agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5441 .



11 minute
proză [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Paulo_Coelho ]

2009-05-11  |     |  Înscris în bibliotecă de Albert Cătănuș



O, Marie cea zămislită fără de prihană, roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm către Tine.
Amin

DEDICAÞIE


În ziua de 29 mai 2002, cu puțin timp înainte de a pune punct acestei cărți, am fost la Peștera de la Lourdes, în Franța, ca să umplu cîteva sticle cu apa miraculoasă de la izvorul aflat acolo. De îndată ce am intrat în terenul de incintă al catedralei, un domn de vreo șaptezeci de ani mi-a spus: „Știți că semănați cu Paulo Coelho?” I-am răspuns că eram chiar eu. Bărbatul m-a îmbrățișat, mi le-a prezentat pe soția și pe nepoata sa. Mi-a vorbit despre însemnătatea cărților mele în viața lui, spunîndu-mi în încheiere: „Ele mă fac să visez.”
Am mai auzit în repetate rînduri propoziția asta și ea mă umple totdeauna de mulțumire. Atunci însă m-am alarmat — pentru că știam că Unsprezece minute trata un subiect delicat, izbitor, șocant. M-am dus la izvor, am umplut sticlele, m-am întors, l-am întrebat unde locuia (în nordul Franței, aproape de Belgia) și mi-am notat numele lui.
Cartea aceasta vă este dedicată, Maurice Gravelines. Am o obligație față de dumneavoastră, față de soția și nepoata dumneavoastră și față de mine însumi: să vorbesc despre ceea ce mă preocupă, nu despre ceea ce le-ar plăcea tuturora să asculte. Unele cărți ne fac să visăm, altele ne aduc la realitate, dar nici una nu poate fugi de lucrul cel mai important pentru autor: onestitatea cu care scrie.

Pentru că eu sînt cea dintîi și cea de pe urmă
Eu sînt cea venerată și cea disprețuită
Eu sînt prostituata și sfîntă
Eu sînt soția și fecioara
Eu sînt mama și fiica
Eu sînt brațele mamei mele
Eu sînt cea stearpă și numeroși sînt copiii mei
Eu sînt cea căsătorită și fata bătrînă
Eu sînt cea care aduce pe lume și
cea care nicicînd n-a zămislit
Eu sînt alinarea durerilor nașterii
Eu sînt soția și soțul
Eu am fost bărbatul care m-a crescut
Eu sînt mama tatălui meu
Sînt sora soțului meu
Și el e copilul meu respins
Poartă-mi totdeauna respect
Pentru că eu sînt cea scandaloasă și cea magnifică

Imn către Isis, sec. al III-lea sau al IV-lea (?),
descoperit la Nag Hammadi


Și iată era în cetate o femeie păcătoasă și, aflînd că Isus ia masa în casa fariseului, luă cu ea un vas de alabastru cu parfum și, stînd plîngînd îndărăt, la picioarele lui, cu lacrimi începu să-i ude picioarele și le ștergea cu părul capului său, sărutîndu-i picioarele mereu și ungîndu-le cu parfum. Cînd văzu fariseul care-l invitase, își zise în sinea lui: „Dacă acesta ar fi un profet, ar ști cine și ce fel de femeie este aceea care-l atinge: o păcătoasă.”
Atunci Isus luă cuvîntul și-i zise: „Simon, am să-ți spun ceva.”
„Spune, Învățătorule”, zise el.
„ Un creditor avea doi datornici. Unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. Cum nu aveau de unde plăti, el îi iertă pe amîndoi. Care din doi îl va iubi mai mult?”
Simon răspunse: „Presupun că acela căruia i-a iertat mai mult.”
„Bine ai judecat”, îi zise el.
Întorcîndu-se apoi către femeie, îi zise lui Simon:
„Vezi această femeie? Am intrat în casa ta; tu nu mi-ai turnat apă pe picioare, pe cînd ea cu lacrimile sale mi-a udat picioarele, iar cu părul său mi le-a șters. Tu nu m-ai sărutat; ea însă de cînd am intrat nu a încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai turnat untdelemn pe cap, pe cînd ea picioarele mi le-a uns cu parfum. De aceea îți spun că i se iartă păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit. Acela însă căruia puțin i se iartă, puțin iubește.”
Luca, 7, 37-47

A fost odată ca niciodată o prostituată pe nume Maria.

Un moment. „A fost odată” este cel mai nimerit mod de a începe o poveste pentru copii, pe cînd „prostituata” e un subiect pentru adulți. Cum pot scrie oare o carte cu această aparentă contradicție inițială? Dar, în fine, cum în fiecare clipă din viață sîntem cu un picior în basm și celălalt în abis, să păstrăm această formulă introductivă:

A fost odată o prostituată pe nume Maria.
Ca toate prostituatele, se născuse fecioară și nevinovată, iar în adolescență visase să-l întîlnească pe bărbatul vieții sale (bogat, frumos, inteligent), să se mărite (îmbrăcată în mireasă), să aibă doi copii (care să fie celebri după ce aveau să se facă mari), să locuiască într-o casă minunată (cu vedere la mare). Tatăl ei muncea ca negustor ambulant, mama ei era croitoreasă, orașul ei din interiorul Braziliei avea un singur cinematograf, un centru comercial, o agenție bancară și de aceea Maria nu înceta să aștepte ziua cînd Făt-Frumosul ei avea să sosească pe neașteptate, să-i răpească inima și să plece cu ea spre a cuceri lumea.
Cum însă Făt-Frumos nu apărea, nu-i rămînea decît să viseze. S-a îndrăgostit prima oară la unsprezece ani, în timp ce mergea pe jos de acasă la școala primară din localitate. În prima zi de clasă, își dădu seama că nu era singură pe drum: împreună cu ea mergea un ștrengar ce locuia prin vecini și urma școala după același orar. Cei doi nu schimbaseră nici o vorbă, dar Maria începu să observe că cea mai plăcută parte a zilei erau pentru ea tocmai clipele de pe strada plină de praf, oboseală, cu soarele la zenit, cînd băiatul pășea grăbit, iar ea abia își mai trăgea sufletul în efortul de a se ține după el.
Scena s-a repetat mai multe luni de-a rîndul. Maria, care detesta să învețe și n-avea altă distracție în viață în afara televiziunii, nu-și mai dorea decît ca ziua să treacă repede, așteptînd cu nerăbdare fiecare drum la școală și, spre deosebire de celelalte fete de vîrsta ei, găsea că sfîrșiturile de săptămînă erau cum nu se poate mai plicticoase. Cum pentru un copil orele trec mult mai greu decît pentru un adult, ea suferea din plin, zilele i se păreau prea lungi, pentru că nu-i dăruiau decît zece minute cu iubirea vieții sale și nenumărate ceasuri pe care și le petrecea cu gîndul la ea, imaginîndu-și ce bine ar fi fost dacă ar fi putut sta de vorbă cu el.
Și deodată s-a întîmplat.
Într-o dimineață, ștrengarul a venit la ea și a rugat-o să-i împrumute un creion. Maria nu a răspuns, a afișat chiar o anumită iritare în fața acelei abordări neașteptate și a iuțit pasul. Rămăsese împietrită de spaimă cînd îl văzuse înaintînd spre ea, îi era teamă să nu afle cît de mult îl iubea, cîte speranțe își punea în el, cum visa să-l ia de mînă, să treacă prin fața porții școlii și să meargă în continuare pe stradă pînă la capătul ei, unde — după cum se spunea — se aflau un mare oraș, personaje de telenovele, artiști, mașini, multe cinematografe și o infinitate de bunătăți la îndemînă.
În restul zilei nu mai reuși să se concentreze la ore, suferind din pricina comportării sale absurde, dar simțindu-se în același timp ușurată, deoarece știa că și băiatul o observase, iar creionul nu fusese altceva decît un pretext ca să angajeze o conversație, întrucît, la apropierea lui, văzuse că avea în buzunar un pix. Așteptă următoarea ocazie și noaptea aceea — ca și nopțile care urmaseră — își imagină droaia de răspunsuri pe care avea să i le dea pînă cînd avea să găsească o modalitate sigură de-a începe o poveste care să nu se mai sfîrșească niciodată.
Dar altă ocazie n-a mai existat; deși continuaseră să meargă împreună la școală, uneori Maria în fața lui, ținînd în mîna dreaptă un creion, alteori mergînd în urma lui, ca să-l poată contempla cu duioșie — el nu i-a mai adresat nici un cuvînt și ea a trebuit să se mulțumească a-l iubi și a suferi în tăcere pînă la finele anului școlar.
Pe durata interminabilei vacanțe care urmase, s-a trezit într-o bună dimineață cu coapsele scăldate în sînge, și-a închipuit că avea să moară; se hotărî să-i lase băiatului o scrisoare în care să-i spună că el fusese marea dragoste a vieții sale și plănui să se afunde în pustietăți ca să fie sfîșiată de unul dintre animalele sălbatice care-i terorizau pe țăranii din părțile locului: vîrcolacul sau măgarul-fără-cap. Doar așa s-ar fi putut ca părinții să nu sufere la moartea ei, căci oamenii săraci nu-și pierd niciodată speranța, în ciuda tragediilor ce li se-ntîmplă mereu. Astfel, ei aveau să trăiască în credința că fusese răpită de o familie bogată și fără copii, dar că poate odată și odată, cîndva în viitor, avea să se întoarcă acasă, covîrșită de glorie și bani — în vreme ce iubitul actual (și etern) al vieții sale avea să o poarte pentru totdeauna în amintire, suferind zi de zi că nu-i mai adresase încă o dată o vorbă.
Nu apucă să scrie scrisoarea, fiindcă maică-sa intră în cameră, văzu cearșaful pătat de sînge, zîmbi și-i spuse:
— Acum te-ai făcut fată mare, draga mamei.
Vru să știe ce legătură era între faptul că se făcuse mare și sîngele care-i curgea, dar mama ei nu știu să-i explice clar, afirmă doar că era ceva normal și că de-acum înainte trebuia să folosească un fel de perniță de păpușă între picioare, vreme de patru, cinci zile pe lună. Întrebă dacă bărbații foloseau un tub pentru a evita ca sîngele să li se scurgă în pantaloni și află că asta li se întîmpla numai femeilor.
Maria i se plînse lui Dumnezeu, dar în cele din urmă se obișnui cu menstruația. Dar cu absența băiatului tot nu izbutea să se obișnuiască și nu contenea să-și reproșeze comportamentul stupid de care făcuse dovadă fugind tocmai de ceea ce dorea mai aprins. Cu o zi înaintea primei zile de școală, se duse la singura biserică din oraș și jură în fața imaginii Sfîntului Anton că avea să ia inițiativa ca să intre în vorbă cu băiatul.

