agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3200 .



Statuia omului cu brațele îndreptate spre lună
proză [ ]
pt. Kersti Kattai

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [kopilotu ]

2006-11-22  |     | 



Știu, o să-mi spui că nu-s bun de nimic. Că singura mea preocupare în viață este să mă reinventez prin diverse tablouri anonime pe care le ridici în fiecare dimineață din cutia ta poștală, admirându-le adormită la o cafea. De fiecare dată însă îți amintești de mine și răsfoiești grăbită ziarul pagină cu pagină. N-am să apar nici astăzi în Postimees, degeaba mă cauți acolo. Nu sunt nici la morți nici la vii, nici în fotografii, articole sau știri. Te uiți pe hartă la vreme de parcă ți-ar fi frică de iarnă. Cumva te înțeleg. Tu știi cel mai bine ce se ascunde înăuntrul statuilor acoperite de zăpadă.
Totul a început într-o toamnă, când am aterizat ca oricare altul pe un pământ necunoscut. Știi despre ce pământ vorbesc... doar te-ai jucat de atâtea ori cu el. Þi-am urmat pașii pe aceleași străzi, parcuri și dealuri, oprindu-mă obosit pe o bancă, privind orașul de sus. Am închis ochii închipuindu-mă fericit.
Cineva mă bătu pe umăr. Lângă mine stătea un bătrân. Încercam să-i disting ochii printre sprâncenele stufoase. Era scund și avea permanent ticul de a-și ciupi barba.
- Dumneavoastră suferiți de o problemă, îmi spuse el preocupat.
- La ce vă referiți?
- La nimic grav sper... dar nu vă temeți. Eu sunt Johann Sebastian Bach. Meloman. Îmi place foarte mult Schubert. Probabil știți sonata sa în Si Bemol Major... mai cu seamă bucata „Allegro vivace con delicatezza”. Un geniu.
Nu știu dacă ți-am povestit vreodată despre visele mele. Ele mă purtaseră până aici pas cu pas.
Înaintam obosit printr-o pădure. Călcam cu putere frunzele abia căzute din copacii înalți ce mă acopereau. Abia dacă am perceput lăsarea serii. Orbecăiam în beznă printre crengi cu speranță. Într-un târziu, m-am oprit trist din mers și m-am așezat la rădăcina unui copac uriaș. Mi-aș fi dorit să-i zăresc vârful, să mă bucur de cerul înstelat.
- N-am să găsesc niciodată locul, îmi spuneam. Poate că totuși nu există. Am obosit de-atâta mers.
Mi se făcuse foame, însă desaga pe care o purtam pe umăr era goală. Am băgat repede mâna în buzunarul de la piept și am scos o hartă. De undeva de sus se aprinse o lumină. Priveam liniile hărții ce începuseră să se modifice în fața ochilor mei.
- Copacule, pe unde s-o apuc? Răspunde-mi!
Copacul își mișcă frunzele murmurând.
- Urmărește linia acestui pământ și coboară. Coboară.
Mă atinse cu crengile sale și mă împinse la vale. Mă rostogoleam cu viteză prin iarbă. Repede. Tot mai repede.
- Vedeți, stați așa singur pe bancă, poate v-aș putea ajuta cu ceva. Prin locurile astea frigul se lasă repede.
Știu. Bătrânul acesta apăruse de nicăieri pe banca mea întrebându-mă despre mine. Poate ar fi trebuit să-l consider nebun și să plec. Dar n-am făcut-o. Am început să-i destăinui ultimul meu vis.
- Se făcea că aterizasem pe un pământ necunoscut.
- Asta e foarte interesant, mă întrerupse el. Locurile necunoscute sunt pline de mister. De pildă odată am vizitat și eu un astfel de loc și acolo mi-am descoperit prima nevastă, știți, avea un păr negru, lung până la brâu și m-a fermecat așa dintr-o dată cum numai într-un loc de ăsta neobișnuit poți întâlni asemenea creaturi fantastice...
- Domnule... Bach! Tocmai vă povesteam...
- Ah, da, da, scuzați-mă. Îmi aduc aminte așa câteodată... vă rog, continuați.
- Mă plimbam pe străzile acelui pământ, prin parcurile și pe dealurile lui căutând oamenii, dar nu vedeam pe nimeni. La un moment dat mă pierdusem. Trebuia să ajung la locul inițial dar nu mai știam pe unde.
- E incredibil ce spuneți, da, dar unde e problema? interveni el din nou. Știți, și eu m-am pierdut de multe ori prin tot felul de locuri, dar nu mi-am bătut capul cu asta... am mers pur și simplu înainte fără să mă gândesc unde mă port pașii. Așa am reușit să îmi descopăr a doua nevastă. Lucra la o cafenea pe undeva pe o stradă oarecare și din prima clipă când am zărit-o viața mea parcă s-a...
