agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2601 .



AVENTURI SOLITARE (fragment 4)
proză [ ]
Două jurnale și un contrajurnal

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Octavian_Paler ]

2008-10-13  |     |  Înscris în bibliotecă de carmen nicoara



16 noiembrie

Trezindu-mă, aprind veioza și mă uit la ceas. E șase. Așadar, noaptea cea mai dificilă a trecut. Am un sentiment de ușurare și mă felicit că am reușit să dorm. Peste o oră, însă, în "marele salon", satisfacția mea se dezumflă ca un balon înțepat. Nici vorbă să fi fost valuri de șapte metri. Spre miezul nopții, tangajul s-a liniștit. Am navigat aproape ca pe o baltă. Și nimeni nu se mai plânge de "rău de mare".
Cerul e tot închis. O clipă, își face apariția un soare umed, neurastenizat, cu o lumină tulbure care se cerne greu prin aerul îmbâcsit de o ceață ușoară. Ies pe punte Vântul e și el umed. Și rece. Mai rece decât aseară în Bosfor. Am ajuns la Odesa.
Grănicerii ucraineni ne iau pașapoartele, le rețin și ne dau altele, pentru cât vom rămâne la Odesa (câteva ore): un soi de pașapoarte cu coperți cărămizii, fără nume, cu numere. Occidentalii se amuză, dar pe mine, poate fiindcă am în urmă altă experiență decât a lor, mă încearcă o senzație stranie, neliniștitoare. Că nu mai am identitate. Pun cu grijă documentul în buzunar. Dacă l-aș pierde, ar fi o problemă, probabil, să mă întorc pe vapor.
După ce urcăm faimoasa și monumentala scară filmată de Eisenstein în "Crucișătorul Potemkin", ne suim în autobuze. Dar nu mergem prea departe. Ne oprim pe o stradă cu clădiri degradate, de un cenușiu murdar, unde suntem invitați să coborâm. Auzisem că Odesa e un oraș interesant, cosmopolit, cu un farmec aparte. Ceea ce văd eu seamănă, însă, unei femei decăzute care a renunțat la orice cochetărie. Nici nu se mai spală. Bea, înjură și se culcă îmbrăcată. Ziduri scorojite, lăsate parcă în paragină, neîngrijite. Magazine cu marfă dubioasă, de care nu-ți vine să te atingi. Și, unde te învârți, diverse mărci de votcă. Am, brusc, impresia că Odesa e un oraș locuit de stafii care se îmbată pentru a-și pierde memoria, că aici trebuie să alegi dacă devii și tu alcoolic sau te sinucizi. Fără să vreau, fac comparații cu situația de la noi. Comunismul a produs peste tot cam același tip de mizerie, dar aici mizeria pare intrată mai adânc în ziduri, ca o igrasie istorică. "Timpul sovietic" și-a pus mai vizibil amprenta pe clădiri, le-a îmbătrânit, a standardizat cenușiul. Pietonii sunt prost îmbrăcați. Duc, ca la noi, sacoșe de plastic în mâini și au un aer tern, la fel ca străzile pe care umblă.
Cotim pe un bulevard cu platani uriași. Aici, surpriză. Priveliștea se schimbă. Sub mohoreala zidurilor, amestecată cu patina vremii, se vede în arhitectură o eleganță cu parfum "de altădată". Femeia decăzută devine o doamnă. Melancolică, demodată, cu o grație obosită, dar o doamnă.
Plecasem spre autobuz când Ion Pop ne strigă, din urmă, că ni se deschide să vedem sala Operei din Odesa. Mulți nu vor să se întoarcă. Preferă să mai caște gura pe străzi. Sala Operei e de-a dreptul fastuoasă. Doamna devine aici contesă. Din umbra lojilor ornate cu nervuri aurite se aude, parcă, foșnet greu de mătăsuri vechi. După ce ies, mă izbește, însă, și mai tare amestecul de noblețe decrepită și de kitsch sovietic de pe străzile, pline de mâzgă, peste care coboară o seară pâcloasă. Inclusiv clădirile care au fost cândva frumoase au căpătat un aspect mohorât. Emană, parcă, din ele o disperare stătută, provincială. Și lipsesc reclamele luminoase. Oricât de bine a vrut să se păstreze, "doamna" a sfârșit prin a se învăța cu cenușiul (culoare obsedantă), cu uniformitatea. Bucureștiul s-a înviorat mai repede. În rest, aceiași bișnițari ca la noi, aceeași bursă neagră, aceeași foame de dolari. Inflația e amețitoare. Pentru un dolar se dau vreo 230 000 de "cordoave".
Merg cu un grup care a schimbat câțiva dolari și vrea să cumpere băuturi alcoolice. După calculele pe care le aud, se pare că e un veritabil chilipir să cumperi bere și votcă aici. Sunt mai ieftine și ar fi chiar păcat ― zice unul din "cunoscători" ― să fie pierdută "ocazia". Basarabenii se dovedesc cei mai informați. Ei vin des la Odesa și cunosc "piața". Mă țin după grup, pe străzile rău luminate, ușor sâcâit de această alergătură, ceea ce face ca și întunericul să mi se pară sordid. Îmi e teamă să pornesc singur spre port. Dacă nu nimeresc? Rusește nu știu, risc să mă rătăcesc. În fine, după ce plasele s-au umplut cu sticle de votcă și de bere, ne îndreptăm spre vapor. Îmi recapăt, ușurat, pașaportul.
Un poet turc cu voce groasă, cărând după el o enormă sticlă de votcă, ne zice: "Odesa e o pușcărie în aer liber. Aici nu reziști decât beat".


17 noiembrie

La Constanța am sosit în zori, probabil. Când am urcat pentru micul dejun, vasul era staționat în port. Zi însorită și mare surprinzător de calmă.
Mă așteptam ca autocarele care ne-au luat de pe chei să se oprească în Piața Ovidiu, la muzeul de arheologie. Dar autobuzul în care m-am suit iese din oraș și merge pe o șosea pe care n-o recunosc. După câtva timp, pe o bornă kilometrică, descopăr direcția: ne îndreptăm spre Călărași.
Așadar, programul a fost devansat. Se începe cu degustarea de la Murfatlar.
Când coborâm din autobuz, ne întâmpină o formație de lăutari în costume naționale. Întotdeauna mi-a displă-cut folclorul dubios utilizat pentru "distrarea" străinilor. Ne punem singuri într-o condiție "exotică". În cramă, o echipă de dansatori cu bețe se dezlănțuie chiuind. Mă simt de-a dreptul penibil. Urc la etaj și încerc să dau un telefon în București, apoi cobor, ies afară, la soare, lăsându-i pe ceilalți să se așeze la mesele unde se aduc mostre din vinurile podgoriei. Gălăgia veselă pe care o aud îmi confirmă că o vizită la Murfatlar e totdeauna un mijloc forte de a le dovedi străinilor că nu s-au ostenit degeaba venind la noi, dar cum, din punctul meu de vedere, se poate legifera, oricând, prohibiție totală, prefer să scap de zgomotele pe care le fac dansatorii cu bețele. E o zi de toamnă frumoasă, frigul din zilele precedente s-a îmblânzit, temperatura a devenit acceptabilă și chiar mă simt bine plimbându-mă printre butucii de viță uscată.
După ce se termină momentul bachico-folcloric, ne îndreptăm spre Constanța. La intrarea în oraș, constat că, deși a trecut ceva timp, ceasul meu arată tot 12 fără 5. Îl întreb pe vecinul de scaun din autobuz. "Ce oră este?" "12,30" îmi răspunde. Prin urmare, bateria de la ceasul meu a sucombat. Și dacă nu e nici o ceasornicărie prin preajma muzeului de arheologie, unde va fi următorul popas, ca să schimb bateria înainte de a porni autobuzul spre port, sunt pierdut. Cum să rămân fără ceas în restul călătoriei? Imposibil. "Cât stăm aici?" îl întreb pe șoferul autobuzului, când oprește. "Un sfert de oră, cred", aproximează omul. Mă întorc și pornesc în fugă, pe prima stradă, căutând cu disperare o firmă pe care să scrie "Ceasornicărie". Ghinion. Toți ceasornicarii din Constanța au intrat parcă în pământ. Risc, totuși, să mă aven-turez mai departe. Fie ce-o fi! Dacă pierd autobuzul, mă voi duce pe jos ori, la nevoie, cu un taxi până în port. Dar nu vreau să plec de aici cu un ceas care nu mai merge. Ajung în bulevard. Un trecător binevoitor mă lămurește că, după primul stop (care se vede în zare), dacă o iau la dreapta, găsesc o ceasornicărie. Alerg pe strada indicată și, fericit, găsesc, într-adevăr, ceasornicăria. Dar ceasornicarul îmi spune sec: "Noi nu ținem baterii. Dacă îmi aduceți baterie, v-o schimb". Plec să caut baterie și, spre norocul meu, găsesc. Mă întorc în Piața Ovidiu exact când autobuzul se punea în mișcare.
M-am speriat și am transpirat, însă, degeaba. Am uitat că, după prânz, revenim în oraș, la muzeul de artă și la un recital de jazz. Încât puteam să schimb bateria la ceas fără să fug ca un disperat pe străzi.
După-amiază am, chiar, timp să dau un telefon în Bu-curești, să caut ziare (nu găsesc, aflu că din lipsă de hârtie n-au apărut ziare azi), să-mi cumpăr câteva sticle cu apă minerală (căci pe vapor orice băutură, inclusiv apa minerală, costă) și să umblu, fără nici o țintă, pe străzi.


