agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2465 .



Spre Necunoscut. Capitolul XI ( 12 )
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2009-03-08  |     | 



În dimineața ajunului Bobotezei, când lumina abia dădea semne slabe dinspre răsărit, Nae și tatăl său, Gheorghe, coborau din tren. Viorel, anunțat telegrafic, i-a așteptat cu sania. A coborât greu din tren Gheorghe și tot destul de greu s-a suit și în sania joasă și nu pentru că ar fi avut, doamne ferește, un beteșug la vreun picior. La insistențele lui Nae, în tren, a trebuit să-și dea jos opincile și să se încalțe cu bocancii cumpărați în grabă de la un magazin din Vâlcea, nu cu mult timp înainte de plecarea trenului. A fost o vreme furios că s-a lăsat înduplecat de feciorul său să renunțe la încălțările care i se potriveau, și în care se simțea așa de bine. S-a mai îmbunat și chiar a râs când Nae i-a povestit ce a pățit cu pantofii lui noi, prin Sibiu, acum mai bine de trei ani. Ba, după ce a ajuns în sat dar mai ales mai târziu, după ce și-a dat seama cum merg lucrurile pe acolo, s-a gândit chiar să-i mulțumească lui fii-su că nu l-a lăsat în opinci. Ar fi fost singurul, prin acel sat, încălțat astfel și nu s-ar fi simțit bine. S-a mirat, în sine lui, când a văzut ordinea din curtea în care au intrat. După ce Viorel a deshămat caii, l-a urmat în grajd. Acolo mai erau două vaci cu lapte și o bivoliță. Încăperea era tencuită pe dinăuntru, pardosită cu scânduri peste care erau paie curate, cu sticlă la geam, exact ca într-o locuință de oameni avuți. Gândul îi zbură la cei doi bouleni ai lui și la vaca ce acum, pentru că este iarnă, stăteau sub un acoperiș de strujeni pus pe patru stâlpi. Până-n primăvară, bietele animale vor termina de mâncat și acoperișul. Vara și până toamna târziu vor sta sub cerul liber. De… acest Șerb, în curtea căruia a intrat, i-a Spus Nae, este un om bogat, are moară cu motor și o fi având pământuri întinse. Să vedem însă cum stă cumnatul lui, viitorul său cuscru.
Au fost poftiți în casă și rugați să se dezbrace de hainele groase. Au făcut-o nu atât de gura gazdelor ci pentru că era într-adevăr cald. Mușcatele din fereastră arătau de parcă ar fi fost în grădină, într-un iulie ploios și călduros. Din camera alăturată venea un miros plăcut de fasole fiartă dar stăpâna casei nu se gândea să-i ospăteze cu ceva. Și-a dat seama că aceasta era cu gândul în altă parte și la orice zgomot ce venea din stradă dădea fuga la fereastră. Bărbatul-său, Aurel, i se adresă cu o oarecare asprime:
- Da’ nu te mai foii atâta. O să-l auzim pe popa când merge la vale, că doar nu va fi singur, iar câinii vecinilor și Ursu al nostru o să ne dea de veste. Și-apoi părintele nu va pleca atât de devreme de lângă preoteasă, că-i bătrân, numai Dumnezeu știe cât va mai putea să țină slujbele bisericii.
