agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3301 .



Minunata maladie a lui Alberto și a Muzei sale
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
poveste agonică

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Vix Est ]

2009-01-10  |     | 



Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare. Caracterele cuprinse în această povestire sunt ficționale și realizatorul vă invită explicit să nu faceți asocieri cu persoane definite de username și password.


A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nici eu nu m-aș mai băga în seamă, un distins tânăr scriitor, care locuia într-o comunitate virtuală, cu ceruri înalte de poeme de nu-mă-uita, și cu țărmuri scăldate alene de valuri de proză de nu-mă-citi.
Timpul curgea blând în comunitatea aceea, erau mai mereu recepții, mai-marii-mpărăției se felicitau pentru noile decorații primite, uneori chiar făceau schimb, „dă-mi tu mie steaua Poetica, clasa a II-a, că îți dau la schimb Roșia Articolului Premiat”… Clasa de mijloc participa și ea cu mare bucurie la baluri, domnii și doamnele se felicitau pentru noile achiziții, „vai, ce vers drăguț aveți la rever, stimate poet”, „nici nu se compară cu perlele de metaforă arăbească pe care le purtați în seara asta, dulce domnișoară”… Politețea era o regulă de fier, care permitea o ierarhie prietenoasă, în care toți să se simtă apreciați, răsfățați, evidențiați. Desigur, ca în orice comunitate închisă, existau și tabuuri. A scrie cu gândul la public, de exemplu, era o faptă considerată mârlănie de parvenit, care ducea rapid la excluderea din Palatul Comentariilor de Cristal, obraznicul fiind lăsat să rătăcească pe câmpiile de gheață ale Neafișării, până își băga mințile-n cap. Sau dragostea… Trebuia servită doar cu parfum de eteric vaporos, carnalul - cel mult o măslină, pe care desigur că nu te apucai s-o mesteci, dar era de bon ton să o ai în pahar la iubirile dulci.
Accederea în protipendada acestei binevoitoare societăți literare presupunea o ucenicie îndelungată, răbdare și capacități de comunicare diversificată, de la critica șampanizată, răcoroasă și foarte puțin acidulată, până la arta de a curăța fire de praf imaginare de pe decorațiile dregătorilor, când aceștia aveau amabilitatea să ți se adreseze.
Alberto, tânărul scriitor de care vă spuneam, aterizase pe aceste plaiuri de ceva vreme… Din păcate, în ciuda unei evoluții inițiale spectaculoase, care îl adusese rapid printre invitații permanenți la Palatul Comentariilor de Cristal, evoluția lui ierarhică stagna. Arareori vreun nobil cu pieptul înstelat îi adresa o vorbă, necum să se lase periat de sărmanul Alberto, care simțea că intrase într-o fundătură. Tânărul nostru considera că avusese destulă răbdare, ucenicise, își crease un stil, unde erau aplauzele? Această situație îl amăra până-ntratât încât sufletul lui curat începea să fie otrăvit de invidie, acreală și răsbosumflare. În ultimele luni dezvoltase și un obicei urât, prindea câte un comentariu șui pe spatele redingotei domnilor sau pe crinolina doamnelor, apoi începea să țopăie râzând și strigând „bălărie! bălărie!” Inițial șotia stârnise hohote de râs, iar cei vizați, de voie, de nevoie schițau câte un zâmbet acru. Însă în timp devenise enervant, mai ales că începuse să se strecoare și la balcon, întrerupând complicatul balet al nobilimii cu răcnetul adolescentin „bălărie! bălărie!”…