Victor Ivanovici e un român stabilit la Atena. Mama lui trăiește la Tulcea. Cum am coborât la Constanța, Victor Ivanovici a luat cursa de Tulcea. Seara, la ora plecării nu se întorsese. Vreme de o oră și ceva, am auzit mereu, la difuzoare, același anunț: "D-l Victor Ivanovici e rugat să vină la recepție". Bucata de carton cu numele său lipsea de la tablou. Când, în sfârșit, Victor Ivanovici a apărut, toți au aplaudat.
Elvețianul care m-a intrigat în prima seară și-a adus, la Pireu, bicicleta pe vas! Și la Odesa și la Constanța și-a coborât bicicleta, a încălecat pe ea și dus a fost. La Odesa nu I-am mai văzut decât pe vapor. La Constanța, a apărut când ne găseam la muzeul de artă. Și-a fixat bicicleta lângă autobuz, pe marginea trotuarului, și a intrat cu noi în muzeu. Dar marea senzație ne-a rezervat-o pentru seara aceasta. Fiind "seară de cabaret" în "marele salon", a apărut cu perucă de femeie și cu buzele rujate. Nu-mi venea să-mi cred ochilor când l-am văzut. Era îmbrăcat frac negru și pantaloni roșii. Ion Pop mi-a povestit că individul l-a oprit pe coridor sau la recepție, i-a comunicat la ce cabină se află și a adăugat: J'ai un bon chocolat suisse. Și-a și găsit "omul" în sobrul profesor universitar la Cluj! Deci, avem și puțină Sodomă pe "Lume Renașterii". Voiajul începe să devină interesant.


15 noiembrie. Vama

Mă duc la recepție să-mi iau de pe panou dreptunghiul de carton cu numărul 100. Fiecare trebuie să-și ridice cartonașul. Astfel se vede cine nu s-a întors. Când coborâm scara metalică pe chei (9,30), e soare. Aerul e mai rece totuși decât la Constanța, deși ne aflăm mai la sud.
Mergem (cu autocarele) mai întâi la un mausoleu. Trecut mumificat. Manie a mausoleelor. Trec grăbit prin fața sarcofagelor de marmură și a vitrinelor cu arme feudale. Am făcut o reverență pioasă dinaintea vestigiilor trecutului, pot să mă plimb pe aleile însorite ale parcului! Mă întorc, după câtva timp, în mausoleu să-mi satisfac o curiozitate răutăcioasă. Vreau să văd ce figuri au scriitorii turci când se uită la tablourile unde e glorificată lupta antiotomană. Dar nu observ nici un scriitor turc și mă las păgubaș.
"Obiectivul" următor e în afara orașului. După ce trecem printr-o "Balta Albă" bulgărească ― unde recunosc balcoanele cu rufe puse la uscat ― autocarele se opresc în fața unui perete vertical de calcar, transformat de călugări, cu veacuri în urmă, în mănăstire. Mănăstirea Aladzha, ce a ființat până în secolul al XlX-lea. O scară cu trepte de lemn urcă în spirală până la un paraclis în care nu se poate intra. Fiecare se uită, pe rând, printr-o ferestruică. Pe peretele exterior atârnă un clopot de bronz, fără limbă. Asta e tot? mă întreb, cumva, dezamăgit. Jos, o pădure de stejar cu frunzele înroșite de toamnă. Dacă te uiți la ea, ai "rău de înălțime". Probabil, călugării se încălzeau arzând butuci din această pădure. Revin și, pe la mijlocul peretelui, descopăr un mic tunel pe care nu-l remarcasem la urcare. Cobor prin el și abia acum mă lămuresc. În perete sunt săpate caverne ― chiliile călugărilor. O cavernă mai mare e refectoriul. Alături, altă cavernă mai mică ― bucătăria. Nici o pată de culoare n-a rămas din frescele de care vorbesc ghizii. Doar piatră. Dumnezeu e mai acce-sibil, oare, în caverne? C'est magnifique exclamă o doamnă în vârstă pe care am văzut-o mâncând cu o poftă ieșită din comun pe vapor. Își umple de fiecare dată tava. Iar aici, cavernele i se par magnifice. Aș fi vrut s-o văd hrănindu-se cu mâncarea pregătită în bucătăria mănăstirii Aladzha! Eu, cel puțin, recunosc că nu-mi impune o astfel de față a religiei. Nu pot crede că, pentru a obține grația divină, trebuie să trăim ca niște animale sălbatece în vizuini.
La plecare, mulți cumpără "suveniruri". Cam cu asta ne alegem, cu suvenirurile!
Elvețianul (dacă e elvețian; poate, are doar ciocolată elvețiană) nu și-a făcut nici aici apariția.
După un plicticos concert de muzică populară bulgărească, renunțăm, Ion Pop, Gabriel Dimisianu și eu, să luăm parte la conferința de presă cu ziariștii bulgari și nr plimbăm prin Varna. Facem o tură pe o stradă rezervată pietonilor, după care ne îndreptăm spre plajă. Marea e foarte liniștită, așa cum arată uneori vara, foșnind pe nisip. Și noi care ne temeam de o Mare Neagră cu valuri de șapte metri înălțime! Trebuie să recunoaștem că am avut noroc.


În fiecare zi, merg unde merge cârdul, disciplinat, fără să reușesc, totuși, să mă integrez în atmosfera croazierei. Blestemata mea singurătate, mai rea decât "răul de mare", mă împiedică și aici să mă distrez, să mă bucur. Și mai descopăr o dată că a fi singur "în societate" e mai greu de suportat decât a fi singur singur. Ulici de abia a venit, căci s-a îmbarcat la Constanța, unde a organizat "escala", dar s-a și acomodat. Între Constanța și Varna a jucat poker toată noaptea cu Dan Cristea, Ion Mircea și Justin Panța. Mai precis, le-a luat banii. Dan Cristea a pierdut vreo sută cincizeci de mii de lei. Pe punte, azi la prânz, Ulici mi-a explicat că la Las Vegas ar fi făcut avere. Fiindcă are instinctul jocului. Un confrate mai tânăr se învârte cu grație în jurul unei poete din Grecia, fără să-l supere câtuși de puțin faptul că individa e urâtă foc, diformă, un fel de monstru feminin care râde tare, agresiv și neplăcut. E mulțumit că monstrul i-a pus gând rău. Florin Iaru se amuză că e coleg de cabină cu poetul turc (dotat cu o mustață albă și o voce cavernoasă) care zicea, la Odesa, "aici nu reziști decât beat". Eu întorc, crispat, capul când îl zăresc, la masă, sugându-și scârbos buzele și arătându-și limba în timpul "operațiunii".
Azi noapte, a fost "noapte albă" pentru mulți "croazieriști". Numai eu am dormit, ca un nesimțit. N-am gustat până acum din farmecul taifasurilor nocturne la un pahar de "ceva". După ce se încheie "programul", mă retrag pe "Nereus", să mă odihnesc pentru următoarea escală.


În restaurantul unde se servește cina, un supraveghetor, sclifosit, pus la patru ace, se uită cu ochi de Argus, inspectând cum își îndeplinesc datoria chelnerii. Fiecare masă are șase locuri. Întâmplarea face să fiu cu patru poeți. Toți români. Mai e un scaun liber. Se așează un ucrainean. La un moment dat, ucraineanul n-are de lucru și întreabă: "Care sunt scriitorii români cei mai populari? Am vrea să-i traducem". Presimt că va urma o catastrofă. Imposibil să nu ne dăm noi în petic. Ucraineanul scoate o listă cu scriitori români care au fost, deja, traduși la Kiev. Citește numele de pe ea. Majoritatea, scriitori oficiali. "Ce părere aveți?" ne chestionează, inocent. Nu vreau să am nici o părere. Mai ales că mulți de pe listă sunt morți. Or, de mortuis nil nisi bene. Ceilalți se iau, însă, cu mâinile de cap. "Nenorocire, nenorocire", se vaită ei semnificativ. Povestea cu capra vecinului cunoaște în această noapte, pe Marea Neagră, unul din ceasurile ei de glorie. Ucraineanul le cere, serios, să dea note. De la 1 la 10. Și urmează o scenă comică și feroce. "Cutare", zice ucraineanul. "Zero", zic cei patrii poeți în cor. "Cutare", Tot "zero". La următorul nume, au loc consultări, după care verdictul e mai blând: "Unu". Ucraineanul notează conștiincios. La sfârșit, întreabă cine ar trebui tradus. Se face o altă listă, mai mică, în care primii suntem, bineînțeles, noi, cinci. Poeții sunt amuzați și fericiți. Mie îmi vine să mă arunc în mare.
Adevărata viață a unui scriitor începe după moarte, zicea Pompiliu Constantinescu. Desigur, dacă e ceva viu în opera sa. Dar nu toți avem încredere în posteritate, se pare. Ne străduim să-i prevenim ingratitudinea.
Trec, după cină, prin dreptul barului, iar acolo îl zăresc pe elvețian. Mai remarc un amănunt peste care trecusem până acum. Merge permanent cu un rucsac negru în spate. Nu-l lasă niciodată în cabină. Chiar și la masă vine cu el. Ce va fi purtând acolo? Dacă nu m-aș teme că-mi oferă și mie un bon chocolat suisse, l-aș întreba. Oricum, e singurul "european" interesant de pe vas, chiar dacă uneori îmi pare o progenitură degenerată a unei familii ilustre. Și nu sunt sigur că e zdravăn la minte. La Varna, când mă apropiasem de scara metalică pentru a urca pe vapor, l-am auzit invitând niște adolescente în Elveția. Le promitea că va suporta el cheltuielile.


