agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1806 .



Lunca florilor - I -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2009-03-03  |     | 




O mulțime pestriță de gură-cască se înghesuia la chei să fie cât mai aproape la sosirea vasului „Steaua de mare”, care urma să arunce ancora în curând. Zbaturile puternice ale vasului, precum și sirena de pe punte, chemau parcă la îmbrățișarea carenei cu uscatul părăsit de câteva luni umplând și mai mult atmosfera specifică portului de magia clipei revederii. La bord se aflau fie negustori care se întorceau din Indii cu marfă pentru fețele simandicoase ale vremii, fie marinari pescuiți din marile porturi și care simțeau că odată ajunși la Brăila își vor găsi o punte stabilă și un comandant care să-i scoată iar în largul mării spre teritorii străine și îndepărtate. Vasul tocmai ancorase și viermuiala din port începuse să se amestece cu siluetele celor ce coborau de pe puntea coșcovită de apele fără zăgaz ale mărilor lumii. Glasuri pe diferite tonalități, limbi străine locului se intersectau cu râsul zglobiu al copiilor și cu strigătele de revedere ale femeilor care-și așteptau bărbații plecați de multă vreme în căutarea unei sorți schimbătoare. Două siluete atrăgeau mai cu seamă atenția. Erau Radu Stroici, boier dinspre apa Siretului, urmat ca și o umbră de sluga sa, balaoacheșul Prigor. Stroici era un personaj bine cunoscut prin porturile dunărene și din alte zări ale lumii. Era un spirit aventurier în căutarea senzaționalului clipei efemere. Cu banii strânși de pe moșia pe care Iorgu Stroici, tatăl său, i-o lăsase moștenire, hotărâse într-o seară de vară târzie să plece în lume. Unchiul său, Dimitrie Stroici, era stabilit de mult timp la Paris unde făcuse carieră ca arheolog și istoric renumit. Radu era și el om cu carte deosebită strânsă din slova tomurilor ce umpleau rafturile bibliotecii tatălui său, o adevărată catedrală a înțelepciunii. Dar voia să descopere pe viu tainele lumii despre care citise. Cu ochii minții lui și cu pasul. Citise însemnările de călătorie ale lui Dinicu Golescu și rămăsese fascinat de lumea ce se întindea dincolo de hotarele Moldovei sale. Era vrăjit în primul rând de mare și de oceanele lumii. De aceea, luându-l cu sine de la moșie pe sluga sa de încredere, Prigor, bătuse alături de acesta lumea în lung și în lat. Plecase la Paris acum câțiva ani și de atunci cutreierase locuri miraculoase alături de unchiul său în căutarea artefactelor ce trebuiau să redea lumii crâmpeie de istorie, viață și bogăție demult apuse. Primise însă pe când se afla în Indii o scrisoare de la negustorul Aaron Seidel, vechi prieten, care îi transmitea că îl dorește oaspete la prăvălia lui din Brăila pentru a-i încredința o taină ce-și aștepta descifrarea cu ajutorul spiritului său liber și al brațului tare moștenite de Stroici din generații trecute. Radu ar fi vrut ca din portul Brăilei să poposească preț de câteva zile la moșia tatălui său, pe care nu-l mai văzuse de câțiva ani dar simțea că revederea locurilor natale îl va obliga să adaste ceva vreme pe acolo. Și se mai gândea că sub nucul bătrân din grădină, înconjurat de mireasma florilor de Mai se va da rob leneviei și plictisului. Și poate nu se va mai lăsa dus de acolo înspre negustorul evreu și spre curiozitatea pe care scrisoarea acestuia i-o stârnise. Prigor însă ar fi vrut să ajungă cu zece perechi de picioare în ograda boierului bătrân, unde știa că îl așteaptă odihna după atâta amar de vreme legănată pe apele mărilor. Prigor era un țigan bine clădit și cu o privire ageră ca de vultur. Era îmbrăcat după moda vremii și nimic nu lăsa să i se întrevadă rădăcinile pierdute pe după fumul alb al corturilor și larma ciurdei de balaoacheși pripășită de multe generații la moșia de la Zăvoieni a lui Iorgu Stroici. Era spălat la chip și orânduit la minte, păstrând câte ceva din alcătuirea și metehnele păsării al cărei nume îl purta. Dacă prigorul se alipea pe malurile lutoase ale apelor fiind o pasăre migratoare, tot așa și Prigor, balaoacheșul, pribegise alături de stăpânul lui peste țărmuri pierdute în negura anilor. Se altoise pe caracterul boierului tânăr încă de pe vremea zmeului cu coadă multicoloră și a jocurilor prin ogrăzile de pomet și flori ale copilăriei lor. Încă de atunci Radu Stroici visa locuri îndepărtate și pline de primejdii, pe care amândoi la adăpostul măștilor copilăriei le străbăteau doar cu gândul și visarea. Acum, când atinseseră iar uscatul, Radu Stroici avea în priviri o hotărâre pe care sluga lui o putea citi lesne și știa că drumul lor nu o va cârmi spre apele Siretului drag, ci vor intra mâine de dimineață în prăvălia unde îi aștepta Seidel.