A doua zi, se aranjă cît mai bine cu putință, îmbrăcîndu-se într-o rochie pe care mama i-o cususe anume pentru ocazia aceea, și plecă — mulțumind lui Dumnezeu că în sfîrșit se terminase vacanța. Dar băiatul nu-și făcu apariția. Și astfel trecu încă o săptămînă chinuitoare, pînă ce află, de la niște colege, că se mutase din oraș.
— S-a dus departe — zise cineva.
În clipa aceea, Maria învăță că unele lucruri se pierd pentru totdeauna. Mai învăță și că exista un loc numit „departe”, că lumea era vastă, tîrgul ei era mic, iar persoanele cele mai deosebite plecau pînă la urmă. I-ar fi plăcut și ei să poată pleca, dar era încă foarte tînără; și totuși, privind străzile prăfuite ale orășelului unde locuia, hotărî că într-o bună zi o va lua pe urmele băiatului. În următoarele nouă zile de vineri, potrivit unui obicei ținînd de religia sa, se împărtăși și-o rugă pe Fecioara Maria să o scoată cîndva de-acolo.
Suferi o vreme, încercînd zadarnic să dea de urma băiatului, dar nimeni nu știa unde se mutaseră părinții lui. Atunci, Maria începu să considere lumea prea mare, dragostea ca pe ceva foarte primejdios, iar pe Fecioară drept o sfîntă care sălășluia într-un cer depărtat și nu lua seama la rugăciunile copiilor.
Trecură trei ani, învăță geografie și matematică, începu să se uite la telenovele, citi la școală primele ei reviste erotice și începu să țină un jurnal unde vorbea despre viața ei monotonă și despre dorința ei de a cunoaște nemijlocit cele învățate — oceanul, zăpada, oamenii cu turban, femeile elegante și acoperite de bijuterii. Cum însă nimeni nu poate trăi din dorințe imposibile — mai ales cînd mama e croitoreasă, iar tatăl nu stă acasă —, înțelese numaidecît că trebuia să ia aminte la cele ce se întîmplau în jurul ei. Învăța ca să iasă învingătoare și totodată căuta pe cineva căruia să-i poată împărtăși visele ei de aventuri. Cînd împlini cincisprezece ani, se îndrăgosti de un băiat pe care-l cunoscuse la o procesiune din Săptămîna Sfîntă.
Nu repetă greșeala din copilărie: conversaseră, se împrieteniseră și începuseră să meargă împreună la cinema și la petreceri. Observă de asemenea că, la fel cum i se întîmplase cu băiețelul, dragostea era legată mai mult de absența decît de prezența partenerului: trăia ducînd lipsa tînărului, petrecea ore în șir imaginîndu-și despre ce aveau să stea de vorbă la următoarea întîlnire și-și amintea fiecare secundă cînd fuseseră împreună, străduindu-se să descopere ce făcuse bine sau ce greșise. Îi plăcea să se considere o fată cu experiență, care mai lăsase să-i scape o mare pasiune, cunoștea durerea pricinuită de asta — și acum era hotărîtă să lupte din răsputeri pentru bărbatul acesta, pentru căsătorie, căci el era bărbatul menit căsătoriei, pentru copii, pentru casa de la malul mării. Stătu de vorbă cu mama ei, care o imploră:
— E încă prea devreme, fata mamei.
— Dar dumneata te-ai măritat cu tata la șaisprezece ani.
Mama nu voia să-i explice că o făcuse din pricina unei sarcini neașteptate, așa că folosi argumentul „acum sînt alte vremuri”, punînd punct discuției.
A doua zi, cei doi plecară să se plimbe pe un cîmp din împrejurimile orașului. Stăteau de vorbă, Maria îl întrebă dacă nu dorea să călătorească, dar în loc să-i răspundă, el o prinse în brațe și o sărută.
Primul sărut din viața ei! Cît visase momentul acela! Și peisajul era deosebit — zborul stîrcilor, apusul de soare, regiunea semiaridă cu frumusețea ei agresivă și zvonul unei muzici în depărtare. Maria simulă opoziția față de avans, dar numaidecît îl îmbrățișă și repetă ceea ce văzuse de-atîtea ori la cinema, în reviste și la televizor: își frecă violent buzele de ale lui, mișcîndu-și capul într-o parte și-n alta, într-o mișcare pe jumătate ritmată, pe jumătate necontrolată. Simți că, din cînd în cînd, limba tînărului îi atingea dinții și i se păru ceva delicios.
El însă încetă brusc să o mai sărute.
— Nu vrei? — întrebă.
Ce trebuia să răspundă? Că voia? Evident că voia! Dar o femeie nu trebuie să se expună așa, mai cu seamă cu viitorul ei soț, altminteri el va rămîne tot restul vieții rău impresionat de faptul că ea acceptă totul cu multă ușurință. Preferă să nu spună nimic.
El o sărută din nou, repetînd gestul, de astă dată cu mai puțin entuziasm. Se opri din nou, rușinat — și Maria știa că undeva fusese o mare greșeală, dar se temuse să întrebe. Se prinseră de mîini și o apucară spre oraș, conversînd despre alte subiecte, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
În noaptea aceea, alegîndu-și cu mare grijă cuvintele, deoarece gîndea că într-o bună zi tot ce scria avea să fie citit, și încredințată că avea să se întîmple ceva foarte grav, consemnă în jurnalul ei:

Cînd ne întîlnim cu cineva și ne îndrăgostim, avem impresia că întreg universul este de acord; azi am văzut că așa ceva s-a petrecut cu apusul de soare. Cu toate acestea, dacă ceva e greșit, nimic nu rămîne! Nici stîrcii, nici muzica din depărtare, nici savoarea buzelor lui. Cum de poate dispărea atît de repede frumusețea care se afla acolo acum cîteva minute?
Viața este foarte rapidă; îi face pe oameni să treacă de la cer la infern în cîteva secunde.