- Domnule Bach...
- Ah, da, da, scuzați-mă. Îmi face plăcere să-mi amintesc despre tinerețe...
- Atunci mai bine povestiți-mi dumneavoastră care e problema.
- Nu, nu e nici o problemă. Doar că... am întâlnit odată ceva nemaivăzut.
- Ce anume?
- Nu știu dacă ar trebui să vă mărturisesc dar... știți, îmi sunteți simpatic. Păreți om de treabă, cu probleme. Cu toții avem probleme. Eu sunt doar un meloman. Îmi place Schubert. A fost un geniu. Știți geniile cum au întotdeauna probleme... hehehe.
- Desigur...
Se apropie de mine șoptindu-mi la ureche secretul existenței sale.
- Da, este secretul existenței mele! Vedeți și dumneavoastră de ce!
Acum o să râzi, dar l-am crezut. Avusesem amândoi același vis. I-am și spus asta, după care m-a privit tremurând. I se putea citi groaza în ochi.
- Atunci, veniți cu mine! și mă luă de mână grăbit.
Am coborât dealul spre râu, amintindu-mi acea rostogolire din vis.
- Te-ai pierdut cumva? vorbi cineva în spatele meu.
M-am întors brusc și am zărit un pitic care râdea la mine.
- Știu eu pe unde trebuie să o iei, îmi spuse. Dar trebuie să-mi dai ceva la schimb. Ce ai să-mi dai? Hehe…
Piticul continua să râdă spre mine. Nu înțelegeam de unde apăruse. Îl priveam și nu puteam scoate nici un sunet.
- Haide mai bine la cabana mea, continuă el. Acum e noapte, nu vezi? Nu-i nimic. Timpul nu aleargă atât de repede aici. Mâine dimineață vei ajunge. Dar ce-mi dai în schimb? Trebuie să-mi dai ceva neapărat! Hehe…
Nu știam ce puteam să-i dau. Desaga mea era goală, iar la hartă… nici nu mă gândeam. Era a mea și trebuia să găsesc locul indicat în ea. L-am întrebat:
- Bine… dar ce vrei să-ți dau? Nu am nimic la mine!
- Hehe, ba ai și o să-mi dai! Altfel nu vei găsi niciodată locul. Hai la cabană acum. Poate găsești ceva până acolo! Hehe…
M-am lăsat purtat de pitic spre cabana lui. Oricum era mai bine decât să fi rămas din nou singur în pădure. Am ajuns la o casă construită printre ramurile unui fag. Am intrat și m-am așezat pe un scaun.
- Nu uita că trebuie să-mi dai ceva în schimb pentru ajutorul meu! Hehe! Și uite că am văzut ceva ce-mi doresc de la tine.
L-am privit nedumerit.
- Vreau inelul tău! Îmi place! Dă-mi-l!
- Dar eu nu am nici un inel! i-am răspuns.
- Ba ai! Privește-ți mâna!
Am privit și am căzut pe gânduri. Purtam pe degetul inelar al mâinii drepte un inel de argint. I l-am oferit fără să înțeleg ce se petrecea.
- Mâine de dimineață să te trezești devreme, mi-a spus piticul. Ai ceva de mers. Eu voi pleca cu treabă. Să o iei spre sud după colina cu cei trei fagi în formă de arc. Hehe! Și mult noroc!
Am adormit gândindu-mă la inel. Când m-am trezit din vis am găsit colina cu cei trei fagi în formă de arc și am luat-o spre sud.
Bătrânul se opri în fața unei case. Am intrat într-un fum negru din care apăru tușind un alt bătrân, înalt, cu hainele murdare.
- Deranjăm, Richard? întrebă ironic domnul Bach.
- Lasă glumele, vorbi celălalt supărat. Tu nu vezi? Iar nu mi-a ieșit. Sunt un prost! Nu știu unde greșesc nenorocita aia de formulă.
- Nu mai contează... Þi-am adus pe cineva.
- Cine? Cine ești dumneata? tresări zărindu-mă.
- Numele meu este...
- Nu mă interesează numele dumitale. Eu rețin numai numele geniilor. Ce, ești cumva geniu?
- Richard, dumnealui i s-a întâmplat același lucru, interveni domnul Bach.
- Ei, nu zău. Johann, tu știi că străbunicul meu a dat mâna cu Wagner. O mână de geniu.
- Wagner... Nu s-a comparat niciodată cu marele Schubert.
- Ãla era austriac, Johann. Hai, intrați! Parcă au zburat niște scaune după bufetul acela. Poftiți, așezați-vă și nu luați în seamă deranjul.
