agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1408 .



Scrisori netrimise (4)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2008-10-26  |     | 



Pe Mihnea îl cunoscusem cu vreo trei ani în urmă, la un Congres internațional pe teme de cardiologie, unde el participa ca medic, iar eu ca translator. Transpirasem în cabină, de emoție și datorită încordării cu care lucrasem, fiind pentru prima dată în situația de a face translație în direct, în căști, și fără a fi avut dinainte un material din care să știu cât de cât despre ce se va discuta, fiind astfel în imposibilitatea de a mă pregăti. Colac peste pupăză, colega care-mi asigura schimbul la două ore, dându-mi timp să-mi revin pentru o nouă „rundă”, avusese un trac teribil înainte de începerea lucrărilor, ceea ce a făcut să-și piardă vocea. Astfel că toată conferința a rămas în cârca mea, oricum prea fragilă pentru ce avea de „cărat”. Mă descurcasem bine (avusesem timp să zic înainte un „Doamne, nu mă lăsa!”), dar la final am simțit nevoia să mă întind undeva în zăpadă (de unde zăpadă, că era toiul verii), să zac acolo nemișcată până ce scăpam de toată emoția adunată, ca atunci când, copil fiind, o țigancă îmi dăduse găuri în urechi. Direct cu acul încins, fără vreun soi de anestezie. Rezistasem eroic, pentru că îmi propusesem, dar la sfârșit, ca să nu leșin, am ieșit în curte să îmbrățișez plapuma albă de zăpadă, până ce mi-am revenit.
La Congres, din lipsă de altă soluție, mă îndreptam halucinant către un pahar cu apă minerală, pe care tare mi l-aș fi turnat în cap, dar deh!, convențiile trebuiau respectate. Deși le urăsc, mărturisesc că sunt una dintre acele persoane care le încalcă prea rar.
Așa mi-a apărut Mihnea în cale și-n viață, întinzându-mi un pahar cu apă, ca și cum mi-ar fi ghicit gândul. L-am privit atunci ca pe salvatorul meu. Mă întâmpinase firesc, de parcă ne-am fi cunoscut, cu un zâmbet sincer și o privire caldă. Își scosese batista să mă șteargă pe frunte; probabil încă mai transpiram, dar cine ce mai putea să simtă. Și-a explicat gestul, prezentându-se totodată:
- Sunt doctorul Mihnea Radian. Știu câtă nevoie are uneori o frunte de batista celuilalt. Am făcut operații multe și grele, dar n-am ieșit niciodată din vreuna atât de transfigurat pe cât văd că sunteți. Trebuie să vă fi fost tare greu.
Impresionată, ce să zic? El, medicul, care salvase vieți, putea să-mi adreseze mie, care prestam o activitate atât de neînsemnată pe lângă a lui, astfel de cuvinte. I-am spus-o, nu din modestie, ci pentru că chiar credeam asta.
- Greșiți, a ripostat, tot zâmbind. Să luăm ca exemplu numai acest Congres. V-ați gândit că un singur cuvânt sau o singură expresie interpretată greșit ar putea schimba destine?
Nu mă gândisem. Parcă mai aveam cu ce să gândesc! M-aș fi mirat să mai fi putut gândi în următoarele zece zile, la cât mă simțeam de „stoarsă”. Exagera, desigur. Dar, neavând vlagă să-l contrazic, i-am lăsat ultimul cuvânt; și cred... ba nu, sunt sigură, că l-am îndrăgit în clipa aceea.
La serata care-a urmat, am mai făcut ceva conversație, am dansat vreo două dansuri împreună, apoi ne-am despărțit. Așa cum se despart oamenii. Și totuși altfel. Îmi intrase în suflet. Cred că și eu lui. Dar pe atunci nu știam asta. El a plecat primul. Îi priveam mașina depărtându-se, cu acel sentiment cu care privești plecând din gară trenul pe a cărui treaptă
n-ai mai apucat să pui piciorul, rămânând cu întrebarea unde te-ar fi dus.
Între timp l-am uitat, nu de tot, firește, dar îmi vedeam de cărările mele, cu bune, cu rele, așa cum mă pricepusem să mi le aleg.

Cu trei luni în urmă, m-am pomenit cu un telefon de la el. E ciudat cum, deși nu-l mai auzisem de la prima și ultima noastră întâlnire, i-am recunoscut vocea, una dintre acele voci care te fac să visezi, să simți că, dincolo de ceea ce exprimă cuvintele, trebuie să mai fie ceva, un ce anume, de magia căruia ai vrea să te lași învăluit. Îmi făcuse pe scurt rezumatul celor aproape trei ani, la capătul cărora ajunsese să lucreze ca asistent medical în Italia (urmând ca amănuntele acestei „deveniri” să le aflu la revederea noastră) și m-a invitat să petrecem sărbătorile de iarnă acolo, la el, în Italia.
Și iată-mă apropiindu-mă cu emoție de orășelul în care urma să ne cunoaștem cu adevărat, unde aveam să aflu, sorbind fiecare silabă, povestea celui care mă cucerise cu un pahar cu apă și o batistă.

Nae terminase surprizele, Ligia rămăsese „agățată” de noi (bineînțeles că n-o așteptase nimeni, prilej pentru Nae s-o amenințe c-o lasă-n drum la fiecare ieșire de pe autostradă, neîndurându-se, totuși). Pentru mine, însă, nimic din toate acestea nu mai conta, ajungând – în cele din urmă – în brațele celui pe care îl așteptasem o viață. Sau cel puțin așa credeam.
Oricât mi-aș fi dorit să rămân cu el imediat, lucrul acesta n-a fost posibil, întrucât a trebuit să fac cunoștință cu cei cu care împărțea locuința – o casă destul de mare și bine pusă la punct, închiriată de la un italian.
Mi-i prezentă, așadar, pe Vasile, o rudă mai îndepărtată de-a lui, despre care am aflat că era singurul dintre ei care lucra cu acte-n regulă, pe Nina, soția acestuia, cea care, din generozitate, avea grijă oarecum și de Mihnea, pe Alexa, fiica lor și pe Crin, fratele mai mic al lui Vasile. Dintre toți, Nina mi-a plăcut cel mai mult, am simțit-o caldă, apropiată, bucurându-se de bucuria lui Mihnea și, implicit, a mea. Pe Alexa n-am plăcut-o foarte mult, un copil răsfățat, de vreo doisprezece ani, care cerea tot timpul atenția celor din jur, inclusiv a lui Mihnea, spre atenția căruia tânjeam și eu și pe care, nu, evident, n-aș fi vrut s-o împart cu nimeni. Paradoxal, uneori iubirea, în loc să ne umple de generozitate, reușește să scoată la suprafață egoismul din noi, într-o măsură pe care nici n-am fi
bănuit-o.
Vasile mi-a părut destul de aspru și de greoi, iar Crin – bădăran de-a dreptul. Nici măcar
n-a catadicsit să-mi întindă mâna ca răspuns la mâna mea întinsă.

Dar nu, nici aceste fleacuri nu mai contau, căci – nu-i așa? – eu venisem la Mihnea. Cu toate speranțele târâș, cu toate zborurile nezburate, cu toate dorurile nealinate și mai ales... mai ales c-un suflet plin de iubire. Iubirea aceea care te face egoist și care își cere imperativ drepturile. Toate drepturile!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!