19 noiembrie (sâmbătă)

Sosim la Istanbul, dimineața, pe o ceață vâscoasă și pe o mare care nu mai are pacea de ieri. Ceru! e plumburiu și începe să plouă mărunt. Sunt unsprezece grade afară, ne anunță vocea feminină pe care m-am obișnuit s-o aud în difuzoare. Cobor și mă îndrept spre autobuzul nr. 10, repartizat scriitorilor români. Pentru prima oară, avem o traducătoare de limba română. De fapt, e o turcoaică venită din România acum cinci ani, care ne așteaptă la autobuz împreună cu soțul ei, un vlăjgan, mândru foarte în geaca sa de piele. Îl zăresc pe Theo (am aflat că "elvețianul" e, într-adevăr, elvețian, că-l cheamă Theo și că mulți au îndoieli asupra psihicului său) coborând cu bicicleta și cu eternul rucsac negru în spate. Victor Ivanovici îmi șoptește că Theo poartă în rucsac cărți de sonete, adnotate cu observații filologice. Azi e îmbrăcat cu pantaloni albi, cu un veston negru și poartă o cravată roșie cai muleta toreadorilor. Îl întreb pe Victor Ivanovici cu ce s-a dus la Tulcea. "Cu autobuzul", îmi spune. La întoarcere a plătit de la Tulcea la Constanța unui șofer 60 000 de lei. "Am întârziat — îmi explică el — deoarece omul care m-a adus cu mașina era din Tulcea și nu cunoștea, în Constanța, drumul spre port. Unii au crezut că am făcut asta intenționat, ca să devin «celebru» pe vas!"
Cum ne dăm jos din autocare, câțiva dintre noi se reped la vitrine. Aud un glas dezolat: "Aici votca «Smirnov» e cu patru dolari mai ieftină". Chilipirul de la Odesa își pierde prestigiul. Alții sunt supărați că n-a fost prevăzut în program "timp pentru cumpărături". Sfânta Sofia? Moscheea albastră? Desigur, desigur. Dar se poate să nu mergem și la bazar? Trebuie neapărat să "vizităm" și bazarul.
Bineînțeles, interesul nu e de natură strict exotică. La mijloc, mai sunt și niște banale intenții comerciale. Ne aflăm în vechiul Constantinopol, unde se îngână Europa și Asia, unde moscheile au temelii de biserici creștine și s-ar cuveni, poate, să nu ne dea pace niscaiva melancolii legate de Bizanț ori să ne gândim numai la lungul nostru Ev Mediu, trăit cu angoasa Înaltei Porți. Căci nicăieri nu suntem mai aproape de rănile noastre ascunse, de complexele noastre. Dar un demon pragmatic ne ispitește. Câte lire turcești se obțin cu un dolar? Cineva aruncă puțină apă rece peste febra comercială. "Nu vă supărați, n-am venit aici pentru cumpărături". Urmează o tăcere stingherită. M-aș plimba prin Istanbul, uitându-mă la minaretele care străpung aerul îmbibat de umezeală, mi-ar plăcea ca, după Moscheea albastră și Sfânta Sofia, să merg la Cornul de aur, să văd vestitele sale grădini și chioșcuri, să mă duc, apoi, la palatul Paleologilor și prin Fanar, să aud cu urechile mele cum sună în turcește cuvântul "siktir", dar mă jenez să mărturisesc aceste dorințe. Mă tem să nu fiu socotit snob. Mă supun, deci, majorității și "programului" care ne rezervă câteva ceasuri de turism superficial, fără răgaz de meditație și lene visătoare. Până la urmă, toată lumea cade de acord că, înainte de orice, trebuie să vizităm "ce s-a prevăzut". După aceea, dacă ne rămâne timp, vom descinde și în bazar. Spiritele se liniștesc. Cumpărarea lănțișoarelor de aur și a altor "fleacuri" după care umblă românul la Istanbul poate să întârzie din rațiuni estetice.
La Moscheea albastră trebuie, evident, să ne descălțăm. Se fac glume. "Dacă ne ia cineva ghetele?" Ne supunem, totuși, regulii. Altminteri, nu se poate intra în moschee. Simt prin ciorapi răceala pardoselii. Mă lămuresc că moscheea se numește "albastră" din cauza vitraliilor care sunt foarte frumoase. La ieșire, iau de pe raft, din greșeală, altă pereche de adidași care seamănă cu ai mei. Mă mir că piciorul îmi intră greu, când vreau să încalț primul pantof, și abia atunci remarc că perechea de adidași pe care am luat-o are o dungă albastră, nu una neagră, ca ai mei. Rușinat, îmi repar greșeala repede. Plecăm de aici spre Sfânta Sofia. Între timp, s-a pornit ploaia. Catedrala, ridicată de Constantin și finisată de Justinian, e simbolul Imperiului roman de Răsărit. Acum are minarete. A fost transformată de turci în moschee. Porțile monumentale, de lemn, cu întăriruri de metal, și lespezile de la intrare te lasă să bănuiești măreția procesiunilor care aveau loc aici înainte de venirea turcilor. Înlăuntru, o imensă schelă. Pe ziduri, în locul frescelor bizantine, fragmente din Coran. Doar cupola impunătoare îți sugerează grandoarea inițială a catedralei. Pe unul din stâlpi, o gaură, Legenda pretinde că sultanul care a cucerit Constantinopolul a avut un vis. Alah l-a sfătuit să învârtă mâna într-o rotație de 180 de grade pentru a întoarce catedrala cu fața spre Mecca. Se zice că făcând acest gest, trebuie să-ți pui o dorința în gând. Dacă reușești să-ți răsucești palma în cerc, ți se va împlini dorința respectivă. Nu rezist și încerc. Ratez de puțin tentativa.
Ies în curte, dar mă întorc. M-am înșelat, oare, sau, printr-un coridor, se poate ajunge la etaj? Nu m-am înșelat. Un coridor îngust, pavat cu bolovani, urcă în spirală. Ajung astfel la o galerie unde se păstrează o parte din vechile mozaicuri care-i reprezintă pe Constantin și pe Justinian alături de Christos și de Fecioara Maria.
Aici, în vechiul Constantinopol, s-a prăbușit nu un oraș, ci o civilizație. Sfânta Sofia e martora dispariției unui imperiu. Și nu mă pot opri să nu devin melancolic, spunându-mi că, o dată cu prăbușirea Constantinopolului, s-a surpat ceva și în destinul nostru. Cum ar fi evoluat Europa și, îndeosebi, Europa de Est dacă turcii n-ar fi cucerit acest oraș?
Ieșind de la Sfânta Sofia, trecem strada și coborâm în subteranele "palatului de apă". De fapt, o enormă sală, cu mai multe rânduri de coloane, care fusese construită pentru a fi un "depozit de apă", o "cisternă", pentru cazul că asediatorii cetății ar fi tăiat aprovizionarea cu prețiosul lichid. Acum apa e de numai câțiva centimetri și în ea se văd nenumărate monede aruncate de turiști.
Ne îndreptăm spre "palatul sultanilor". Când pătrund în prima dintre cele trei curți, îmi năvălesc în minte frânturi din ce am citit prin cronici despre boieri ambițioși sau domnitori speriați care au bătut drumul "Stambulului" pentru a se înclina în fața "măritului sultan", ca să cumpere tronul ori ca să-și salveze capul. Cât aur va fi venit ca "haraci" din Principate? Câte uneltiri se vor fi țesut în umbra acestor platani? Câte pungi cu galbeni au fost date ca argumente convingătoare? Câte trădări și speranțe s-au consumat pe aleile pe care înaintăm? Am un sentiment neplăcut, că vin dintr-o provincie a istoriei, dintr-un colț de lume pe care Dumnezeu l-a neglijat. Apusul înălța catedrale, universități. Renașterea italiană îi dădea pe Michelangelo, pe Leonardo. Anglia, pe Shakespeare. Magellan făcea prima călătorie în jurul globului. Noi n-am avut răgazul unei Renașteri. A trebuit să trăim între biserici cu ziduri afumate și presiunile înaltei Porți. Ce-am făcut o mie de ani? se întreba, iritat, Cioran. Între altele, am făcut și asta. Am fost nevoiți să ne uităm mereu în zare, pentru a observa la timp norul de praf ridicat de ieniceri și spahii. Ne-am reconstruit casele arse și am supraviețuit, în umbra unui imperiu steril și corupt. N-am avut, măcar, norocul de a ne măsura cu un inamic civilizat. Ne apăram de ieniceri și spahii, ca de stihiile naturii, fără să învățăm nimic de la ei. Căci turcii nu duceau cu ei nici o idee. Și nu lăsau în urmă decât fum și pustiu. Ne-am istovit, așadar, în bătălii care nu ne-au stimulat decât să răsuflăm ușurați când se terminau.
Palatul e o imagine destul de sugestivă a Evului Mediu oriental. Lene și lux. Viciu și aur. Vase scumpe, aduse de peste mări și țări. Veșmintele sultanilor țesute cu aur și împodobite cu pietre scumpe. Arme. Manuscrise. Tronuri de abanos. Tronuri de fildeș. Sala de audiențe, mai degrabă modestă. Ceaușescu și apropiații lui aveau birouri; mai spațioase decât sultanii de teama cărora tremura toată Europa. Singurul indiciu de megalomanie e divanul pe care sultanul stătea culcat, ascultând ce-i spunea cel căruia îi acordase audiență. Aur. Enorm de mult aur. Peste tot, aur. Pietre scumpe pe toate săbiile, pe veșminte, pe obiecte, pe orice, bijuterii fabuloase, lux orbitor, obositor, dezgustător.
Tresar când, în sala armelor, zăresc, într-o vitrină, sabia lui Ștefan cel Mare. Lamă lungă de aproape un metru. Războieni... Podul înalt... Cunosc numele acestor localități de la cinci ani, din "lecțiile de istorie" ale tatei. Ele au aceeași rezonanță, constat, ca în copilărie, când aflam, sufocat de mândrie, cum l-am bătut noi măr pe "slăvitul" Soliman la Podul Înalt și cum nici uriașa armată condusă de însuși Mahomed al II-lea nu l-a putut îngenunchea pe Domnul Moldovei. Nu-mi plac chiotele "patriotice". Patriotismul nu se răcnește. Cum nici rugăciunile nu se zbiară. Dar, uitându-mă la sabia lui Ștefan, ușor pătată de timp, simt că nu mai am detașarea dinainte și îmi spun, cu O satisfacție orgolioasă, că turcii au putut să aducă la Istanbul această lamă de oțel, care le-a întârziat înaintarea spre centrul Europei, abia după moartea voievodului.
Nu mai avem timp să vedem "haremul". E coadă mare acolo. Toți turiștii vor să treacă prin dormitoarele în care cele patru soții oficiale și concubinele sultanului așteptau să fie vizitate noaptea. Ar însemna să pierdem, cel puțin, o oră la coadă și nu ne-ar mai rămâne timp pentru bazar. Așa că renunțăm, chiar dacă se aud niște regrete bărbătești.
Continuă să burnițeze. E ora 12. Până la 14, vom bântui prin bazar. Toată lumea salută ideea. Ni se atrage, însă, atenția că în bazar ne putem rătăci și că aceia dintre noi care nu vor ajunge la autobuz până la ora 14 vor trebui să se descurce singuri pentru a ajunge la Kara Kioi ― unde e acostat vasul nostru.