Într-o bună zi, după ce fusese urecheat zdravăn de șambelanul curții, i se tăiaseră epoleții de aspirant și primise o interdicție pe termen nelimitat la Palat, Alberto stătea trist, la o bere virtuală, cu un amic care privea cu îngrijorare zbuciumul recent al viteazului nostru scriitor. La un moment dat, prietenul avu o revelație.
„Alberto, ceea ce-ți trebuie ție e o muză!”
„Ce-i aia?” întrebă circumspect Alberto, uitându-se cu ochii mijiți în webcam pentru a detecta orice semn de miștocăreală.
„Muza e cea care-ți dă inspirația!” se răsti prietenul, excedat de atâta inocență.
„Păi inspirație am” se smiorcăi Alberto, „da’ cică nu e bună”…
„Of, bleg mai ești! Muza e motivul exterior de inspirație. Prin ea, poți să dai vina pe alții când lucrurile merg prost. Oricum, dacă o să cânți în poemele tale Muza, criticii vor fi mai puțin câinoși…”
„Și costă mult?” se îngrijoră Alberto. „Am ceva bănuți adunați din Spania, dar…”
„Muza e o femeie, măi fiu’ ploii! Nu costă nimic dacă ai papagalul minimal pe care-l folosești la agățat! Ai mai agățat fete, nu?”
„Oho!” se înfoie Alberto, ajuns pe un teren familiar. „Și încă cum mi ți le-agăț! de le merg fulgii!”
„Ok, recapitulăm. Deci, ce ai de făcut?”
„Trebuie să agăț o muză, să-i dedic poeme, și dacă lucrurile merg prost să dau vina pe ea…”
„Nu așa tontule, că rămâi fără muză una-două. Dai vina pe alții, spunând că nu-ți înțeleg muza… Capisci?”
„Mda, în fine… La asta cu vina trebuie să mai stăm de vorbă”
„Mai stăm. Hai că ți se-ncălzește berea…”

Alberto, spre deosebire de clasicii intelectuali degenerați, avea marele avantaj că nu stătea pe gânduri prea mult după ce agrea o idee. Asta cu muza i se înfipsese zdravăn în scăfârlie, așa că, fără să ezite, lansă o campanie agresivă de casting. Avu și două spoturi webcamizate, unul cu sfârcuri, celălalt cu struguri. Stârni chiar suficient interes încât să fie reinvitat la palat. Cu epoleții minimali, dar totuși invitat. După o perioadă oarecare, tema muzei dispăru din scrierile lui Alberto. Toată lumea a avut impresia că a fost o toană, ca atâtea altele. De fapt însă, spre grava primejduire a comunității, Alberto își aflase Muza.

Un timp lucrurile merseră bine. Alberto scria poezii de dragoste, din ce în ce mai marțiale, introducând treptat tobe, surle, trâmbițe. Când se auzea zvon de război la poartă, literații de la Palat deja știau: venise Alberto. Ca ultim răcnet al modei, alesese să poarte versuri cu efecte speciale de Hollywood, cu răni la vedere și arsuri pictate pe toată fața. Odată consumat ineditul primelor apariții, lumea se plictisise repede de vajnica maimuțăreală. După un timp însă, deveni evident că și o altă rezidentă a Palatului, din pătura superioară a clasei de mijloc, începe să poarte strofe sfâșiate, imitând urmele de săbii, și că începe să prefere ca machiaj negrul de fum. După o evoluție scurtă, simbiotică, era evident că poeziile celor doi deveniseră atât de asemănătoare, încât trebuia să te uiți atent la eticheta care indica cine o croise pentru a afla autorul. Nu mai încăpea nici o îndoială: Alberto își găsise Muza, ba mai mult, o transformase după chipul și asemănarea lui.

Dacă povestea s-ar fi oprit aici, n-ar fi fost mare brânză. În agitata ei existență, comunitatea văzuse altele și mai și: canibalism plagiant, sinucideri asistate de tasta del și câte și mai câte încă… Foarte curând însă începură să se manifeste alte două fenomene, care combinate, puneau sub semnul întrebării însăși existența împărăției virtuale. Din ce în ce mai multe cupluri începură să manifeste sindromul identității poetice, sindrom care era însoțit de o creștere progresivă a agresivității comentatoricești. Comentarii de-a dreptul impertinente, jegoase chiar, mai apăruseră, destul de des, și fuseseră frecate cu mult Offtopic, detergentul preferat al Palatului. Dar această metodă a comentatului la două guri, era nouă, și unele victime mai slabe de înger ajungeau rapid la isterie. Primul cuplu care depășise stadiul de incubație a ceea ce avea să se numească mai târziu sindromul exclusivitar, au fost, normal, Alberto și Muza lui. Tehnica de comentare era simplă, dar înnebunitoare, ca o partidă de ping-pong în care ai onoarea de a fi minge. De obicei servea Alberto, cu „bălărie”, plus câteva epitete extrase din colecția de Atlase pe care o avea acasă. Cel mai adesea, cel puțin în perioada de început, până să devină clar fenomenul, i se replica cu „marș”, însoțit de alte câteva epitete, în contrapartidă. Inițial mulți au preferat Atlasul de zoologie. Imediat însă intervenea Muza, cu „jignire de jignire”. Comentatul , dacă avea sânge-n măduvă, se întorcea și către ea, explicându-i mai mult sau mai puțin politicos că socoteala din pat nu se potrivește cu cea din virtual, nici ca mărime, nici ca abordare. Atunci Alberto, în postura de cavaler apărând demoazele de balauri, zăngănea din lance „atac la persoană”. Au fost unii care au rezistat până în acest stadiu, și care au explicat, cu exces furibund, că nici vorbă de „atac la persoană”, întrucât nu e nici o persoană vizată… În final, revenea Muza cu lovitura de grație „-20”, ceea ce însemna cererea explicită de a-l închide pe nefericitul imprudent în temnița umedă de lacrimi a Paginii de Autor. Indiferent ce mai încerca preopinentul, asemeni unui cor antic cu arcurile sărite, tandemul Alberto-Muză incanta „-20, -20…” până la tembelirea totală a audienței.
Combinația dintre sindromul identității și cel exclusivitar, a căpătat instantaneu o popularitate totală, fiind numită Albertită, dat fiind că se manifesta printr-o cumulare și, totodată, o inflamare a egoului. Ce era mai grav era că se lua. După puțin timp, evidența nu mai putea fi negată: comunitatea era bântuită de epidemie de Albertită, și din ce în ce mai multe cupluri identic poetice aplicau tehnica agresivității la două guri. Iar cum orice dezbatere se termina cu cererea de excludere a adversarului, împărăția devenise un teatru de război total.