- Jupâne Stroici, se adresă mieros Prigor bărbatului ce trecea cu pas sigur printre târgoveții ce îi admirau pelerina apuseană, tunica cu fir auriu și bumbi strălucitori de alamă, sub care cămașa cu broderii fine flutura ușor în blândul zefir al zilei.
- Ce-i Prigor? Ai prins glas aici pe uscat? Că toată călătoria ai tăcut precum un prunc în pântecele măsii...îi spuse Stroici slugii sale, salutând elegant pe cele câteva frumuseți ale locului, care rămăseseră cu ochii țintă la bărbatul care trecea printre lumea de rând cu aerul maiestuos al unui chip sosit de pe meleaguri străine și atât de depărtate.
- Deh, știi jupâne că am rău de mare... Și tocmai de asta am avut parte de câțiva ani amărâți încoace.
- Nu ai a te plânge de ceva, că neam de neamul tău n-a călcat prin locurile pe unde ți-ai tras sufletul și ți-ai îndemnat pasul!
- Aș fi preferat jupâne să stau în ograda boierului Iorgu și să car sacii de la moară decât să privesc valurile înalte cât casa, care ne-au amenințat de atâtea ori...
- Ai dus de ceva lipsă în Indiile strălucitoare? Cine din neamul tău întunecat la piele și slab la minte a mai stat proțăpit pe spinarea elefantului, cum ai stat tu? Cine din balaoacheșii care îți întregesc stirpea a mai văzut piramidele cu fruntea în soare ale Egipetului?
- Așa-i, da’ și ploaia și ceața aia nesuferită pe care am îndurat-o la Londra aceea, jupâne, că eu credeam că o să mă murez de tot și că în veac nu o să mai iasă umezeala din oasele mele...
- Nu fi nerecunoscător, Prigor! Așa cum îi este dat neamului tău a fi din fire! Mai bine gândește-te unde să înnoptăm aici la Brăila.
Prigor își privea stăpânul și-l judeca în gând: „Vezi cât este de viclean jupânul Stroici! Parcă ar depinde de Prigor, sărmanul, locul de adăstat peste noapte. Dar vrea să mă prinză cu gândul ce mă macină ca pietrele ălea mari de la moara lui Știubei, de la noi din sat. Vrea să-i spun de bună seamă că aș vrea să tragem la hanul lui Calimachi, grecoteiul din centrul Brăiliței. Acolo la hanul lui se perpelește la foc nestins inimioara mea când mă gândesc la Zorela, țigăncușa cu ochii de peruzea, care m-a băgat în boală acum un an când ne-am mai oprit aici. Asta vrea jupânul să vadă... Dacă Prigor mai suferă de amintirea nopții aceleia frumoase ca o icoană!”.
- Păi, jupâne, nu îmi este dat, nici cuvenit, să hotărăsc în privințe în care dumneata știi mai bine a chibzui! Unde să înnoptăm? Poate la Hanul cu Prepeleac... Acolo tare mult am simțit căldură la inimă când ne-am amețit de vinul ăla negru ca și gândul ucigașului...
- La Hanul cu Prepeleac, zici, cântări Stroici vorbele slugii, parcă nemulțumit că nu-l prinsese cu vorba ce o aștepta pe buze.
„Al naibii, Prigor, s-a ascuțit și el la cuget și a devenit lunecos ca o vidră iute...!" își judecă și boierul sluga. "Auzi... Hanul cu Prepeleac...! Când eu știu că îi curg balele să pășească iar pragul de la Calimachi unde am zis că își rupe în două vioara de focul stârnit în sângele lui nomad de țigăncușa aia plină de nuri și care ne privea cu ochii ca două capcane de prins jivine sălbatice în pădurea deasă și ademenitoare a vieții...!”.
- Nu-i cam depărtișor, Prigor, prepeleacul? continuă să-l fiarbă Stroici pe acesta la foc mic de vorbă. Că uite, acu’ ne apar în față zidurile alea plăcute la vedere de la Calimachi, nu crezi că e mai bine să adăstăm la el?
- Jupâne, cum îți poftește inima! Eu nu doresc decât să simt mai iute pat cald sub coastele nărăvite la dormitul pe puntea tare și sub aerul sărat și rece al mării. Atât...
- Păi, eu ziceam că poate ne-o ieși în poteca ochilor chivuța aia cu nume de floare...cum îi spune? Hai, hai Prigor, nu mai face pe niznaiul cu mine...
- Zorela, jupâne? întrebă Prigor, suduind în gând insistența stăpânului care îi urmărea luminițele din ochi ca să vadă cum dau semn de strălucire când îi pronunță numele.
- Așa... Zorela. Că îmi spuse Calimachi, hangiul, că a luat-o de pe drumuri. Spoia case pe la oameni și i se tăiaseră mâinile de varul tare și aspru. Acu’ este slujnică la han. Ai văzut ce piele fină are?