Pătrundem pe o stradă acoperită. Un fel de coridor lung și feeric. Aproape o jumătate de kilometru, în dreapta și în stânga, magazine cu vitrinele pîine de lănțișoare bijuterii de aur. Aur, prea mult aur, la un moment dat ve numai aur, nu te mai ispitește. Aurul se banalizează și el Sunt sute, mii de mici magazine și toate vând obiecte de aur. 8,5 dolari gramul, aurul de 14 karate, 11 dolari gramul, cel de 18 karate. Treptat mă obosește această risipă de aur, mă obosesc indivizii care stau în fața magazinelor și încearcă să te atragă, să te transforme în cumpărător. Aud, deseori, vorbe românești. Orice român care vine la Istanbul dă, probabil, o raită pe aici. Mulți vânzători, auzindu-ne că vorbim românește, ni se adresează într-o ro-mână aproximativă, dovadă că au o oarecare experiență în materie de "afaceri" cu compatrioții mei.
"Aici e iadul", zice Justin Panța. Nu știu dacă iadul e pavat cu aur, dar, oricum, sunt de acord că desfrâul poate deveni plictisitor. Am văzut atâta aur azi la Istanbul, încât diavoleasca lui putere de corupție nu mai are nici o seducție pentru mine. Mă îndrept, așadar, spre autobuz. Ajung cu mai bine de o jumătate de oră înaintea termenului limită, încât mă văd nevoit să aștept. Pe rând, apar și alții. La un moment dat, îl zăresc pe Ion Buduca întinzând piciorul spre scaunul de lemn al unui lustragiu. Își permite un asemenea lux? "Mi-i face gratis ― ne zice Buduca râzând. Mi-a cerut o țigară și m-a declarat prietenul lui. Apoi, mi-a propus să-mi lustruiască pantofii pe gratis în semn de prietenie". Mă mir, dar nu spun nimic. Trec cinci minute, timp în care Buduca "bavardează" degajat, ca între prieteni, cu lustragiul, și, deodată, observ că prietenia s-a ruinat. Buduca dă din mâini, iar turcul se ține după el.
"Ce se întâmplă?" întreb. "Acum, cere bani" zice, dezolat, Buduca. Florin Iaru îi dă lui Buduca vreo 300 de lire turcești, acesta i le dă turcului și turcul se calmează. Nu trece un minut și-l văd pe Justin Panța întinzând piciorul pe scaunul altui lustragiu, Acesta ia o perie, o înmoaie în apă și-i curăță adidașii. "Mi-a cerut o țigară, și, în semn de mulțumire, îmi face pantofii gratis", ne spune, liniștit, poetul sibian. Dar finalul e același. Turcul cere să fie plătit. Poetul n-are bani și, ca să scape de turc, îi dă, în cele din urmă, cinci mii de lei. Turcul e neîncrezător. "Cât valorează asta?" Și agită hârtia de cinci mii de lei. "Aproape trei dolari" îl asigurăm noi. Turcul ne pune la încercare oferindu-ne hârtia pentru un singur dolar. Dar nimeni n-o ia. Asta îl face și mai bănuitor. Îl trage de mânecă pe Justin Panța. "Vreau un dolar". "N-am", spune acesta și îi întoarce spatele. Între timp, îl zăresc pe Ion Pop că întinde piciorul pe scăunelul celuilalt lustragiu. Vreau să-l salvez și-l trag de mână. Ion Pop nu înțelege. N-a fost martor la pățania celorlalți doi și mă privește descumpănit. Vrea să plece, dar ireparabilul s-a produs. Turcul i-a pus pe bombeul pantofului puțină cremă. Ion Pop se decide să se lase servit "gratis". Și scena se repetă. Numai că Ion Pop, încăpățânat, se ține tare. Timp de zece minute, până la venirea autobuzului, îi zice turcului: "Ai zis gratis, e gratis".
Ne întoarcem pe ploaie în "Lumea Renașterii".


De la Ion Pop am aflat că inclusiv Mihai Sin a fost păcălit de lustragii. Și exact cu același truc. A trebuit să plătească doi dolari. "A plătit?", mă mir eu. Ion Pop râde: "Ce să facă? Educația chezaro-crăiască îl obliga să iasă din încurcătură, dând banii". Remarc că, din cei patru tras pe sfoară de lustragii turci, trei sunt ardeleni. Se pare că noi, ardelenii, cădem mai ușor victime ale șmecherilor din Orient. "Suntem mai serioși", zice Ion Pop. "Mă rog, dacă ținem să ne flatăm. Dar poate există și alte explicații. Mai neplăcute." Mă gândesc că suntem mai puțin iuți în reacții, mai rigizi. Am observat și în bazar că ardelenii se tocmeau fără artă, cu stângăcie, ceea ce pentru un turc trebuie să fie destul de antipatic. Căci plăcerea lui de a se tocmi o concurează, vizibil, pe aceea de a vinde. Categoric, avem mai puțină experiență decât "regățenii" în relațiile româno-turce. De aceea nu prea suntem în siguranță pe aici, prin Turcia. Trebuie să deschidem bine ochii.


E un talmeș-balmeș în capul meu. Nu mai reușesc să pun ordine în impresii. Ce-am văzut, de fapt, în Istanbul? Un cer închis, de ploaie. Străzi, mai degrabă murdare. Amestec de modernitate occidentală și de mahala orientală. Înghesuiala istovitoare din bazar. Cocote, pe stradă, fardate strident, ochindu-și clienții. Printre ele, sunt, pro-babil, și unele de la noi. (De altfel, "micul Paris", de altădată, Bucureștiul, devine "micul Stambul". Ceea ce n-au reușit, cu sabia, turcii, reușesc cu "bișnița".) Aici, în fostul Constantinopol, au murit două imperii. Imperiul roman de Răsărit și Imperiul otoman. Pe mormintele lor mișună o lume pestriță, nici europeană, nici asiatică. M-ar fi interesat să urmăresc cum se reflectă în viața orașului faptul că Istanbulul e așezat pe două continente. Podurile construite peste strâmtoarea Bosfor (fără piloni, ca la San Francisco) fac legătura între două civilizații.


