu apăruse încă nici o dezmințire. Fubuki, departe de a-mi contesta cusururile, ținuse să precizeze că situația era chiar mai gravă. Domnul Saito, oricît de jenat ar fi fost de cîte pățisem, nu pusese sub semnul întrebării temeiul autodefăimării mele. Cît despre vicepreședinte, nu numai că nu avea nimic de obiectat la declarațiile mele, ci le întîmpina cu o ilaritate dintre cele mai entuziaste.
Constatarea asta îmi aduse aminte o vorbă de-a lui Andre Maurois: „Nu te pone-gri singur prea tare, că or să te creadă".
Căpcăunul scoase din buzunar o ba-tistă, își șterse lacrimile de rîs și, spre marea mea uimire, își suflă nasul, lucru care în Japonia este o culme a vulgarității. Căzusem deci atît de jos încît puteai să-ți desfunzi nasul în fața mea fără nici o rușine ?
După care oftă:
182

— Amehe-san!
N-a mai adăugat nimic. Am dedus de aici că, pentru el, cazul era clasat. M-am ridicat, am salutat și-am tulit-o.
Nu-mi mai rămînea decît Dumnezeu. Niciodată n-am fost atît de niponă ca atunci cînd mi-am prezentat demisia președintelui. In fața lui, jena mea era sinceră și se exprima printr-un surîs crispat întretăiat de sughițuri înăbușite.
Cu o amabilitate extremă, domnul Haneda mă primi în biroul său imens și
luminos.
— Contractul meu se apropie de sfirșit și voiam să vă anunț cu părere de rău că nu voi putea să-l reînnoiesc.
— Bineînțeles. Vă înțeleg.
Era primul care-mi comenta decizia cu
omenie.
— Compania Yumimoto mi-a dat nu-meroase ocazii de a-mi dovedi capacitățile. îi voi fi veșnic recunoscătoare. Din păcate, nu am putut să mă arăt la înălțimea onoarei ce-mi era acordată.
183
Răspunse imediat:
— Nu-i adevărat, știți prea bine. Colaborarea dumneavoastră cu domnul Tenshi a demonstrat că aveți capacități excelente în domeniile care vi se potrivesc.
A, totuși!
Adăugă oftînd:
— N-ați avut noroc, ați căzut într-un moment nepotrivit. Vă dau dreptate că plecați, dar să știți că, dacă vreodată vă răzgîndiți, veți fi binevenită aici. Cu siguranță, nu sînt singurul căruia îi veți lipsi.
Bag mîna-n foc că în privința asta se înșela. Totuși, emoția mea nu fu mai mică. Vorbea cu o bunătate atît de convingă-toare încît eram aproape tristă la gîndul că plecam din acea întreprindere.
Anul Nou: trei zile de repaus ritual și obligatoriu. Un asemenea farniente are ceva traumatizant pentru japonezi.
Timp de trei zile și trei nopti, n-ai voie nici măcar să gătești. Mănînci feluri reci,
184

pregătite dinainte și puse la păstrare în superbe cutii de lac.
Printre aceste bucate de sărbătoare, se numără și omochi: niște prăjituri cu orez după care, înainte, mă dădeam în vînt. De data asta, din rațiuni onomastice, mi-au stat în gît.
De cum duceam la gură un omochi, aveam certitudinea că avea să ragă:
„Amelie-san !", izbucnind apoi într-un rîs gras.
înapoi la companie pentru doar trei zile de muncă. Lumea întreagă avea ochii ațintiți spre Kuweit și nu se gîndea decît la ziua de 15 ianuarie.
Eu una aveam ochii ațintiți la peretele de sticlă de la toaletă si nu mă gîndeam decît la ziua de 7 ianuarie: era ultima-tumul meu.
în dimineața de 7 ianuarie, nu-mi venea să cred că e adevărat: așteptasem atît de mult această dată. Mi se părea că eram la Yumimoto de zece ani.
Mi-am petrecut ziua la toaleta de la etajul patruzeci și patru într-o atmosferă
185
de religiozitate: cele mai mărunte gesturi le efectuam cu solemnitatea unui sacer-doțiu. Aproape că regretam că nu puteam verifica cuvintele bătrînei carmelite: „In ordinul nostru, primii treizeci de ani sînt mai dificili".
Pe la șase după-amiaza, după ce m-am spălat pe mîini, m-am dus să le strîng pe cele ale cîtorva indivizi care, cu diverse ocazii, îmi dăduseră de înțeles că mă con-siderau o ființă umană. Mîna lui Fubuki nu era printre ele. Am regretat, cu atît mai mult cu cît nu-i purtam deloc ran-chiună: mi-am impus să n-o salut numai din orgoliu. Ulterior, atitudinea asta mi s-a părut stupidă: preferîndu-mi propriul orgoliu în dauna contemplării unui chip excepțional făcusem o socoteală greșită.
La șase și jumătate, am trecut pentru ultima dată pe la carmelite. Toaleta doam-nelor era pustie. Urîțenia luminii de neon nu mă împiedică să simt o strîngere de inimă: șapte luni - din viața mea? nu;
din timpul meu pe această planetă - se scurseseră aici. Nici un motiv de nostalgie. Și totuși, simțeam un nod în gît.
186

Din instinct, m-am dus la fereastră. Mi-am lipit fruntea de sticlă și am știut ce avea să-mi lipsească: nu-i era dat oricui să domine lumea din înaltul etajului patruzeci și patru.
Fereastra era frontiera dintre lumina oribilă și minunatul întuneric, dintre toaletă și infinit, dintre igienic și imposibil de spălat, dintre apa pe care-o tragi și cer. Cîtă vreme vor mai exista ferestre, pînă si cea mai măruntă ființă omenească de pe pămînt își va avea partea sa de libertate.
Pentru o ultimă oară, m-am aruncat în gol. Mi-am privit corpul căzînd.
După ce mi-am potolit setea de defe-nestrare, am părăsit imobilul Yumimoto. Niciodată n-am mai călcat pe-acolo.
Cîteva zile mai tîrziu, m-am întors în Europa.
Pe 14 ianuarie 1991 am început să redactez un manuscris al cărui titlu era Igiena asasinului.
Pe 15 ianuarie expira ultimatumul american adresat Irakului. Pe 17 ianuarie era război.
187
Pe 18 ianuarie, la celălalt capăt al planetei, Fubuki Mori a împlinit treizeci de ani.
Timpul, conform vechilor sale obiceiuri, a trecut.
în 1992 a fost publicat primul meu roman.
în 199*3 am primit o scrisoare de la Tokyo. Textul era următorul:
„Amelie-san, Felicitări. Mori Fubuki".
Biletul îmi făcea plăcere, desigur. Un detaliu m-a umplut însă de încîntare: era scris în japoneză.

188

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!