Avea dreptate Aurel. Întotdeauna, în ajunul Bobotezei, părintele Cornel începea să meargă cu Iordanul din partea aceasta de sat. Erau puține case de-ale românilor la șosea. După ce trecea pe la fiecare, cu alaiul după el, drumul îl ducea „printre români” adică pe Drumul Bisericii, prin Cânechi, „printre țigani” și apoi în ultima și cea mai de sus parte a satului, adică în Gheurușa. Nu s-a mai uitat Mărie, nevasta lui Aurel, decât de vreo două ori pe geam și câinii au început a lătra iar părintele, în fruntea unei mici cete, s-a arătat la poarta neîncuiată. Câinele era legat cu lanțul cel scurt. Au intrat cu toții. De la poartă până-n casă au cântat odată Iordanul timp în care părintele a deschis ușa grajdului și a aruncat cu mătăuzul din belșug apă sfințită. A întredeschis și ușa de la moară, care într-adins a fost descuiată dis de dimineață, botezând și acolo, a aruncat aghiasmă spre șură și celelalte acareturi, apoi au intrat. Glasul lui Zaharie și a copilului ce purta găletușa, acoperea pe cele ale părintelui și a lui Dumitru cantorul. Lelea Mărie era roșie la față și răsufla din greu de parcă ar fi fost după o muncă grea. Și cum să nu fie așa, dacă în câteva clipite a făcut ceea ce trebuia să facă de dimineață, dacă nu uita, adică să aibă la îndemână lumânarea pusă în sfetnic pe care s-o aprindă doar când părintele intra în curte, pe masă să fie cana de glaje în care să primească apă sfințită iar banii, unde i-o fi pus, să-i aibă la îndemână. Numai banii nu i-a găsit la timp dar Aurel și-a dat repede seama de necazul în care i-a intrat nevasta, s-a căutat în șerpar, pe la spate, și a scos douăzeci și cinci de lei. N-a mai avut când să zică Mărie ceva. Doar ieri se sfădiseră din pricina „leilor” pe care să-i dea părintelui. Aurel zicea douăzeci și cinci, Mărie cincisprezece. A rămas cum a zis ea, dar s-a întâmplat cum a vrut el. Cei de față n-au avut de unde ști de ce Măriei parcă i-a trecut un fulger de oțel prin privire. Și Gheorghe se gândea cu mirare la cei douăzeci și cinci de lei. Dacă era el stăpânul casei n-ar fi dat mai mult de cinci. După ce toți au fost stropiți pe creștet și au sărutat crucea, închinându-se, Aurel a trecut în cealaltă încăpere de unde s-a întors pe dată, având în mână o cană de un litru, smălțuită, din care ieșeau aburi de vin fiert. Părintele grăi:
- Oare n-am predicat eu, de atâtea ori, că în zi de post, cum este aceasta, creștinul trebuie să se înfrâneze nu numai de la mâncare, ci și de la beutură?
- Așa-i, părinte, dar afară-i ger și vinul și-a pierdut mult din putere după ce a fiert pe sobă. A rămas doar gustul. Nu cred că o să-l mâniem pe Dumnezeu doar din atât.
- Fie cum zici tu, dar de rachiu nu cumva să vă atingeți.
Apoi cu paharul plin în mână, întorcându-se spre Nae:
- Văd, domnule învățător, că a început să vă placă în satul nostru. Ați petrecut Crăciunul la noi și iată-vă din nou în Ajunul Bobotezei. M-aș bucura dacă ați veni mâine la biserică și ați cânta din nou în strană.
- S-ar putea să vin. Dar nu contați prea mult pe mine. Știu din cântările liturgice, dar așa cum se cântă pe la noi, unele destul de diferit față de cum se cântă la dumneavoastră.
- Ba ați cântat foarte bine.
Și uitându-se spre Gheorghe
- Oare și fratele dumneavoastră cântă la fel de bine? bănuiesc că sunteți frați, că prea semănați.
Tare s-a mai mirat Sfinția Sa când a aflat că însoțitorul lui Nae nu-i este frate, ci tată. Deodată îi veni în minte că bănuielile preotesei Lucreția încep să se adeverească. Ce ar căuta acest învățător, deși prieten al lui Viorel, așa de des în satul lor, și acum însoțit de tatăl său. Dar aceste gânduri, cum i-au venit așa s-au și spulberat, zicându-și că sunt doar presupuneri femeiești, că oricum dacă este așa, el o să fie printre primii din sat care o să afle, că doar la el vor veni să se spovedească și să-l roage să facă strigările cele de cuviință prin care se anunța însoțirea tinerilor.
După plecarea părintelui și a însoțitorilor săi, cei trei bărbați au terminat cana de vin fiert iar stăpâna casei le-a adus pe un blid smălțuit felii de pâine, proaspăt prăjite pe sobă, un castron cu ulei din sâmburi de bostan, peste care a tăiat trei cepe roșii, a pus sare deasupra și a amestecat totul cu o lingură de lemn. Au început să mănânce întingând pe rând cu bucăți de pâine înfipte în furculiță. Ca mâncarea să le pice bine, Aurel a mai adus o cană de vin, rece, din pivniță. Au mai povesti, câtva timp, în fața paharelor, apoi Nae și tatăl său și-au luat rămas bun de la gazde plecând spre casa Victoriei, sus pe dealul de unde începea Gheurușa. Pe drum, Gheorghe se simțea mândru de feciorul său, mai ales atunci când cei câțiva tineri întâlniți pe drum l-au salutat cu „bună ziua domnule învățător”. Desigur, îl cunoșteau de atunci, de dinaintea Crăciunului, când i-a învățat cum să colinde. Au intrat în curtea viitorului socru și cuscru. Dintr-o privire, Gheorghe și-a dat seama că acareturile și curtea nu erau cu nimic mai prejos decât ale lui Aurel morarul. „Oare ce-i va reveni fetei mai mici, viitoarea mea noră, de pe aici?”