Ar fi interesantă o paralelă între Imperiul roman și Imperiul otoman. Unul (cel roman) a cucerit pentru a civiliza. Celălalt (cel otoman) a cucerit pentru a înăbuși civilizația. Unul (cel roman) s-a dovedit foarte tolerant cu credințele popoarelor cucerite. Celălalt (cel otoman) a vrut să-și impună religia. Unul (cel roman) a creat cultură sau, măcar, a acceptat-o pe a altora. Celălalt (cel otoman) n-a crezut decât în sabie. După unul (cel roman) au rămas ziduri, apeducte, șosele și o legislație care se învață și azi în universități. După celălalt (cel otoman) n-a rămas nimic. Dar amândouă au dispărut în desfrâu și lux.


Nu există nici o mare poveste de dragoste în limba română, ceea ce, zic unele voci, ar fi un semn că bărbații din România sunt misogini. Nu știu cum stau lucrurile la nivel național, dar aici, pe vapor, teoria se dovedește falsă. Căci avem câțiva "seducători" printre "croazieriștii" români. Cel mai activ se arată a fi "Bruno" care se învârte asiduu printre femei, fără să-l deranjeze vârsta. Nu știu cu cât succes. Îl văd, însă, mereu preocupat să nu rateze ocaziile de a-și lărgi orizonturile. B. e mai discret și unilateral. Se pare că, prin el, reușim să facem o bună impre-sie în nordul continentului.
Nici la capitolul "figuri pitorești" nu stăm rău. Un "poet metafizic" improvizează continuu versuri picante. Un armean cârtitor și simpatic, Ștefan Agopian ("Agop", cum îi zic prietenii), pare mereu abia sculat din somn și mahmur. Adoră, se pare, lenea și comoditatea, cel puțini așa rezultă din felul cum declară că nu-i place să meargă în excursii, să coboare de pe vapor (de altfel, nici nu sunt sigur că a făcut-o ia Odesa și la Vama). Noaptea e în "marele salon", iar dimineața doarme până târziu.
Cuplul cel mai redutabil este, însă, cel format din "Monseniorul" (Adrian Popescu) și "Biju" (Ioan T. Morar). Preocupat de Sfântul Francisc, "Monseniorul" nu e, totuși, un "franciscan". Are un apetit apreciabil și resursei nebănuite de umor. "Biju" îi vorbește pe un ton ceremo-nios, ironic: "Monseniore, pot să vă pun sacoșa lângă a mea?" Intrând perfect în joc, "Monseniorul" îi răspunde cu o onctuoasă smerenie, prefăcută, bineînțeles: "De acord, fiul meu".


Am înțeles demult, și din ce în ce mai bine, că problemele mele vin din faptul că "racii" n-au destulă imaginație pentru a trăi, total, într-o lume visată, cu mai puține exigențe, dar au suficientă imaginație ca să nu poată fi practici. Mă mișc, în genere, în zona tulbure și indecisă unde singurătatea și nevoia de alții se amestecă la fel ca noaptea și ziua, pe mare, în clipa aceasta. Nu pot nici să fiu, cum aș vrea, deschis, sociabil, nici să mă izolez, cum am, câteodată, impulsul s-o fac, iar incapacitatea de a alerge un drum mă costă. Am sperat că o scurtă vacanță petrecută pe un vapor îmi va prinde bine. Chiar dacă noiembrie nu e luna ideală pentru o croazieră, nu e un fleac să traversezi trei mări și să vezi, fie și în fugă, orașe pe care nu le-ai văzut, mai ales în zona unde Europa, ca Pythia, pe vremuri, la Delfi, atrage prin ceea ce nu e clar. Însă, într-un univers închis, cum este, fatalmente, viața pe un vapor, contradicțiile mele se accentuează, văd. Constat că m-am "sălbăticit" de tot. Și mă surprind, deseori, uitându-mă cu invidie la cei care au norocul să fie naturali în orice situație, fie că joacă poker, fie că stau la taclale. Eu sunt de ajuns de zgârcit ca să nu pot juca decât prost poker, așa că n-am chef să arunc banii în buzunarul lui Ulici, și îmi lipsește degajarea necesară pentru a fi un bun partener de șuetă. N-am prejudecăți sumbre în ce privește frivolitatea, din contră, nu-mi displace când e inteligentă, sunt gata chiar să accept că ea poate fi o soluție pentru a evita disperarea sau lehamitea, dar arta după care poate fi însușită mi-a rămas, din păcate, străină. Așa ceva nu se învață, probabil. Þine de "codul genetic". N-am reușit să fiu în largul meu, cu nervii complet destinși, decât în dragoste, în rest, mă stresează, mă pune în alarmă și, în final, mă obosește orice mă scoate din cochilia mea. Nu e deloc simplu. Nici plăcut. Inclusiv pentru cei cu care vin în contact, presupun.
De fapt, habar n-am ce cred ceilalți despre mine. Probabil, mă socotesc, cum m-a caracterizat Piru odată, prea ombrageux. Și poate că sunt, Dumnezeu știe.
Nu se mai vede nimic afară. Mai devreme, marea părea o imensă grădină devastată. Acum a devenit un zgomot surd, care va acompania "seara de poezie turcă". Lumea a și început să se strângă în "marele salon".


Îl redescopăr pe Theo în asistență. Între timp am aflat că ar fi anarhist. E decis (ar fi mărturisit-o!) să dea foc Europei, s-o distrugă. A suportat-o, spune el, și așa, preaj mult. Deocamdată, își arată disprețul pentru acest mizerabil continent străbătându-l cu bicicleta.
Observ că, deși ne-am deprins cu originalitățile lui, Theo ne uimește, de fiecare dată, cu ceva nou. "Libertățile" sale vestimentare mă trimit, cumva, spre extravaganțele lui Pierre Loti care adora să poarte pantofi cu tocur înalte, să se deghizeze în beduin, în turc, în indian ori s organizeze dineuri la care invitații purtau costume de timpul lui Ludovic al XI-lea și vorbeau franceza din secolul al XV-lea. Și e limpede că nu-i pasă de noi. Ne îngăduie să fim spectatori, dar n-are nevoie nici de aplauzele noastre, nici de obiecțiile noastre. Pare prins cu totul într-o lume de fantasme la care noi, biete creaturi roase de complexe logice, nu avem acces. Noi vedem din ea doarj aparențele. Îmbrăcămintea excentrică. Bicicleta pe care o coboară la fiecare escală. Și nu știm cum să împăcăm cu ele aspectul studios al personajului. Se zice că tatăl său e milionar și că Theo a făcut studii strălucite înainte de a fi bântuit de reverii teroriste. Ar fi, după unele zvonuri, un foarte avizat filolog. Cam straniu, dar tobă de carte. Silueta lui fină, fragilă, vulnerabilă pare să facă legătura dintre bibliotecă și ospiciu. Pe vas, e mereu preocupat. Apare pe neașteptate, căutând, parcă, pe cineva sau ceva, după care se îndepărtează. Foarte rar stă, ca acum, pe scaun, nemișcat... N-are, însă, aerul că ascultă poemele poeților turci. E îmbrăcat într-o redingotă gri, cu brandenburguri închise la culoare, și cu nelipsitul rucsac negru în spate, din care se zărește, de nu mă înșel, o copertă de carte. Adevărul e că aș vrea să văd ceva scris de el, căci, oricâte zâmbete rău-tăcioase ar stârni povestea cu "buna ciocolată elvețiană", Theo rămâne un maniac interesant. Unul din cei mai interesanți pe care i-am întâlnit și, măcar, din acest punct de vedere, nu regret că am venit pe "Lumea Renașterii". Poate, mintea sa e tulbure, dar, cu siguranță, nu e o ființă mediocră, chiar dacă uneori îmi inspiră compasiune. La urma urmei, unde e granița dintre "normal" și "anormal"? Theo e, în sine, un spectacol. Un spectacol mai interesant, oricum, decât cel de pe scenă.
Recită poetul turc cu glas cavernos, care-și suge zgomotos buzele (mari cât două lipitori), când tace, și lasă scrumul să-i cadă din țigară unde se nimerește. N-a avut voie să coboare de pe vapor, la Istanbul, am auzit. Sau n-a vrut el să riște. Căci trăiește în exil.
Fiindcă nu pricep nimic, mă mulțumesc să ascult cum sună, în versuri, limba ienicerilor și spahiilor. La sfârșit, ies pe punte. Uitându-mă la luminile care ard, insomniace, în depărtare, pe țărm, îmi amintesc ce zicea Cioran, că trebuie să distrugem, cu sistem, Orientul din noi. Poate că Orientul ne-a învățat să ne folosim inteligența pentru a ne găsi consolări și când ele sunt dăunătoare pe termen lung. Poate că tot Orientul ne-a dat viziunea pasivă asupra vieții. Și, fără îndoială, unele apucături n-ar strica să le pierdem, ori să ni le reprimăm. Am micșora distanța dintre bășcălie și ironie, între altele. Dar ce-ar rămâne din identitatea noastră după ce am termina de distrus Orientul din noi? Orice eroare provine dintr-o excludere, ne-a avertizat Pascal.
Pe întuneric, valurile, chiar slabe, au ceva amenințător. Niciodată nu m-am gândit până acum că, pe uscat, ne rămâne să avem, cel puțin, un mormânt. Pe când, dacă te prăbușești în mare, nu mai rămâne nici un semn în urma ta. Dispari de parcă n-ai existat. Gata! Devin macabre.
Și nu e cazul Pe vasul nostru e ca în "Șeherezada". Adevărata viață e, se pare, viața de noapte. Dan Cristea, Justin Panța ard de nerăbdare să-i dea lui Ulici posibilitatea de a le lua banii la poker. Perseverare diabolicum! N-au învățat nimic din noaptea precedentă. "Seducătorii! și-au împrospătat energiile o dată cu venirea serii. După cum se bârfește, își dau toată silința să-și consolideze cuceririle. Ceilalți stau la taifas. Se schimbă impresii, se deapănă amintiri, se spun glume. De băut se bea puțin, cred, fiindcă prețurile sunt destul de piperate, dar "marele salon" e mereu o dovadă că românii sunt un popor sociabil.
Numai eu mă retrag pe "Nereus". Încerc să mai suprim o noapte prin somn.