Consiliul înțelepților se reunise în spatele ușilor închise, în sala mică a Palatului, rafinat decorata Forum. Epidemia trebuia stopată, dar cum? Deja aproape o treime din populație era infestată. Profetul curții, Sparanghelus, foarte ofticat că avertismentele lui timpurii nu fuseseră ascultate – el fusese una dintre primele mingi de ping-pong, le spusese morocănos: „Luați-le gâtu’ la toți, și cu asta basta. Vindecare prin purificare”. Soluția fu respinsă ca nerealistă, fie și numai pentru faptul că eliminarea unei treimi din membri ar fi slăbit intolerabil împărăția, atât în fața ducatelor elitiste din sud, cât și în fața barbarilor bloghiști din nord. După trei zile de dezbateri sterile, Prințesa Zâmbea-de-nu-se-mai-oprea avu o idee fistichie.
„Ce-ar fi să-l chemăm și pe bufonul curții? Ãla de zici că acu’ recită din Shakespeare și-ți trântește câte un cuplet de ne tăvălim pe jos…”
„Nici vorbă nu poate fi” mârâi Contele Metaforelor Complicat-Întunecate, zvâcnind fioros din coama prinsă-ntr-o coadă lungă. „Măscăriciul ăla și-a bătut joc de mine de prea multe ori!”
„Of, tu și orgoliile tale”, flutură disprețuitoare din degete prințesa.
„Ajunge, intrăm în criză de timp”, interveni Episcopul Regent. „De trei zile discutăm în van. Să vină bufonul!”, își manifestă autoritatea Echidistanța Sa.
Astfel se făcu că Bufonul Pietricică fu trezit și luat de la grajduri, unde-i plăcea să doarmă lângă neîmblânziții Armăsari ai Realității, și dus direct în tainica Forum.