A doua zi se duse să stea de vorbă cu prietenele. Toate văzuseră că plecase la plimbare cu viitorul ei „iubit” — în definitiv nu e suficient să trăiești o mare dragoste, e nevoie și să faci astfel încît toți să știe că ești o persoană foarte dorită. Ele erau foarte curioase să afle ce se întîmplase, iar Maria, plină de sine, zise că cel mai bun lucru fusese limba care-i atingea dinții. Una dintre fete rîse.
— Tu n-ai deschis gura?
Deodată, totul se clarificase — întrebarea, decepția.
— De ce?
— Ca să lași limba să intre.
— Și care-i deosebirea?
— Nu știu să-ți explic. Așa se sărută.
Dar pe tînăr nu-l revăzu decît trei zile mai tîrziu, la o serbare de la clubul din oraș, unde o ținea de mînă pe o prietenă de-a ei — aceeași care-i pusese întrebarea despre sărut. Se prefăcu din nou că n-avea nici o importanță, răbdă pînă la sfîrșitul nopții stînd de vorbă cu amicele despre artiști și băieții din oraș, prefăcîndu-se că ignoră privirile compătimitoare pe care i le arunca din cînd în cînd una dintre ele. O dată ajunsă acasă, universul i se prăbuși, plînse toată noaptea, suferi întruna vreme de opt luni și trase concluzia că dragostea nu era făcută pentru ea și nici ea pentru dragoste. Din acel moment, începu să se gîndească la posibilitatea de a se călugări, închinîndu-și restul vieții acelui fel de iubire care nu rănește și nu lasă urme dureroase în inimă — iubirea pentru Isus. La școală se vorbea despre misionari care plecau în Africa și ea decise că acolo era evadarea din viața sa atît de lipsită de emoții. Făcu planuri ca să intre în mînăstire, învăță tehnicile de prim ajutor (de vreme ce, după spusele unor profesori, în Africa mureau mulți oameni), se consacră cu și mai multă perseverență lecțiilor de religie și se și vedea ca o sfîntă a vremurilor moderne, salvînd vieți și cunoscînd pădurile unde trăiau tigri și lei.