Am ieșit, cred, din strâmtoarea Dardanele. Sorin Preda încă n-a coborât. La vreo oră după miezul nopții, sting lumina să mă culc. Aproape imediat, vasul începe să se clatine puternic și aud valurile bufnind în peretele cabinei. Probabil, Marea Egee e furioasă. Reaprind lumina. Ne va fi dat, oare, să nu scăpăm de furtuna pe care o așteptam pe Marea Neagră? Îmi închipuiam că, odată ieșiți din Marea Neagră, suntem în afara oricărui pericol. Se pare că m-am înșelat.
Valurile izbesc din ce în ce mai furioase în hublou. Ce naiba se întâmplă? Poate că ar trebui să mă îmbrac și să mă urc în "marele salon", unde sunt ceilalți. Aș putea să mă lămuresc cât de mari sunt valurile și ce informații meteo există. Aici sunt tentat să exagerez orice zgomot, mai ales că de pe coridor nu se aude nici o mișcare, iar tăcerea face și mai sinistre scârțâiturile. Îmi închipui că "valsăm" pe valuri. Nu chiar ca o coajă de nucă ("Lumea Renașterii" e, totuși, un vapor de mărime medie), dar aproape. Dintr-o "corabie Babei", am devenit, ca la Rimbaud, o "corabie beată". Și măcar de-ar fi ziuă!
Mă încăpățânez, totuși, să nu mă ridic din pa așteptând să-și facă efectul somniferul.


20 noiembrie (dimineața)

A fost tangaj puternic până spre patru dimineața. El dormeam, tun, însă. În unele cabine, au căzut lucrurile pe masă. La noi, nu. Avantajul de a fi sub nivelul mării!
Marea e agitată și acum. Cerul, închis. Nu e, însă frig. "Sunt 12 grade afară", ne anunță o voce feminini la difuzor.
Iar a câștigat Ulici la poker. Theo are probleme cu bicicleta, se pare. Poetul turc cu voce cavernoasă zace bol-nav. În rest, singura noutate e că nu vom merge toți la Efes. Cel puțin, așa rezultă din "comunicatul" auzit mai devreme: "Cei ce nu doresc să meargă la Efes sunt rugați să anunțe asta până la ora 10, la recepție". Eu merg. Vreau să văd orașul lui Heraclit. Și, oricum, dacă n-am "viață de noapte", să am "viață de zi". Cuplul "Monseniorul" ― "Biju" nu și-a pierdut buna dispoziție. "Îmi permiteți, Monseniore, să vă aduc un suc?" îl întreabă "scutierul său pe "franciscanul" Adrian Popescu. Acesta încuviințează: "Bine, fiule, de acord. Dar să fie de portocale".
Nu știu mare lucru despre Izmir, escala noastră de azi. Doar că aici a fost cândva Smirna, nume pe care eu îl asociez (deși n-are, poate, nici o legătură) cu binecunoscuta rășină exotică. (Probă clară de automatism verbal. Am zis "binecunoscuta", cu toate că n-am avut niciodată ocazia să mă lămuresc cum miroase, când e arsă, smirna.) Din port, autocarele ne vor duce direct la Efes, de unde ne vom întoarce la vapor, pentru a porni spre Salonic. Așa că vom vedea Izmirul doar din autobuz.


Profit de întârziere ca să schițez un gând pe care am uitat să-l consemnez aseară. Ca fiu de țăran ce sunt, e firesc să mă simt mândru că la temeliile României se află o civilizație agrară. Dar nu țin să bagatelizez "amănuntul" că Bucureștiul a așteptat secolul al XlX-lea pentru a-și pune chestiunea cișmelelor! Mai ales că suntem (totuși) urmași ai unor vestiți constructori de apeducte. Civilizația romană a fost, prin excelență, o civilizație citadină. Istoria imperiului începe ab urbe condita și sfârșește sub tălpile barbarilor intrați în Roma. Noi n-am moștenit nici cultul "cetății", nici "tehnicitatea" primilor "făcători" de șosele tim Europa. Parcă nemții ar fi urmași ai romanilor, nu noi! Noi am rămas păstori, țărani, târgoveți, într-o Europă a cărei istorie a fost decisă în "orașe". Orice recapitulare ar putea-o dovedi. Civilizația greacă era o civilizație a "cetăților". Creștinismul s-a impus în catacombele Romei. Goticul a înflorit în burguri. Renașterea e opera Florenței și a Veneției. Demența nazistă a început într-o berărie din München. Cea comunistă, în cel mai european oraș al Rusiei. Fitilul primului război mondial a fost aprins la Sarajevo. Al celui de-al doilea război mondial, la Berlin. Luați de la plug, de la coasă, țăranii noștri s-au văzut vârâți cu forța într-o istorie pe care n-o înțelegeau. Ce e destin și ce e întâmplare aici? Spaniolii au dat conchistadori. Olandezii și portughezii, popoare mici, au avut colonii. Grecilor le place, ca lui Ulise, să vânture lumea. Norvegienii au cucerit, prin Nansen și Amundsen, și Polul Nord și Polul Sud. Noi n-am produs nici aventurieri, nici cuceritori. Dinicu Golescu a putut uimi prin "însemnările" sale, care nu depășeau Austria, Elveția și Italia, la trei secole după ce Magellan făcuse prima călătorie în jurul globului. Am trăit, până acum un secol și jumătate, pe aceleași ulițe, fugind în păduri când veneau tătarii și turcii. Oare timpul a trecut peste noi sau alături de noi, fiindcă nu istoria ne-a interesat în primul rând? Aș putea găsi unele argumente. Felul cum am reușit să integrăm moartea și soarta în ordinea firească a lucrurilor. În nici un oraș, pe unde am umblat, n-am văzut un cimitir ca acela din Lisa, reprezentând nu o "anexă" funerară, ci partea cea mai apropiată de eternitate a vieții satului. Mult înainte de deschiderea primei facultăți de filosofie, am avut o metafizică a noastră...
Mă opresc aici. Văd că se coboară.


Podișul Anatoliei. Munți despăduriți, pământ sărac, localități rare. Măslini. Piatră. Ziduri care au, toate, pecingine. Efes.