„Ce credeți că ne poate spune iubitorul ăsta de realitate?!”, se strâmbă Ducesa AcruPornoMix, ținându-se de nas ostentativ.
„Vrem o cură pentru Albertită!” sări peste introduceri Episcopul de Prozodis.
„Oh, Echidistanța voastră, și eu o doresc pe Ducesa de AcruPornoMix goală pe grămada mea de paie, dar nici unul dintre aceste lucruri nu e atât de simplu precum pare” rânji cocoșatul Pietricică.
„Ne pierdem timpul” aruncă disprețuitor Contele Metaforelor Complicat-Întunecate.
„Întunecimea Ta, cum ai putea să pierzi ceva ce deja nu mai ai? Dacă nu mă înșeală urechile mele scotocitoare, deja timpul vi s-a scurs. Tot ce mai aveți sunt eu, cu tot cu mirosul meu puturos de realitate” răspunse el obraznic, întorcându-se apoi spre Ducesă și lingându-se ostentativ pe buze.
„Ha, vezi să nu!” bufni ascuțit aceasta…
„Messire, Messire” interveni împăciuitor Prințesa Zâmbea-de-nu-se-mai-oprea. „Dacă ai o soluție, spune prețul, și dacă e eficientă, nu vom pregeta să plătim…”
„În primul rând Ducesa goală pe paie” zâmbi bufonul, în timp ce bățoasa AcruPornoMix deschise gura fără să mai poată scoate un sunet.
„Nu știu dacă asta nu e cumva…” mormăi încurcat Episcopul.
„Oooo, vai, Echidistanța Ta, cum te-ai putut duce cu gândul la cele rușinoase! Vreau doar să-i fac o poză, să o postez pe blogul meu, numit „Realitatea ia cele mai ciudate forme”, nimic mai mult”
„Se acceptă” răspunse ușurat de Prozodis, în timp ce Ducesa leșina artistic.
„Ce mârlan”, scrâșni din dinți Contele.
„Și dacă tot mi-am adus aminte de dânsul, aș dori să i se taie coada Întunecimii Sale”
„Nici într-o mie de ani” păși Contele amenințător spre bufon. „Prefer să…”
„Taci!” interveni în forță Prințesa Zâmbețica – cum era alintată de apropiați. „Dar de ce o asemenea cerere ciudată, Messire?” spuse ea inocent, privind suav spre Pietricică.
„Când eram tânăr, aveam un păr imens, cam cât al Contelui. Până când am fost prins de o gașcă de băieți de cartier, și tuns cu forța. Cred că o tunsoare chilug, cu o foarfecă neascuțită, va constitui o porție înviorătoare de realitate pentru Întunecimea Sa”
„Prefer exilul!” răcni Contele.
„Ai să te sacrifici pentru binele comunității, altfel te tund eu, chiar acum!” își folosi toată autoritatea Prințesa.
„Altceva mai dorești, Messire?”, se întoarse ea, zâmbind îmbietor către bufonul cocoșat.
„Nu aș putea avea îndrăzneala să cer lucruri care știu că mi se vor oferi de bună voie, de le voi merita” zâmbi la rându-i Pietricică, îngenunchind curtenitor.
„Foarte frumos” rosti oarecum nemulțumit Episcopul, „acum putem să aflăm cura?”
„Oh, e foarte simplă dragii mei, doar că presupune un pic de rigoare, și ceva creativitate în aplicare. Însă dat fiind că suntem o comunitate literară înfloritoare, aceasta nu ar trebui să fie o problemă”
„Explică, te rog” flutură din evantai Zâmbețica.
„E vorba de metoda Maicii Tereza, cu tratament revers. Adică”, continuă el repede văzându-le nedumerirea, „fiecare bolnav primește un însoțitor, de același sex, astfel încât să nu apară pericolul contaminării prin îndrăgostire. Doar că în loc de compasiune și milă înțelegătoare, voluntarul îi va oferi bolnavului, non stop, ironie acidă și miștocăreală contondentă. La fiecare termen cheie, de la „bălărie” la „-20”, bolnavul este pocnit cu poante umed-reci, până se creează reflexul Pavlovian al evitării, pe bază de jenă, a sindromului comentării la două guri. Apoi, în faza a doua, se ironizează identitatea comună, până când Albertitul revine la coordonatele poetice inițiale, sau măcar își recreează o identitate poetică separată. Pot să beau un pic de ambrozie? am vorbit cam mult…” încheie bufonul turnându-și fără jenă din carafa plină ochi cu „Glas Consacrat”, producția publicată în ‘88.
„Mda, s-ar putea să meargă” căzu pe gânduri de Prozodis.
„Eu nu mă fotografiez nudă pe paiele nemernicului, nici dacă…” izbucni isterică Ducesa AcruPornoMix.
„Mai taci, pisi, că nu pe tine te tunde…” se răsti sastisit Contele Metaforelor Complicat-Întunecate.
„Și pe cine numim însoțitori pentru Alberto și Muza lui” întrebă îngrijorată Prințesa Zâmbea-de-nu-se-mai-oprea.
„Contra unei publicări în viitoarea Antologie a Împărăției, v-aș putea oferi un mic bonus. M-aș putea ocupa eu de Alberto, cu tot cu Muză, dat fiind că sunt imun la îndrăgosteală” încheie Pietricică legănându-și vesel cocoașa…

Așa se face că tărâmul virtual fu curățat de Albertită, iar în urma tratamentului bufonului Pietricică, locuitorii învățară să râdă sănătos. Ba chiar Albertita primi porecla de „minunata maladie”. Iar nobilii, deși dădeau baluri și medalii ca și mai-nainte, învățaseră să lase liberi pe câmpiile virtuale neîmblânziții Armăsari ai Realității, pentru a aduce aminte tuturor, că suntem doar un vis, într-un alt vis.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!