N-a mai stat să găsească vreun răspuns la întrebarea ce și-o puse, că în privar se iviră stăpânul și stăpâna casei.
- Poftiți în casă. Haideți că-ți fi obosiți și v-o fi pătruns și frigul pe gerul acesta al Bobotezei.
Au intrat. Lui Niculae aproape nu-i venea să creadă că se poate simți stingher în casa lui. I-au mai călcat în casă de două ori pețitori pentru celelalte două fete, a fost el însuși în pețite cu cei doi feciori dar a avut întotdeauna cuvinte potrivite și dacă nu le-a avut din timp, i-au venit, atunci, pe loc. L-a auzit pe Gheorghe salutând cu un „ bună seara” la care ar fi vrut să răspundă cu o glumă ce însă nu-i venea. Se pomenii zicând:
- Bine ai revenit în casa noastră și în noul an domnule Nae, dar văd că nu ești singur.
Iar după câteva clipe:
- O, bată-vă să vă bată. Cum de nu mi-am dat seama de la început? Ești cu tatăl dumnitale. Știam eu că ai un tată tânăr… dar nici chiar așa.
- Ehei, de-aș fi tânăr, n-aș mai umbla cu băiatul acesta al meu să-l căpătuiesc, aș umbla doar pe la școala din Vâlcea, după el, cum am umblat de atâtea ori. Dar nu despre mine trebuie să vorbim, ci despre doi tineri, și nu văd decât unul de față, acesta care a venit cu mine.
Nae se uită întrebător la gazde:
- Unde-i Victoria?
- Nu-ți fă griji, nu-i departe, trebuie să vină curând.
Mărie se uită cu ciudă la Niculae:
- Þi-am tot spus, măi omule, să n-o mai lași pe fată să meargă singură cu sania acum în miez de iarnă. O fi Cezar, calul nostru, de toată isprava, dar se pot întâmpla multe.
Nae și tatăl său s-au lămurit repede. Victoria s-a apucat de o treabă pe care o fac doar bărbații acum iarna. L-a prins pe Cezar la sanie și a plecat în Părăul Furcii după apă. Nu-i departe, dar îi în afara satului. Nu-i numai drumul până acolo și înapoi, dar îi și un lucru greu pentru o fată să umple cu găleata, de la șipot, butoiul prins în sanie. Apă, trebuia în butoi, ca să fie adăpate animalele. Primăvara, vara, toamna și chiar iarna câteodată, când era mai cald, vitele erau mânate de două ori pe zi la adăpat. Astăzi n-a mai avut cine să meargă. Zaharie, care stă mai la vale, aducea zilnic un butoi și pentru ei. Dar dis de dimineață, înainte de a se face ziuă, a dus în gospodăria lui apă, pentru animalele sale, apoi s-a grăbit să meargă cu popa, cu botezul, pe la casele oamenilor. Niculae s-a dus în grajd mai de dimineață ca de obicei să scoată gunoiul și să aștearnă paie proaspete, că doar popa ajunge la ei cam la vremea amiezii și grajdul era botezat primul. An de an, în ajunul Bobotezei, părintele se oprește la ei, se odihnește vreo două ceasuri, timp în care prânzește, împreună cu ei, bucate de post, apoi până pe seară termină de botezat cele douăsprezece case care mai sunt în Gheurușa, dincolo de Podul lui Mila. Deci trebuia să meargă cineva să deretice grajdul. Victoria ori mamă-sa n-ar fi făcut-o pentru că mirosul de acolo intră în toate hainele și iasă cu greu. Știau de venirea lui Nae, dar Victoria a crezut că se va întoarce până atunci

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!