Filosoful Apolonius, vorbea într-o grădină din Efes, în fața celor veniți să-l asculte. Deodată, s-a oprit, a privit speriat în pământ, a făcut trei pași înainte și a strigat cu o voce sugrumată: "Împăratul a fost lovit!" După care a continuat să se uite în același loc, vrând parcă să vadă sfârșitul unei întâmplări nelămurite. În tăcerea care se lăsase, nimeni nu îndrăznea să scoată o vorbă. Au așteptat toți, îngroziți, cu ochii la Apolonius, până ce acesta a strigat, acum și mai tare: "Efesieni, împăratul a fost ucis chiar în clipa aceasta". Efesienii au crezut că filosoful delira și s-au temut să n-o pățească fiindcă ascultaseră asemenea vorbe, fără să se indigneze, dar ștafetele le-au adus mai târziu vestea că, într-adevăr, Domițian fusese omorât de liberții săi, la Roma, chiar în ceasul de amiază când Apolonius își ținuse discursul.
Întâmplarea aceasta a avut loc pe la sfârșitul primului secol după Christos, când Efesul era unul dintre orașele importante ale Imperiului roman, cu o vechime de peste un mileniu, rivalizând în prestigiu cu Alexandria. Trecuseră pe aici Brutus și Cicero. Trecuse, dacă nu mă înșel, și un împărat. Tiberiu. Efesienii duceau ofrande la templul zeiței Artemis (sălbateca, însingurată Artemis, care umbla prin păduri cu o haită de câini, dăruiți de Pan, și vâna animale cu săgețile făurite de Hefaistos), dar povesteau în șoaptă cum părinții lor îl ascultaseră pe apostolul Ioan, care venise la Efes, după răstignirea Învățătorului său, împreună cu Fecioara Maria, care locuise acolo, într-o căsuță izolată, de la poalele muntelui. Moartea lui Domițian trebuie că a produs mare tulburare în oraș. Efesienii ridicaseră un templu în onoarea împăratului, ca să-l lingușească, știind că, devreme ce se proclamase zeu, Domițian va fi foarte mulțumit de adorația supușilor săi și le va răsplăti gestul cu prețioase privilegii (ceea ce s-a și petrecut). Ca să nu piardă ce obținuseră, bravii efesieni s-au decis, repede, să ridice alt sanctuar, de data aceasta în cinstea urmașului. Ei aveau oarecare experiență în arta măgulirii. Memmius, ginerele lui Sylla, ordonase să fie distrus Efesul deoarece orașul ținuse partea lui Mitridate. După ce efesienii au început să-i ridice un monument impozant, Memmius a revocat, însă, ordinul.
Ce a rămas din toate astea? Din templul zeiței Artemis, considerat una din cele șapte minuni ale lumii antice, au ajuns până Ia noi o coloană și câteva bucăți de piatră spartă. Nu avem cum să înțelegem uimirea lui Alexandru cel Mare. A dispărut și altarul, lucrat de Praxitele. Goții au jefuit templul de podoabe. Apoi, creștinii l-au trans-format în carieră de marmură pentru construirea bazilicii "Sfântul Ioan" și pentru catedrala "Sfânta Sofia". Restul au făcut ploile, bălăriile, pirații și turcii.
Stă să plouă și ne grăbim. Facem fotografii, sub cer vânăt, între coloanele albe, care nu mai sprijină nimic la bazilica "Sfântul Ioan", în agora, unde se țineau și târ-gurile de sclavi, la "Odeon", unde aveau loc reuniunile senatului (dar și reprezentații teatrale), lângă ruinele din sanctuarul închinat lui Cezar (deci, cu Cezar a început nebunia de a-i concura pe zei, nu cu Nero), la "Prytaneion" (un soi de primărie antică), pe strada principală din Efes, pavată cu mari bucăți de piatră lucie și, bineînțeles, în fața Bibliotecii (doar suntem intelectuali). Aici, Marius Ghica mă îndeamnă să "pozez" în dreptul uneia din cele patru statui simbolice din nișe. Și abia după aceea descopăr că nimerisem în dreptul statuii pe piedestalul căreia scrie "Sofia", ceea ce, dacă mă gândesc la părerile mele actuale despre "înțelepciune", poate suna, doar, ca o ironie.
Bărbații se înviorează când ne oprim dinaintea unor pietre, năpădite de iarbă galbenă, iar ghidul ne spune: "Aici a fost lupanarul". Aflăm că efesienii aveau un bordel cu două etaje. La primul etaj, erau primiți clienții. Femeile așteptau la etajul superior.
Fresce, mozaicuri, coloane ciobite, capiteluri răsturnate (Efesul a avut parte și de incendii și de cutremure), sarcofage de piatră, vase de pământ ars, o splendidă sculptură reprezentând o Nike înaripată, un orologiu solar, trepte tocite de pași... Dar, pe alocuri, am o senzație de vechime trucată, de scenografie arheologică. Prea sunt frumos aranjate unele vestigii.
Mâncăm, din pachete aduse de pe vapor, pe mesele înșirate afară ale unui restaurant care are ceva de cârciumă. Suflă un vânt rece, umed, ploaia pare acum iminentă. Ne ducem apoi la muzeu. Avem, însă, puțin timp la dispoziție încât nu putem fi decât superficiali. Remarc o statuie a Artemisei, poate singura frumoasă, și o veselă înghesuială masculină la chioșcul unde se cumpără statuete priapice sau căni pe care e desenat un Priap grosolan. Nu sunt pudibond, dar îmi displace bărbăția prea afișată. Întotdeauna am bănuit că ea ascunde, fie o lipsă de considerație pentru dragostea fizică, fie complexe nu tocmai onorabile.


Ne întoarcem la Izmir pe o ploaie măruntă care aburește geamurile autobuzului. Esplanada pe care o stră-batem până la vas e, într-adevăr, frumoasă, ultraeuropeană.
Pe vas ne așteaptă o veste neplăcută. Nu vom pleca la Salonic. E furtună puternică pe mare. Vom rămâne până] mâine la orele 15 ancorați în portul Izmir, după care ne vom îndrepta direct spre Pireu. Vom pierde, așadar, Salonicul. Prima mea reacție e de ușurare. Am scăpat de un pericol posibil. Următoarea reacție e de regret. Nu voi vedea Salonicul. Și cine știe dacă voi ajunge vreodată în acest oraș. Never say never, zic englezii. Să nu spui nicio-dată, "niciodată". Dar mă tem că această mică superstiție nu mă va ajuta să înlătur părerea de rău.


După masă, renunț la o lungă "abstinență" și joc șah. Constat, însă, că nu mai am suficientă răbdare. Și nici nu mai cred că e o probă de inteligență să învingi într-o par-tidă de șah. Problema e cum să ne omorâm timpul.
La difuzoare ni se explică de ce nu mai mergem la Salonic. Furtuna e prea mare pentru vasul nostru, Comandantul a fost nevoit să ia "pentru securitatea noastră" decizia de a rămâne "la ancoră", în port. Aceasta îmi dă mai mult decât tangajul din largul mării, senzația de nesiguranță. Dacă vasul nu rezistă la furtuna care agită acum marea, înseamnă că e vulnerabil. Până acum, îmi închipuiam că nimic rău nu se poate întâmpla, că "Lumea Renașterii" poate face față oricărei situații. Acum, iluzia aceasta a dispărut. Cred că între Izmir și Pireu, mă voi teme mai mult decât în zilele și nopțile precedente. De abia aștept să mă văd acasă. Și nu voi mai urca, probabil, pe altă corabie. Aventura mea în largul mării ― acum pot să-i spun, fără să exagerez, "aventură" ― se termină cu un eșec.


Încerc să-mi aduc aminte ce fel de zeu era Nereus. Tot ce reușesc să găsesc prin memorie e ca era un zeu marin, din generația de zei dinaintea olimpienilor, și că era socotit un protector al corăbierilor. În rest, nimic.


Luni 21 noiembrie

Afară norii s-au risipit, nu mai plouă, a apărut pentru câteva clipe soarele. Dar marea continuă să fie agitată. Mulți au coborât. S-au dus să se plimbe prin oraș. Unii vor să mai cumpere "ceva". Au vreme până la prânz.
Am rămas aproape singur în "marele salon". Mai târziu, mă voi retrage, probabil, în cabină să citesc. "Strada" nu m-a interesat niciodată prea mult. Am preferat să trăiesc printre cărți. Dacă "a trăi" înseamnă să îmbătrânești preocupat nu de lumea "așa cum e", ci de cea care "ar putea fi".
Sper să ajungem la timp la Pireu, pentru a lua de-acolo autobuzele spre Delfi. Dacă n-am ajunge la Delfi, aș fi nenorocit. În fond, am venit în această croazieră mai ales pentru ocazia de a revedea urmele celui mai mare oracol din antichitate. Am fost la Delfi, cu ani în urmă, dar nu mai știu ce este amintire directă și ce este amintire livrescă în imaginea mea despre locul unde oficia Pythia. Aș vrea să mă lămuresc. Poate arunci voi ști mai bine ce este Grecia pentru mine, o țară sau un mod de a fi inactual.


Am ieșit, totuși, până la urmă, în oraș. Pe o stradă din Izmir, stăm la o masă, în fața unei cafenele, Þeposu, Marius Ghica și eu. E frig. În jurul nostru, pietoni. Þepo-su zice: "Eu, în orice loc mă duc, mă integrez imediat. Mă simt de-acolo". Marius Ghica adaugă: "Și eu". Ridic din umeri: "Eu, dimpotrivă. Pretutindeni, mă simt străin. Și, din nefericire, inclusiv în București am uneori acest sentiment". Ceilalți tac. Poate, mărturisirea mea a fost deplasată.