Anul celei de-a cincisprezecea aniversări nu-i rezervase însă doar descoperirea faptului că sărutul se face cu gura deschisă sau că dragostea e în primul rînd un izvor de suferință. Descoperi un al treilea lucru: masturbarea. A fost aproape o întîmplare, tot jucîndu-se cu sexul în timp ce aștepta ca mama ei să se întoarcă acasă. Obișnuia să facă asta și cînd era fetiță și-i plăcea mult senzația agreabilă — pînă într-o zi cînd o surprinse tatăl ei și-i trase un pui de bătaie, fără a-i explica de ce. Nu uită niciodată loviturile și învăță că nu trebuia să se atingă așa de față cu ceilalți; cum nu o putea face în mijlocul străzii și cum acasă nu avea o cameră doar a ei, dădu uitării senzația aceea plăcută.
Pînă în după-amiaza aceea, la aproape șase luni după sărutul cu pricina. Mama întîrzia, ea n-avea ce face, tatăl ei tocmai ieșise cu un prieten și, în lipsa unui program interesant la televizor, începu să-și examineze corpul — în speranța de a găsi fire de păr indezirabile, pe care urma să și le smulgă numaidecît cu o pensetă. Spre surprinderea ei, observă un mic bumb la partea superioară a vaginului; începu să se joace cu el și nu se mai putea opri; era tot mai plăcut, mai intens, și tot trupul, mai cu seamă partea pe care o atingea — i se rigidiza. Curînd intră într-un soi de paradis, senzația își spori intensitatea, observă că nu mai distingea sau nu mai auzea bine, totul i se părea decolorat, pînă cînd gemu de plăcere și avu primul ei orgasm.
Orgasm! Bucurie!
A fost ca și cum s-ar fi înălțat sus de tot în cer și acum ar fi coborît cu parașuta, lent, pe pămînt. Trupul îi era lac de sudoare, dar se simțea întreagă, realizată, plină de energie. Deci asta era sexul! Ce miracol! Gata cu revistele pornografice, cu toată lumea sporovăind despre plăcere, dar cu fețele îmbufnate. Gata cu nevoia de bărbați, cărora le place trupul femeii, dar îi disprețuiesc inima. Putea face totul de una singură! Repetă și a doua oară, de astă dată imaginîndu-și că o atingea un actor celebru, și din nou urcă în paradis și coborî cu parașuta, încă mai plină de energie. Cînd se pregătea să înceapă a treia oară, se întoarse acasă mama.
Maria stătu de vorbă cu prietenele sale despre noua ei descoperire, evitînd să le spună însă că avusese prima experiență doar în urmă cu cîteva ore. Toate — cu excepția a două dintre ele — știau despre ce era vorba, dar nici una nu îndrăznise să vorbească despre acest subiect. A fost rîndul Mariei să se simtă revoluționară, lider de grup și, inventînd un absurd „joc al confesiunilor secrete”, i-a cerut fiecăreia să povestească modul favorit de a se masturba. A învățat fel de fel de tehnici diferite, cum ar fi să stai sub pătură în toiul verii (deoarece, zicea una dintre ele, transpirația ajută), să folosești o pană de gîscă spre a atinge locul (nu cunoștea numele locului), să-l lași pe un băiat să facă asta (Mariei i se părea ceva inutil), să folosești dușul de la bideu (ea nu avea așa ceva acasă, dar de îndată ce avea să meargă în vizită la vreo prietenă bogată, își propunea să experimenteze).
Oricum, după ce descoperi masturbarea și după ce utiliză unele din tehnicile sugerate de prietene, renunță pentru totdeauna la viața religioasă. Asta îi procura multă plăcere — or, după cum se insinua la biserică, sexul era cel mai mare păcat. Prin intermediul acelorași prietene, începu să audă bazaconii despre asta: masturbarea umplea fața de coșuri, putea duce la nebunie sau la sarcină. Asumîndu-și toate riscurile, continuă să-și provoace plăcerea cel puțin o dată pe săptămînă, de obicei miercurea, cînd tatăl ei pleca să joace cărți cu prietenii.
În același timp, era tot mai nesigură în relațiile cu bărbații — și tot mai doritoare să plece din localitatea unde trăia. Se îndrăgosti pentru a treia, a patra oară, acum știa să sărute, mîngîia și se lăsa mîngîiată cînd era singură cu iubiții — dar totdeauna intervenea ceva greșit și relația se termina exact în momentul cînd era definitiv convinsă că acela era insul nimerit ca să rămînă cu el tot restul vieții. După mult timp, ajunse la concluzia că bărbații aduceau numai durere, frustrare, suferință și senzația că zilele se tîrau. Într-o după-amiază, pe cînd stătea în parc și se uita la o mamă care se juca cu copilul ei de doi ani, luă hotărîrea că putea să se gîndească în continuare la soț, copii și casă cu vedere la mare, dar că nu se va mai îndrăgosti niciodată — pentru că pasiunea strica totul.
Și așa se scurseră anii de adolescență ai Mariei. Se făcu tot mai frumoasă, datorită aerului ei misterios și trist, și mulți bărbați îi dădură tîrcoale. Ieși cu unul, cu altul, visă și suferi — în pofida promisiunii făcute de a nu se mai îndrăgosti niciodată. Cu prilejul uneia dintre aceste întîlniri, își pierdu virginitatea pe banca din spate a unei mașini; ea și iubitul ei se mîngîiau cu mai multă ardoare ca de obicei, tînărul se înflăcără, iar ea — sătulă să fie ultima fecioară din grupul prietenelor sale — îngădui ca el să o pătrundă. Spre deosebire de masturbare, care o ridica la cer, asta nu-i produse decît durere și un firișor de sînge care-i pătă fusta și-o împiedică să plece. Nu avu senzația magică a primului sărut — stîrcii zburînd, apusul de soare, muzica..., nu, nu voia să-și mai aducă aminte de asta.
Făcu dragoste cu același tînăr în alte cîteva rînduri, după care-l amenință, spunîndu-i că tatăl ei ar fi fost în stare să-l omoare dacă ar fi aflat că-i violase fata. Îl transformă într-un instrument de ucenicie, străduindu-se din răsputeri să înțeleagă în ce stătea plăcerea sexului cu un partener.
Nu putu înțelege; masturbarea cerea mult mai puțină osteneală și oferea mult mai multe recompense. Dar toate revistele, programele TV, cărțile, prietenele, totul, ABSOLUT TOTUL, spuneau că bărbatul este important. Maria începu să creadă că avea vreo problemă sexuală inavuabilă, se concentră și mai mult asupra studiilor și dădu uitării o vreme lucrul acela miraculos și asasin numit Dragoste.

Din jurnalul Mariei, cînd avea șaptesprezece ani:

Scopul meu este să înțeleg dragostea. Știu că eram vie cînd am iubit și mai știu că tot ce am acum, oricît ar părea de interesant, nu mă entuziasmează.
Dragostea însă e teribilă: le-am văzut pe prietenele mele suferind și nu vreau să mi se-ntîmple și mie așa ceva. Ele, care înainte rîdeau de inocența mea, acum mă întreabă cum de reușesc să-i domin atît de bine pe bărbați. Surîd și tac, pentru că știu că remediul este mai rău decît durerea: pur și simplu nu mă îndrăgostesc. Pe zi ce trece, văd și mai limpede că bărbații sînt fragili, inconstanți, nesiguri, surprinzători... pînă și unii tați ai acestor prietene mi-au făcut propuneri, am refuzat. Înainte eram șocată, acum cred că totul ține de natura masculină.
Deși scopul meu e să înțeleg dragostea, deși sufăr din cauza persoanelor cărora mi-am încredințat inima, văd că cei care mi-au atins sufletul n-au reușit să-mi trezească trupul, iar cei care mi-au mîngîiat trupul n-au reușit să-mi atingă sufletul.
Împlini nouăsprezece ani, termină liceul, își găsi o slujbă într-un magazin de textile, iar șeful se îndrăgosti de ea — Maria însă, în situația ei, știa cum să manevreze un bărbat, fără a se lăsa manevrată de el. Nu-i îngădui niciodată să o atingă, deși se arăta totdeauna insinuantă, conștientă de puterea frumuseții sale.
Puterea frumuseții: cum era oare lumea pentru femeile urîte? Avea cîteva prietene cărora nimeni nu le dădea atenție la petreceri, nimeni nu le întreba „ce mai faci?” Oricît ar fi părut de incredibil, fetele acelea prețuiau mult mai mult puțina iubire de care aveau parte, sufereau în tăcere cînd erau respinse și se străduiau să facă față viitorului căutînd și alte soluții decît să se gătească pentru cineva. Erau mai independente, mai preocupate de ele însele, cu toate că în închipuirea Mariei lumea trebuie să li se fi părut insuportabilă.
Ea însă era conștientă de propria-i frumusețe. Deși uita aproape totdeauna sfaturile mamei sale, unul măcar nu-i ieșea din cap: „Draga mamei, frumusețea nu durează.” Din cauza asta, continuă să păstreze o relație nici apropiată, nici distantă cu patronul ei, ceea ce a însemnat o majorare considerabilă a salariului (nu știa pînă cînd va reuși să-i mențină vie speranța că într-o bună zi avea să o ducă la pat, dar pînă atunci cîștiga bine), pe lîngă sporurile pentru ore suplimentare (la urma urmelor, bărbatului îi plăcea să o aibă lîngă el, pesemne pentru că se temea ca ea să nu iasă noaptea, să nu întîlnească o mare iubire). Munci douăzeci și patru de luni fără întrerupere, putu să le dea și părinților ei un ajutor lunar, și-n cele din urmă izbuti! Făcu rost de suficienți bani ca să petreacă un concediu de o săptămînă în orașul viselor sale, locul artiștilor, cartolina țării sale: Rio de Janeiro!
Șeful îi propuse să o însoțească și să-i plătească toate cheltuielile, dar Maria îl minți, zicînd că singura condiție pe care i-o impusese mama sa, de vreme ce mergea într-unul din locurile cele mai periculoase din lume, fusese să doarmă acasă la un văr care practica jiu-jitsul.
— În plus — continuă ea —, nu puteți nici lăsa magazinul așa, nesupravegheat de o persoană de încredere.
— Nu mă mai lua cu dumneavoastră — zise el, și Maria zări în ochii lui ceea ce cunoștea de mult: focul pasiunii. Constatarea o surprinse, deoarece credea că bărbatul acela nu era interesat decît de sex; privirea spunea însă exact contrariul: „Pot să-ți dau o casă, o familie și ceva bani pentru părinții dumitale.” Cu gîndul la viitor, se hotărî să întrețină văpaia.
Zise că avea să simtă lipsa slujbei care-i plăcea atît de mult, a persoanelor cu care era încîntată să conviețuiască (avu grijă să nu menționeze pe nimeni în particular, lăsînd să plutească misterul: oare prin „persoane” se referea la el?) și promitea să fie foarte atentă la geanta și integritatea sa. Adevărul era altul: nu voia ca nimeni, absolut nimeni, să-i strice cumva prima ei săptămînă de libertate totală. Voia să facă de toate — să se scalde în mare, să stea de vorbă cu străini, să admire vitrinele magazinelor și să se arate disponibilă ca să-i apară un Făt-Frumos și să o răpească pentru totdeauna.
— În definitiv, ce înseamnă o săptămînă? — zise ea cu un zîmbet seducător, silindu-se să nu pară falsă —. Trece repede și în scurt timp mă voi întoarce și-mi voi vedea iarăși de treburile mele.
Șeful, deziluzionat, mai luptă puțin, dar pînă la urmă acceptă, căci tocmai atunci își făcea planuri secrete să o ceară în căsătorie imediat după ce avea să se întoarcă și nu voia să fie prea îndrăzneț și să strice totul.