- Păi, de unde să văd eu jupâne ce fel de piele are, că doar n-am atins-o niciodată...
- Nici cu gândul, Prigor? Nici cu gândul? Că noi, oamenii, uneori ne facem mult rău sufletului imaginându-ne câte în lună și în stele despre o ființă dragă sufletului nostru. Și când ajungem să o cunoaștem mai bine...
- Jupâne, zău că nu știu despre ce vorbești dumneata...! În fond, nici la Calimachi nu este rău... se hotărî țiganul să astâmpere odată curiozitatea stăpânului său, de care știa că nu va scăpa așa cum nu scapi ușor de râia căprească.
- Hai, Prigor, hai la Calimachi să dăm trupului hrana și somnul nevoitor că mâine trebuie să dăm ochii cu Seidel!
Stroici îl urmărea pe sub sprâncene pe Prigor, fiindcă știa că niciodată acesta nu-l plăcuse pe evreu.
- Mi se pare mie sau te-ai posomorât ca toamna peste Siret când ai auzit de Seidel?
- Jupâne, știi că nu l-am avut nicicând la inimă pe ovreiul ăsta, care, ori de câte ori intrăm în prăvălia lui, mă privește ca pe un câine de pripas.
- Părere de-a ta, Prigor! Ce să aibă Aaron Seidel cu unul ca tine?
- Are, are, jupâne... N-ai văzut că ori de câte ori aveți ceva de discutat îți face cu ochiul semn spre mine? Adică să dispar, că nu sunt vrednic să fiu de față la discuțiile domniilor voastre...Între noi doi n-au fost nicicând prăpastii de neîncredere...de atâta amar de vreme de când te însoțesc slugă credincioasă...
- Năluciri de-ale tale, omule! Stirpea ta, ca și a lui, a trebuit să suporte biciul greu al vremurilor și răutățile oamenilor. Așa că nu văd de ce să te privească cu ochi rău Seidel. Uite, mâine când om ajunge la el o să-l întreb de curiozitate ce părere are despre sluga mea, Prigor.
- Să nu faci așa ceva față de mine, stăpâne, că eu intru în pământ de rușine...!
- Lasă că l-oi întreba între patru ochi, ca să nu te rușinezi prea tare și să-ți vadă Zorela fața plină de sfiiciune!
- Faci cum vrei jupâne! Gândul meu nu cade spre întristare că dau doar cu ochii de Seidel, ci fiindcă știu că revederea cu el ne va abate pasul spre cine știe ce alte zări... Dumneata ai mai zis și altădată că mergem la Zăvoieni, acasă, la curtea boierului bătrân. Am mai trecut și acum un an pragul Brăilei și tot n-am văzut haturile Zăvoienilor. A avut grijă Seidel să ne trimită în țara lui Por Împărat! Bătrânețea boierului nu poate aștepta prea mult ca să te vadă iar în lumina ochilor.
- Știu, știu, Prigor, oftă Stroici. Aici ai dreptate...! Va trebui ca orice trebușoară ne-ar pune în față Seidel întâi să trecem pe la Zăvoieni. Și mie mi-e dor de o noapte în iarba grasă ca o dropie, sub spuza vreascurilor de stele și cu struna viorii tale la ureche. Să mai simt că trăiesc iar. Om merge, Prigor, om merge și la Zăvoieni, fii pe pace! Și om sta o zi cuprinsă să ascultăm cum se trec apele prin sufletul Siretului aprig.
Cei doi străbăteau la pas tihnit ulițele pietruite ale Brăiliței aplecată spre culcare sub amurgirea de foc a soarelui. Peste tot își deschideau ochii spre ei ferestrele dughenelor și prăvăliilor de negustori turci și greci adunați de soartă de pe cuprinsul lumii. Erau timpuri când exista libertatea ca mărfurile Brăilei și în primul rând grânele, produsele animaliere, sarea, să poată fi vândute oricui, și anume acelora care ofereau prețurile cele mai bune. Trecură pe lângă case acoperite cu olane gălbui, după obiceiul turcesc, ce aveau streșini late, ca să nu atingă nici ploaia, nici razele fierbinți ale soarelui de vară, pereții scunzi.
Când intrară în hanul lui Calimachi mesele erau pline de mușterii înfometați și însetați, cum numai în acele timpuri puteai găsi. Într-un colț al salonului mare un țigan bătrân scărpina cu foc o vioară și un altul cu un țambal atârnat de gâtul slinos ținea hangul cu măiestrită preumblare a mâinilor peste acordajul din care se ridicau dâre fine de praf ori din fumul des ce-l tăiai felii-felii sub tavanul aplecat peste oameni ca o întrebare asupra rosturilor acestei lumi. Și, bineînțeles, la o astfel de întrebare nu exista decât un anume răspuns: vinul și mâncarea erau cheia cu care treceai prin viața asta amărâtă fără să bați la porțile destinului, din spatele căruia nu știai dacă te așteaptă a doua zi viața sau moartea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!