(Mai târziu, pe vas)

Theo (acum cunosc, în sfârșit, numele său întreg: Theo in der Smitten) e singurul personaj de aici ieșit din comun. Noi, ceilalți, suntem persoane banale, care se îm-bracă obișnuit și pot trece neobservate. Aseară, Theo a apărut îmbrăcat în șalvari roșii și cu frac negru. Ne privea prin ochelarii săi cu ramă fină, fără să aibă aerul că ne vede, cu un dispreț politicos. Facem și noi parte din Eu-ropa pe care el vrea s-o arunce în aer! Nici n-ai zice că sub distincția lui decadentă se ascunde un suflet de terorist. Dacă s-ar îmbrăca normal, l-ai putea crede profesor de greacă veche. De altfel, vorbește curent, aflu, șapte limbi, performanță cu care nu cred să se poată lăuda altcineva de pe "Lumea Renașterii". Și nu poartă o carte, cum mi-am închipuit, în rucsacul său negru. Poartă coperta unei cărți, ce se găsește deocamdată în stadiu de proiect! Ea va fi, însă — Theo n-are nici o îndoială în această privință — o carte, esențială. Mai poartă, apoi, în rucsac, o potcoavă, simbolul heraldic al familiei sale. Aud că întreabă pe toată lumea cum se spune "potcoavă" în diverse limbi și își notează. Va alcătui, astfel, un dicționar complet, mondial, al acestui cuvânt, operă la care ține, de asemenea, foarte mult, se pare.


La prânz, în timp ce ne aflăm la masă, auzim în difuzoare vocea căpitanului. Toată lumea ciulește urechile, oprindu-se din mâncat. Căpitanul a hotărât să nu plecăm la ora 15 cum fusesem anunțați. E încă furtună de gradul 10 pe mare. Cu câtva timp în urmă, două nave au naufragiat pe o furtună care atinsese gradul 8, ceea ce nu înseamnă că furtuna de acum e infinit mai primejdioasă. Vom pleca, dacă vom pleca, de abia mâine la amiază, urmând să ajungem la Pireu miercuri dimineața. Prin urmare, s-a spulberat șansa de a revedea Delfi! Dezolare la mese. Se lasă o tăcere grea. Nu mai am chef de nimic. După ce am făcut o excursie de plăcere prin posomorâta Mare Neagră, iată-ne țintuiți într-un port din Marea Egee! Prizonieri pe un vas care nu se știe când va pleca. Și abia acum am devenit conștient de riscurile unei călătorii pe mare în noiembrie.
Dacă eram la Istanbul, puteam lua, eventual, de-acolo avionul pentru București. Dacă ne-ar fi prins furtuna la Salonic, coboram cu autobuzele la Pireu. Aici, suntem cel mai rău plasați. Mă întreb ce se va întâmpla dacă furtuna va dura mai multe zile. Și ce vom face până mâine la prânz? Toată lumea e descumpănită. Euforia din clipa când ne-am îmbarcat, fără să bănuim că ne așteaptă o captivitate de lux, într-un port turcesc unde nu prea e nimic de văzut, putrezește acum într-o angoasă generală.


N-am răbdare să rămân în cabină, încât mă asociez unui grup, din care fac parte "Biju" și "Monseniorul", pentru a ne duce să hoinărim prin Izmir. Luăm un taxi până în centru. Taxiurile sunt aici foarte ieftine. Doi dolari ne costă cursa până la intrarea în bazar. Ceea ce e foarte convenabil. Trei ore, apoi, ne minunăm de vivacitatea pestriță a bazarului. Ceea ce mă miră e că aici tocmeala "merge" mai puțin decât la Istanbul. Cumpăr un pulover, halva, curmale și smochine. Obosiți de zgomot și de hoinăreală, ne îndreptăm, apoi, pe jos spre port, ca să economisim cei doi dolari cât ne-ar fi costat o nouă cursă cu taxiul.
Apropiindu-ne de port, mă încearcă o teamă copilărească. Dacă, între timp, vaporul a plecat? Bineînțeles, e o prostie să gândesc astfel. Doar l-am auzit cu urechile mele pe căpitan anunțându-ne că vom porni mâine la prânz spre Pireu. Și ce căpitan și-ar permite să plece hoțește, lăsându-și pasagerii prin porturi străine? Cu toate acestea, câteva clipe, fac calcule nebunești despre posibilitățile de a ajunge, de la Izmir, acasă. Între timp, s-a înnoptat. "Biju" și "Monseniorul" se opresc, gustă din diverse dulciuri (unele se numesc "tulumbe", ceea ce, evident, stârnește veselie). Altcineva ne lămurește, cu maximă seriozitate, că, de fapt, nu e nici o furtună pe mare. N-am plecat ieri și nu plecăm nici azi deoarece a dispărut de pe vapor un ucrainean. A coborât în port și nu s-a mai întors. Circulă ― se zice ― diverse ipoteze: că a fost ucis, că zace undeva beat sau că era spion. Poliția nu e în stare să spună, deocamdată, nimic. Nu-mi dau seama dacă povestea are vreun sâmbure de adevăr ― chiar va fi dispărut un ucrainean? ― sau e produsul plăcerii noastre, irepresibile, de a broda, din orice, "scenarii". Răsuflu ușurat când văd vaporul. Suind scara metalică, îmi vine să râd de teama mea caraghioasă.
Îmi duc în cabină lucrurile cumpărate și urc la masă în salonul de pe puntea "Venus". La recepție îl văd pe Theo. A întins pe masă un vraf de hârtii. S-a hotărât să distribuie, fotocopiată, coperta operei capitale pe care o pregătește. Mă întreabă dacă o am. "Nu" zic, oarecum speriat. La prânz mi-a propus să merg la el în cabină, să semnez sub fotografia mea din catalogul participanților la croazieră. Am intrat în panică. Să fiu singur cu un anarhist și, poate, homosexual pe deasupra, într-o cabină? I-am zis: "Acum mă grăbesc să plec în oraș. Voi semna după amiază". Theo a uitat de catalog. E preocupat acum de opera sa. Îmi întinde o foaie xeroxată pe care e reprodusă fotografia sa într-o ipostază feminină. Are perucă de femeie, buzele rujate și sprâncenele date cu rimei. Destul de reușită deghizare. Și îmi explică foarte sobru, stimulat de perplexitatea mea: "Am reușit mai multe performanțe, ca femeie și ca bărbat". Am amuțit. Ce înțelege, oare, prin "performanțe"? Nu îndrăznesc nici să-i cer explicații, de teamă să nu comit o gafă, și nici să plec. Theo ia foaia și în dreptul numelui său își notează adresa, explicându-mi că există un singur "Theo in der Smitten" în Bale și chiar în toată Elveția. Adaugă: "Poșta mă cunoaște. E de ajuns să fie trecut pe plic numele meu". Sunt gata să mă mir cum de-l cunoaște toată poșta elvețiană ― datorită celebrității familiei? sau datorită lui? ― dar, iarăși, renunț, îmi reprim curiozitatea. Iau "coperta", căreia i-a alăturat un poem, și plec. În cabină, mă apuc să le studiez.
Pe contracopertă, lângă fotografia lui Theo deghizat în femeie, se află un catren în germană:

Ach Thea von der Schmitten,
ich kenne Dich genau,
du hast wie ich gelitten,
bist Frâu in Mann in Frâu.

(Ah, Thea von der Schmitten,
te cunosc de ajuns,
tu ai suferit ca și mine,
căci ești femeie în bărbat în femeie.)

Constatând că Theo își spune "Thea" și discută cu femeia din sine, cel mai simplu e să zici că e vorba de o sminteală sau de o înclinație perversă, dar simt din tonul "declarației de dragoste" că un asemenea "diagnostic" ar fi și pripit și superficial. Pe copertă sunt desenate două mâini care cântă la un instrument nevăzut. Deasupra titlul:

An die Liebe ― (Către Iubire, Iubirii)

și subtitlul:

Nicht nur Gedichte ― (Nu numai poezie)

Poemul mă surprinde și mai mult.

Templul rotund al altarelor Athenei Pronaia*

Doar trei coloane au rămas în picioare din rotonda ta,
Athena Pronaia, și nimeni nu plânge;
și Phoebus însuși în carul său solar strălucește
legat încă de o curiozitate josnică a inimii.
O, deci, nici unul dintre oamenii de lângă noi nu simte durerea?
Sunteți voi, așadar, toți, dușmanii acestei Zeițe?
astfel încât nu plângeți și nu strigați
către ea în orele voastre cele mai grele,
și nu vă ajută pentru a vă însănătoși mai repede,
ba, chiar, puteți crede că ați reușit.
Durerea așteaptă momentul când semnele trădării
vor face să alerge asupra voastră câinii Iadului.
Atunci dinții vă vor clănțăni și veți urla.
Așa gândesc aceste trei coloane.

(Hellas VI, Sonet 21: "Răzbunarea Athenei") j
* Der Rundtempel des Altars der Athena Pronaia

Drei Saulen stehn nur noch aus deiner Runde,
Athena Pronaia, und niemand weint;
und Phobus selbst im Sonnenwagen scheint
mit schnoder Herzen Schaulust noch im Bunde.
O fuhlt denn neben uns kein Mensch die Wunde?
Seid ihr denn alle jener Gottin feind?
dass ihr euch klagend nicht und schreiend eint
zu dieser ihrer schwersten Schicksalsstunde,
und helfet nicht, dass schneller sie gesunde,
ja, ihrer zu entraten konnen meint.
Weh, wartet, wenn sie, Hochverrats euch zeih'nd,
einstmalen auf euch hetzt die Hollenhunde:
Da wird ein Zăhneklappern sein und Heulen.
So manche/r wird gedenken dieser dreier Săulen.

(Hellas VI, SonettH: "AthenasRache")


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!