agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1828 .



Scrisori netrimise (8)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Florinel ]

2009-02-23  |     | 



Dragă Lăcrămioară,
Îmi îndrept gândurile tot către tine... către cine altcineva? Astăzi sunt bântuit de amintiri. E duminică, stau în casă și mă gândesc ce minunat ar fi să te afli aici. Vijelia de afară, vântul năpraznic îmi amintesc de o altă zi în care parcă vremea era hotărâtă să smulgă totul din rădăcini. Pe vremea aceea, încă mai trăia tatăl meu. Bătrân, șubrezit, dar tot mai pâlpâia, ca o lumânare gata să se stingă. Dădusem o fugă până la el, la țară, una din rarele evadări din carapacea conjugală, spre a-mi vizita sărmanul tată rămas cu desăvârșire singur. Nevasta mea nu mă însoțea niciodată, chiar dacă nu avea ceva de făcut. Nu-i plăcea bătrânul, deși el o iubea și mă întreba mereu „Rozica ce mai face? Ea unde-i, de ce n-a venit?”. Asta până într-o zi când, enervat de faptul că îi e rușine de rădăcinile mele (nu mai zic că se rușina chiar de ale ei, atunci când, ajunsă „mare doamnă”, s-ar fi vrut eventual vreun pui de prinț sau măcar de președinte), am strigat la bătrân, rugându-l să nu mai pună întrebarea aceea care nu făcea altceva decât să răsucească un cuțit în rană. Ce-i drept, n-a mai pus-o niciodată, dar avea un fel al lui de-a mă privi – cu o durere amestecată cu reproș - că nu mai era nevoie de cuvinte. Uneori îmi arunca în doi peri, crezându-se subtil: „Mai spune-mi ce faci, că despre ce nu faci nu-i greu de bănuit!”. Sau: „Cu viața cum te mai ai?”; „Pe-acolo, pe la oraș, de ce se mai moare? Că noi, la țară, murim de bătrânețe. Pe la voi se moare de oftică și de-atâta izmeneală. Că dacă v-ați îndepărtat de Dumnezeu și de părinți...”
Prin „izmeneală”, tata înțelegea „snobism”. În rarele ocazii când ne vizitase, văzuse cam ce lume ne calcă pragul și mirosise bine, cu nasul celui cu rădăcinile bine înfipte în pământ, atmosfera snoabă în care ne învârteam și în care mă lăsam „târât” de Rozica, deși nu-mi plăcea, dar voind să-i fiu pe plac, înțelegând prin aceasta una dintre dovezile că o iubeam. Am înțeles târziu că nu trebuie să-ți joci sufletul în picioare pentru nimeni, oricât de mult l-ai iubi. Asta ne e tendința celor care știm cu adevărat să dăruim: facem orice de dragul celuilalt, uneori cu prețul pierderii identității de sine. Întotdeauna unul oferă mai mult, iar celălalt funcționează pe post de absorbant, mai vrea, mereu și mereu; dacă nu ești puternic, te trezești într-un punct secătuit de vlagă și incapabil de regenerare. Sufletul se regenerează mult mai greu decât țesuturile.
Despre cercul nostru de cunoștințe, Rozica nu vorbea niciodată ca despre X sau Y sau Z. Întotdeauna o auzeai spunând: doctorul cutare, ministrul sănătății, domnul colonel-doctor, domnul judecător de la Înalta Curte de Casație, etc. Încerca să epateze astfel chiar și pe bietul tata, simplu învățător de țară, arătând interlocutorului cam prin ce lumi se învârtea dumneaei, chiar dacă în lumile acelea ajunsese prin intermediul meu. Când venea însă vorba de părinți, schimba iute subiectul, neputându-se adresa în același mod – cu cine știe ce titluri – cu grija ca nu cumva s-o întrebe careva de origini. Odată, își umilise propriul tată care îndrăznise s-o caute la spital (era asistentă) fără s-o anunțe.
- Ce-i cu tine? Cum îndrăznești?!
Omul, îmbrăcat țărănește, cu cizme de cauciuc în picioare, ținându-și căciula în mâini, dăduse să explice:
- Rozi, m-a trimis doctorița din sat... să mă caut. Am zis că-i mai bine să vin aici, unde sunteți voi.
Și, cum pe lângă ei începuse o foială de medici și asistente, ea a continuat adresându-i-se ca unui străin:
- Mergeți jos la recepție și stați la rând cu toată lumea! Ce-i aici, Armata salvării?
Omul, năuc, n-a mai îndrăznit să zică nici pâs, dar, cu încăpățânarea țăranului plecat să rezolve o treabă, m-a căutat pe mine, întrebând o asistentă, dându-se drept un vecin de-al socrului meu, zicând că are să-mi transmită ceva. Avea ochii plini de lacrimi și cu greu am smuls de la el motivul suferinței. „Grijania lor de copii! Că dacă acuma mi-a înghețat sângele-n vine, de nu mai am circulație, o fi pentru c-am stat iarna la căldură, nu că luam gerurile Bobotezii în nas, să mă duc la muncă, să am cu ce-i crește!” Când i-am reproșat mai târziu Rozicăi, spunându-i că nu trebuia să se poarte astfel, mi-a replicat: „Părințiii sunt datori să ne crească, apoi să nu ne stea în cale dacă n-au fost în stare de ceva mai bun în viață!”. M-a făcut să-i promit că n-o să-l mai primesc niciodată pe tatăl său în spital. Culmea, i-am promis! Îmi călcam în fiecare zi pe suflet, mutilându-l, mă sufocam în pielea mea, dar aveam o ceață pe ochi care mă împiedica să văd limpede. Astfel că tata, în loc să întrebe „Cum te mai ai cu viața?” mai bine ar fi întrebat „Cu tine cum te mai ai?”. Ajunsesem să mă urăsc, fără să știu de ce.

