agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 7157 .



Despre Rodrigo
proză [ ]
- filă de jurnal -

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [oldrimsix ]

2006-06-25  |     | 




DESPRE RODRIGO


De fapt nu chiar "despre Rodrigo", ci mai degrabă despre celebrul lui concert Aranjuez. Cu care m-am întâlnit în toamna lui '71, când surmontam cu oarece dificultate distanța pusă de repartițiile guvernamentale față de prietenul meu Eugen. Cu care acum mă văd încă și mai rar, așa cum se cuvine locuitorilor aceluiași cartier, rămas aproape fără "fabrici și uzine". Dar, între timp, traversareea celei de-a doua vârste și consolidarea de poziții strategice într-a treia ne-a învățat pe ambii să utilizăm creator batrânul principiu etrusc "no newsgood news".

Eugen păstrează încă și acum, într-un fel de cameră de zi, prima lui piesă de mobilier, cumpărată, din primele salarii, cu un an înainte de întâlnirea mea cu concertul: o canapea extensibilă continuată printr-un raft utilizabil ca bibliotecă. Și-a purtat-o prin interminabila serie de camere închiriate, până ce s-a stabilit, mai întâi el, aici, în "cartierul de vest", cum îi spune cu humor alt prieten comun, din confreria fizicanților, Drumului Taberei. Singurul cartier de blocuri oarecum romantic.

Într-unul din aceste bârloguri mi-am dus colaboratoarea mai tânără, provenită dintr-o fostă elevă din clientela de "meditații" date ca student. Am dus-o când epuizasem "filmele-flăcări văzute'mpreună", dacă mi-aș putea permite perifraza (falsă modestie, eu sunt autorul, îmi permit orice, pe riscul meu), când parcurile ajunseseră inconfortabile, vremea tomnatecă smârcoasă devenind, când totuși locurile de mare tradiție ale irepetabilei vieți de student le păstram ca pe niște muzee secrete, unde nu-ți duci colaboratoarea: patiseria Capitol, vis-à-vis de Gambrinus, cofetăriile Albina, de pe Academiei și Tosca, de la parterul blocului unde locuise "tehașul", fostul nostru decan. Când pizzeriile mai aveau câțiva ani până să apară.

Reușisem performanța secretă de a-mi reuni prieteni din săgeți diferite ale rozei vânturilor personale, sport pe care aveam să-l mai practic anii următori, cu alți și alți prieteni, chiar și după ce Loara, poeta, care se considera "soarele", oarecum iritată după întâlnirea cu Raoul, scriitorul, alt buric al pămâtului, îmi demolase sentențios procedeul brevetat.

Eugen nu ne-a tratat cu țuică fiartă, cum sezonul ar fi cerut, ci cu ultimele benzi procurate: Leonard Cohen și acest concert. De fapt nu era decât partea lui a doua, adagio și mulți ani de atunci nici nu m-am gândit că un concert nu poate să nu aibă trei părți. Dar despre părțile lui mai târziu. Evident, punerea în contact a ființelor la care probabil în momentul ăla țineam cel mai mult a avut atunci același efect de respingere ca și în cazul edițiilor ulterioare ale cretinului și consecventului meu experiment. Pe Eugen, obișnuit să cultive gagicile pe bandă rulantă, l-a enervat importanța, disproporționată în ochii lui, ce-o dădeam, vădit, tinerei colaboratoare, iar pe aceasta din urmă a iritat-o proaspăta descoperire că, deși nu-și pusese problema, i-ar fi fost imposibil să cucerească întregul teritoriu al ființei mele, o provincie fiind zălogită, precum Pocuția, unei prietenii pe termen lung. Dar concertul, sau ceea ce credeam noi atunci a fi fost concertul Aranjuez, ni s-a imprimat pe suflet.

M-am gândit de multe ori la factorii care să-mi fi anesteziat noțiunile de teorie a muzicii până la a uita de cele trei părți ale oricărui concert. Nu-i imposibil ca interpretarea adagio-ului nu de către o orchestră simfonică, ci de Modern jazz Quartet, să mă fi deconectat de la noțiunile elementare ale speciei muzicale.

Abia după ce condusesem colaboratoarea acasă, pe teritoriul aceluiași cartier, da, ați ghicit, domnior președinți, același cartier de vest, în lungul drum al troleului către casa mea de atunci, din cu totul alt cartier, cu fabricile și uzinele lui, abia atunci am desprins linia melodică din contextul emoțional al serii și am realizat că era una din piesele preferate ale bunicii mele, fie ea acum odihnită. Atâta că bunica mea o știa de "Aranguez", cu o stranie pronunție rusofonă, care face din harbuz – garbuz. Stranie pentru că bunica mea recitase pe ascuns Doina, zeci de ani, fără să bănuie, săraca de ea, că ceea ce fusese odată incorect politic avea sa mai fie, în ziua de azi, la fel de incorect politic.