Maria călători patruzeci și opt de ore în autobuz, trase la un hotel de categoria a cincea la Copacabana (ah, Copacabana! Plaja, cerul de-acolo...) și, chiar înainte de a-și desface valizele, scoase un bikini pe care și-l cumpărase, și-l puse și, în ciuda timpului înnorat, se duse pe plajă. Privi marea, se simți speriată, dar în cele din urmă intră în apă, moartă de rușine.
Nimeni de pe plajă nu observă că tînăra aceea era la primul ei contact cu oceanul, cu zeița Iemanja , cu curenții maritimi, cu spuma valurilor și cu coasta Africii cu leii săi, de cealaltă parte a Atlanticului. Cînd ieși din apă, fu abordată de o femeie ce încerca să vîndă sandvișuri naturale, de un negru frumos, care o întrebă dacă era liberă să iasă la noapte, și cu un bărbat care nu știa nici o vorbă în portugheză, dar gesticula și o invita să bea un suc de cocos cu el.
Maria cumpără sandvișul pentru că îi fu rușine să zică „nu”, dar evită să intre în vorbă cu alți doi străini. O clipă mai tîrziu se întristă; în definitiv, acum cînd putea face tot ce voia, de ce oare se comporta într-un mod absolut reprobabil? În lipsa unei explicații convingătoare, se așeză, așteptînd ca soarele să iasă din nori, încă surprinsă de curajul ei și de temperatura apei, atît de rece în plină vară.
Bărbatul care nu vorbea portugheza apăru între timp lîngă ea cu un suc de cocos și i-l oferi. Mulțumită că nu era obligată să converseze cu el, bău sucul de cocos, zîmbi, iar el îi răspunse tot cu un zîmbet. O vreme se complăcură în această comunicare confortabilă care nu cere să spui nimic — un zîmbet ici, un zîmbet colo — pînă cînd bărbatul scoase din buzunar un dicționar cu copertă roșie și zise, cu o pronunție stranie: „frumoasă”. Ea zîmbi iarăși; deși i-ar fi plăcut să-l întîlnească pe Făt-Frumos al ei, ar fi trebuit să vorbească însă pe limba ei și să fie ceva mai tînăr.
Bărbatul insistă, răsfoindu-și cărțulia:
— A mînca azi?
După care comentă:
— Elveția!
Completînd cu cuvinte care sună ca niște clopote paradiziace, în orice limbă ar fi rostite:
— Job! Dolar!
Maria nu cunoștea nici un restaurant „Elveția”, dar e posibil oare ca lucrurile să fie atît de simple și visele i se împlineau atît de iute? Mai bine să fie prudentă: mulțumesc pentru invitație, sînt ocupată, după cum nu era interesată nici să cumpere dolari.
Bărbatul, care nu înțelese nici o boabă din răspunsul ei, începu să se dea de ceasul morții; după o groază de zîmbete ici, zîmbete colo, o părăsi cîteva minute și se întoarse numaidecît cu un interpret. Îi explică prin intermediul lui că venea din Elveția (nu era vorba de un restaurant, ci de țară) și că i-ar fi plăcut să cineze cu ea, căci avea o ofertă de slujbă. Interpretul, care se prezentă ca asistent al străinului și agent de pază la hotelul unde locuia bărbatul, adăugă din proprie inițiativă:
— În locul dumitale, aș accepta. Bărbatul acesta e un impresar artistic important și a venit să descopere talente tinere care să muncească în Europa. Dacă vreți, pot să vă prezint și alte persoane care au acceptat invitația, s-au îmbogățit și astăzi sînt căsătorite și au copii fără a fi nevoite să se confrunte cu probleme de șomaj.
Și completă, încercînd să o impresioneze cu cultura sa internațională:
— În afară de asta, în Elveția se fac ciocolate și ceasuri excelente.
Experiența artistică a Mariei se rezuma la interpretarea rolului unei vînzătoare de apă — care intra mută și ieșea tăcută — din piesa despre Patimile lui Cristos pusă totdeauna în scenă de către primărie în Săptămîna Sfîntă. Nu reușise să doarmă în autobuz, dar era surescitată de mare, obosită de mîncat sandvișuri naturale și antinaturale și dezorientată pentru că nu cunoștea pe nimeni și avea nevoie să găsească imediat un prieten. Mai trecuse prin asemenea situații și înainte, cînd un bărbat promite totul și nu îndeplinește nimic — știa deci că povestea asta cu actrița era doar un mijloc de-a încerca să-i trezească interesul pentru ceva de care se prefăcea că nu voia să știe.
Încredințată însă că Fecioara îi oferise acea șansă, convinsă că trebuia să profite de fiecare secundă a săptămînii sale de concediu, iar posibilitatea de a cunoaște un bun restaurant însemna că ar fi avut ceva foarte important de povestit cînd avea să se întoarcă acasă, se hotărî să accepte invitația — o dată ce o însoțea și interpretul, căci o cuprinsese oboseala să tot zîmbească și să se prefacă a înțelege cele spuse de către străin.
Singura problemă era și cea mai mare: nu avea rochie potrivită. O femeie nu mărturisește niciodată asemenea intimități (e mai lesne de acceptat că te-a înșelat bărbatul decît să mărturisești în ce stare îți e garderoba), cum însă nu-i cunoștea pe oamenii aceia și poate nici n-avea să-i mai întîlnească vreodată, își spuse că nu avea nimic de pierdut.
— Abia am sosit din nord-est, nu am rochie ca să merg la un restaurant.
Bărbatul, prin interpret, o rugă să nu-și facă nici o grijă și-i ceru adresa hotelului unde stătea. În aceeași după-amiază, primi o rochie cum nu-i mai fusese dat să vadă de cînd era pe lume, însoțită de o pereche de pantofi care trebuie să fi costat cît cîștiga ea într-un an de zile.

Simți că era începutul drumului la care jinduise atît de mult în anii copilăriei și ai adolescenței în fundul de provincie braziliană, conviețuind cu seceta, tinerii fără viitor, orașul cinstit, dar sărac, viața repetitivă și neinteresantă: era pe punctul de a se transforma în prințesa universului! Un bărbat îi oferea serviciu, dolari, o pereche de pantofi extrem de scumpi și o rochie ca din povești! Îi lipseau fardurile, dar recepționera care se ocupa de hotelul ei, solidară, îi veni în ajutor, nu fără a o preveni că nu toate cele străine sînt bune și nici toate cele din Rio de Janeiro sînt de lepădat.
Maria nu ținu seama de sfat, se îmbrăcă cu darul acela căzut din cer, rămase ceasuri în șir în fața oglinzii, regretînd că nu-și adusese un aparat fotografic simplu ca să înregistreze momentul, pînă cînd își dădu seama că risca să și întîrzie la întîlnire. Plecă în fugă, la fel ca Cenușăreasa, și se duse la hotelul unde stătea elvețianul.
Spre surprinderea ei, interpretul îi spuse imediat că nu avea să-i însoțească:
— Nu-ți face probleme cu limba. Important este ca el să se simtă bine alături de dumneata.
— Cum așa, dacă n-o să înțeleagă ce-i spun?
— Tocmai de-aceea. Nu e nevoie să vorbești, e o chestiune de energie.
Maria nu știa ce înseamnă o „chestiune de energie”. La ea acasă, oamenii trebuiau să schimbe cuvinte, fraze, întrebări, răspunsuri, ori de cîte ori se întîlneau. Dar Mailson — așa-l chema pe interpretul/agent de pază — o asigură că la Rio de Janeiro și-n restul lumii lucrurile stăteau altfel.
— Nu e nevoie să înțeleagă, încearcă doar să-l faci să se simtă bine. Omul e văduv, fără copii, patron al unui local, și caută brazilience doritoare să se prezinte în străinătate. I-am spus că dumneata nu ai fi potrivită, dar el a insistat, zicînd că l-ai entuziasmat cînd te-a văzut ieșind din apă. I s-a părut că aveai și un bikini frumos.
Făcu o pauză.
— Sincer vorbind, dacă vrei să-ți găsești un admirator aici, trebuie să cauți alt model de bikini; cu excepția elvețianului, cred că nimănui de pe lumea asta nu i-ar putea plăcea; e foarte demodat.
Maria se prefăcu că nu auzise. Mailson continuă.
— Cred că nu-și dorește doar o aventură cu dumneata; el crede că ai destul talent ca să devii atracția principală a localului său. Evident, nu te-a văzut cîntînd și nici dansînd, dar astea se pot învăța, pe cînd frumusețea e ceva cu care te naști. Așa sînt europenii ăștia: ajung aici, își închipuie că toate braziliencele sînt senzuale și știu să danseze samba. Dacă o să aibă intenții serioase, te sfătuiesc să închei un contract valabil — și cu semnătura autentificată la consulatul elvețian — înainte de a pleca din țară. Mîine am să fiu pe plajă, în fața hotelului, caută-mă dacă ai vreo nelămurire.
Elvețianul, zîmbind, o luă de braț și-i arătă taxiul care-i aștepta.
— Dacă vezi că el are alte intenții, iar dumneata ești de acord, tariful normal pentru o noapte e de 300 de dolari. Nu lăsa mai puțin.