Ziceam de ziua în care am fost la el. L-am găsit în curte, pe vântul ăla dușmănos, îmbrățișându-și nucul.
- Tată, ce-i cu tine? De ce stai aici?
- Păi nu vezi? Ce-ai vrea să fac? îmi zise ca despre o evidență pe care eu mă încăpățânam să n-o observ, motiv să-mi strige cu enervare:
- Mă băiete, eu nu te-am făcut prost! Ce-i așa greu de priceput? Numai pe el îl mai am!
L-am desprins cu greu din îmbrățișarea aceea, explicându-i – de parcă n-ar fi știut! – că, dacă e să-l smulgă vântul din rădăcină, el nu i-ar fi de folos.
- Eeei, ce știi tu? V-ați sulemenit de tot sufletele pe-acolo pe la oraș. Înconjurați de-atâtea betoane, cred și eu că nu mai auziți glasul unui pom care plânge... Unde merge lumea, băiete? Și voi încotro vă-ndreptați? Știu și eu că – ori cu mine, ori fără mine – dacă i-o fi nucului soarta să-l dezrădăcineze, nu mă pot opune. Dar una e să mori singur, alta să fii îmbrățișat de cineva. Că ceasul tot vine... Uite, totdeauna mi-am imaginat că eu o să mor primul. Mai întâi, am crezut c-o să mor înaintea maică-tii. Așa am și vrut. N-a fost să fie. Apoi, c-o să mor înaintea nucului. Mă vedeam ducându-mă lângă el, în ceasul acela, să nu fiu singur, să-l simt lângă mine. Dacă mi-l smulge, mie cine să-mi vegheze plecarea?
A oftat și-a turnat în două pahare țuică. Apoi a continuat:
- Nu te uita la mine ca la un nebun! Stai liniștit, o să mor cu mintea întreagă.
După o pauză, a simțit nevoia să-mi explice, oftând:
- Nucul... e mai mult decât un pom. Într-un fel, când mă uit la el, parcă îmi retrăiesc viața. Poți să mă crezi un bătrân senil și sentimental... Dar eu, în jurul acelui nuc, am trăit clipele mele de fericire. Omul se-agață de fericirea lui trecută ca de un colac de salvare. Mai cu seamă atunci când nu mai are de ce se bucura, când simte, pe undeva, că fericirea lui nu se mai poate întoarce. Sub nicio formă, cu niciun chip...
Nici eu nu pricepeam astfel de lucruri când eram tânăr. Mi-aduc aminte... bunicul avea o soră – Sonia. Nu fusese căsătorită niciodată și n-avea copii. Ne considera pe noi ca pe copiii ei, răsfățându-ne din cale-afară. Era o femeie cât se poate de normală, dar avea și ea o ciudățenie. Avea o rochie, o rochie de bal, pe care o îmbrăcase o singură dată când era tânără, nu o spălase niciodată, o ținea într-un dulap și, când și când, se mai uita la ea. Uneori, de sărbători, o-ntindea pe pat. Am întrebat-o o dată ce-i cu rochia aia. Mi-a spus că-n ea era îmbrăcată singura dată când a dansat cu bărbatul pe care-l iubise mult, cu care a crezut că se căsătorește, dar n-a fost să fie. Am sfătuit-o, făcând pe deșteptul, mai bine să vândă rochia, să nu se mai tortureze privind-o, iar pe bărbatul acela să încerce să-l uite. M-a privit ca pe un picat din lună și mi-a vorbit simplu, dar ferm: „Cum să uiți ce ai iubit mai mult? Și-apoi, cum să vinzi? Orice e de vânzare, înafară de ceea ce iubim.” Nu pricepusem eu mare lucru, eram și prea tânăr și fără experiență, dar un lucru îmi amintesc clar, de parcă l-aș trăi și acum: ori de câte ori vedeam rochia întinsă pe pat, mă treceau niște fiori... n-aș putea să explic. De parcă o biată cârpă strâsese-n ea toate trăirile omenirii pe care acum i le returna, prin mine. Era un amestec ciudat de sentimente care-mi dădeau fiori pe șira spinării. Un fel de ploaie de vară - și tunete și soare și nori...
Vezi, băiete, și nu fusese decât o singură noapte. Ce să mai spun de nucul meu care mi-a fost martor la jumătate din viață? Cum să-l las să moară singur?

Dragă Lăcrămioară, de ce-ți spun ție toate acestea? Poate pentru că simt că m-ai înțelege. Poate pentru că eu n-am un nuc, precum tatăl meu, la care să mă duc să-i spun. O, el vorbea mult cu nucul. N-avea cu cine altcineva. Și-apoi zicea: „Măcar ăsta nu te contrazice! Nici nu te ceartă, nici nu te judecă. Ba încă nu-mpărtășește nimănui taina ta. Ce motive ai avea atunci să spui ce te doare unui om? Despre care nici măcar nu ai garanția că te-nțelege...”
- Dar nucul te înțelege, tată? Și ce garanții ai?
- O, da! Te înțelege și-ncă cum! Dar asta n-o puteți pricepe voi orășenii, schimonosiți de-atâta politețe mincinoasă, voi care ați transformat cuvântul în armă, de parcă Dumnezeu ne-a lăsat graiul să ne încăierăm...

Acesta era tatăl meu, dragă Lăcrămioară, pe care tare mult mi-aș fi dorit să-l cunoști!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!