"Mon amour, sèche les fontanes, mon amour", spunea Richard Anthony, pe tema muzicală a părții a doua. Cu doar doi ani în urmă, auzisem, în practică la Iași fiind, la câteva zile după ce Armstrong făcuse acel pas uriaș pe Lună, un impresionant montaj radiofonic, în care același Richard Anthony și nemuritoarea Amalia Rodriguez rosteau pe aceeași melodie, pe rând, câte o frază, cântecul făcut din adagio devenind dialog de Dragoste.

Cinci ani mai târziu, într-un moment oarecum nodal al existenței mele, Eugen mi-a dăruit vechea lui înregistrare a "concertului" Aranjuez, alături de un album cu Leonard Cohen, pe câteva casete audio cumpărate de mine la negru.

Piesa literară aferentă, Concierto de Arnjuez, începusem s-o scriu în toamna anului precedent și aveam s-o finisez abia peste încă un an, exact înaintea contactului cu cenaclul Joc Secund, importat de frumoșii nebuni ai institutului de chimie fizicală după înghițirea lor de La suprema madre, în urma așa zisei fisurări a clădirii din Vasile Lascăr, de către cutremurul cel mare, din '77. Pentru ca apoi, în '99, când am "performat" tenacea muncă de rescriere a întregului meu patrimoniu textier, în vederea volumului Glissando, unele piese au suportat modificări structurale fundamentale, dar concertul s-a dovedit o nucă tare, gradul de intervenție nedepășind 2%.

Între timp, însă, în toamna lui '87, când lansasem o nouă campanie de recuperare a muzicilor d'antan, am dat, în discoteca altui prieten, nu numai de dramaticul album I mali del secolo, al lui Adriano Celentano, dar mai ales am descoperit siderat versiunea integrală a concertului Aranjuez: allegro con spirito, adagio, allegro gentile. Solist, József Zsápká, cu Orchestra Națională Slovakă. Figura energică, smeadă, oacheșă, mustăcioasă, a chitaristului, te duce la concluzia logică a pronunțării în topică maghiară a numelui său: Zsápká József. Jozsy al meu trebuie să fie țigan ungur, dacă are nebunia asta muzicală în el. Și forța. Nimic mai firesc pentru orchestra națională slovakă, decât să aibă ca solist un țigan ungur. Þiganii au geniul congenital al muzicii și dintre toți, cei unguri îl au la nivel de masă și de europeană tradiție.

Numai că această orchestră nu cântă deloc allegro gentile partea a treia. Am auzit de atunci multe înregistrrări spaniole, toți nativii, toți consangvinii compozitorului orb cântă partea a treia allegro gentile, fără îndoială așa l-a scris Rodrigo, dar după ce ai ascultat o singură dată orchestra asta slovakă, toate interpretările spaniole îți sună, vai, cam tarantellă. Îmi place să cred că dirijorul slovak se va fi lăsat sedus de forța concentrată în privirea cruntă a chitaristului Józsy și a tras orchestra către ceea ce s-ar putea numi, fără să mă pricep, allegro con brio. Mult mai rezonantă cu atmosfera anului '40, când Rodrigo ne dăruise concertului frumoaselor lui zile imaginare de la Aranjuez. Rezonantă chiar cu lapidara replică a a altui personaj cu nume maghiar, cehul Viktor László, în barul de capăt de lume al lui Rick: "Dacă încetăm să respirăm, pierim; dacă încetăm să luptăm, lumea va pieri". Replică ce poate tăia apele mării, să poată trece poporul ales al celor care mai vor să lupte. Cam asta e ce comunică Józsy bácsi, de-a lungu' întregului concert Aranjuez, mai ales în partea lui a treia.

Penultima etapă ar fi o incursiune de pradă într-o librărie numită Prietenii cărții, din palatal de altă dată al Curentului, unde o vreme cât aproape două generații se tipărea Informația Bucureștiului. Acolo am găsit, într-o colecție numită Prestige classic aceeași înregistrare cu chitaristul Józsy. Am comprimat-o în format mp3 și o țin pentru prietenii cu grad de intimidate și angajare emoțională comparabilă cu cea din contextul primului meu contact cu vraja Aranjuezului și a frumoaselor lui zile.

Ultima etapă nu există. Nici o etapă nu-i niciodată ultima...

17.08.2005, 12:13 – 14:09

Citiți volumul Nisip peste bordul nacelei, de același autor

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!