Nu apucă să-i răspundă, că se și pomeni în drum spre restaurant, cu bărbatul care tot exersa cuvintele pe care voia să i le spună. Conversația a fost foarte simplă:
— A munci? Dolari? Stea braziliană?
Între timp, Maria rămăsese cu gîndul la comentariul agentului de pază/interpret: trei sute de dolari pe noapte! O avere! Nu era nevoită să sufere din dragoste, putea să-l seducă așa cum făcuse cu patronul magazinului de textile, să se mărite cu el, să aibă copii și să le ofere alor săi o viață înlesnită acasă. Ce avea de pierdut? El era bătrîn, poate nu mai avea mult de trăit și ea avea să rămînă bogată — în definitiv, se pare că elvețienii aveau mulți bani și puține femei în țara lor.
Cinară fără a conversa mult — un zîmbet ici, alt zîmbet colo, Maria înțelegînd în cele din urmă ce era cu „energia” — și bărbatul îi arătă un album cu diverse lucruri scrise într-o limbă necunoscută ei; fotografii de femei în bikini (fără îndoială mai bune și mai îndrăznețe decît cel pe care-l folosise în după-amiaza aceea), tăieturi din ziare, broșuri țipătoare unde tot ce pricepea era cuvîntul „Brazil”, greșit scris (la urma urmelor, nu învățase oare la școală că se scria cu „s”?). Bău mult, de teamă că elvețianul avea să-i facă o propunere (în definitiv, deși nu mai făcuse în viața ei așa ceva, nimeni nu poate disprețui trei sute de dolari, iar cu nițel alcool, lucrurile devin mult mai simple, mai cu seamă dacă nu avea pe nimeni din orașul ei prin apropiere). Bărbatul se purtă însă ca un cavaler, inclusiv împingîndu-i scaunul în momentul cînd ea se așeză și se ridică. Într-un tîrziu, zise că era obosită și îi dădu întîlnire pe plajă a doua zi (indicat ceasul, fixat ora, făcut cu mîinile mișcarea valurilor mării, zis „mî-i-ne” tîrîș-grăpiș).
El păru mulțumit, se uită și el la ceas (pesemne elvețian) și fu de acord cu ora.

Nu adormi numaidecît. Visă că totul era un vis. Se trezi și văzu că nu era: existau în realitate o rochie pe scaunul din camera modestă, o pereche frumoasă de pantofi și o întîlnire pe plajă.

Din jurnalul Mariei, în ziua cînd îl cunoscuse pe elvețian:

Totul îmi spune că sînt gata să iau o hotărîre greșită, dar greșelile sînt un mod de a acționa. Ce vrea lumea de la mine? Să nu-mi asum nici un risc? Să mă-ntorc de unde am venit, fără curajul de-a zice „da” vieții?
Am mai greșit odată cînd aveam unsprezece ani și un băiat m-a rugat să-i împrumut un creion; de atunci am înțeles că, în împrejurările cînd nu există un al doilea prilej, e mai bine să accepți darurile pe care ți le oferă lumea. Evident că e riscant, dar să fie un risc mai mare decît un accident de autobuz căruia i-au trebuit patruzeci și opt de ore ca să mă aducă pînă aici? Dacă e să fiu credincioasă față de cineva sau de ceva, în primul rînd trebuie să-mi fiu fidelă mie însemi. Dacă e să caut dragostea adevărată, mai întîi trebuie să mă satur de iubirile mediocre pe care le-am întîlnit. Puțina mea experiență de viață m-a învățat că nimeni nu e stăpîn pe nimic, totul este o iluzie — și asta e valabil de la bunurile materiale pînă la bunurile spirituale. Cine a mai pierdut o dată un lucru pe care îl socotea garantat (ceea ce mi s-a întîmplat de-atîtea ori) învață pînă la urmă că nimic nu-i aparține.
Și dacă nimic nu-mi aparține, nu trebuie nici să-mi pierd timpul bătîndu-mi capul cu lucruri care nu sînt ale mele; mai bine e să trăiesc ca și cum astăzi ar fi prima (sau ultima) zi din viata mea.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!