Casa acelui bătrân profesor era un imens laborator. Þii minte că ți-am povestit odată despre Aranius, prietenul acela al meu care dorea să se facă nevăzut. Nimeni nu mai știe nimic despre el de câțiva ani. A dispărut odată pur și simplu. Mă îngrozea gândul că ar fi putut reuși în experimentele lui. Casa acestui bătrân semăna mult cu a lui. Pentru o secundă am avut senzația că s-ar fi întors.
- Nici gând, vorbi profesorul. Odată plecat nu te mai întorci. Eu încerc altceva aici. Trebuie să dau mâna cu Wagner așa cum a făcut străbunicul meu. Puțin îmi pasă dacă mă mai întorc sau nu.
- Dar înțelege, dânsul trebuie să ajungă acolo. Am avut amândoi același vis. Eu sunt prea bătrân să mai pot trece prin așa ceva.
- Nu. E periculos. Locul ăla e bântuit.
- Domnul Bach are dreptate, am intervenit. Vă rog, ajutați-mă. Altfel n-o să înțelegem niciodată de ce.
Profesorul mă privi scurt. Căzu pe gânduri pentru o vreme apoi dispăru în bucătărie. La întoarcere mi se adresă.
- Dumneata ești nebun la cap. Foarte bine, să nu zici că nu te-am avertizat. Cu nebunii nu stau prea mult pe gânduri. Îi las să se ducă. Poftim, ia crema asta și unge-te cu ea la noapte.
- Mai am o singură problemă, am vorbit eu încurcat.
- Ce mai e? se răsti el la mine.Văd că ești un om cu multe probleme. Nu-i de mirare că acestui zănatec îi place de dumneata.
- Abia am aterizat pe acest pământ. Nu am unde să dorm.
Profesorul se lovi cu palma peste frunte.
- Bravo, Johann! Ai ajuns să-mi aduci în casă oameni ai străzii. Minunat!
Apoi către mine.
- Dormitorul e în partea aia. Ai grijă, măi băiatule!
Am mers mult timp, până ce o nouă pădure mi-a apărut în cale. Iar mă pierdusem. Se lăsase seara și mă gândeam la acel pitic neînțelegând. Deodată am auzit o voce care mă cutremură.
- Te-ai rătăcit? Hehe! Lasă că știu eu cum să găsești locul. Numai că trebuie să-mi dai ceva. Ce-ai să-mi dai? Hehe..
- Iar tu? l-am întrebat nervos. Lasă-mă în pace! Mă lipsesc de ajutorul tău. Uite unde m-ai adus... în altă pădure!
Piticul, fără a se opri din râsul său obositor, îmi răspunse:
- Ãla era frati-miu! Nu știu ce ți-a zis el, dar eu te pot ajuta! Numai că trebuie să-mi dai ceva.
- Și ce vrei să-ți dau? i-am răspuns enervat. Nu am nimic la mine!
- Vreau brățara ta! Hehe...
În clipa aceea, mi-am privit brațul stâng și am observat o brățară de argint. Am rămas înmărmurit. L-am urmat pe pitic la cabana lui construită printre ramuri de stejar. Am adormit cu gândul la inel și la brățară.
Dimineață am ajuns la colina cu cei trei stejari în formă de arc, așa cum îmi spusese piticul al doilea. De acolo nu mai era decât un pas.
M-am întrebat adeseori despre cât de nebun trebuie să fii pentru a putea modifica timpul și spațiul. Dar pentru a păși în vise, a călători prin ele? Îți mărturisesc sincer că habar n-aveam ce trebuia să urmeze. M-am plimbat agitat prin dormitorul profesorului până la miezul nopții când am folosit crema miraculoasă. M-am întins pe saltea și am închis ochii. Eram pregătit pentru orice fel de sfârșit.
Când am deschis ochii era încă întuneric. Mă durea capul și abia puteam să respir. Încercam să-mi aduc aminte ce se petrecuse cu o seară înainte.
Aterizasem pe acel pământ unde l-am întâlnit pe Bach, bătrânul cu problemele și visul halucinant pe care îl avusesem împreună. Ajunsesem în casa de lângă râu a profesorului și folosisem crema ce ar fi trebuit să mă poarte de cealaltă parte a nopții.
Rămăsesem așa clipind amorțit, privind în întuneric.
- Te-au drogat, spuse o voce din dreapta mea.
Am încercat să întorc capul, dar nu am reușit. Îl simțeam prea greu.
- Cine e acolo? am întrebat.
- Unul tot ca tine. A mai fost altul aici și de când l-au luat nu s-a mai întors. Cine știe ce e dincolo în lumină?
Am tăcut amândoi pentru câteva minute. Puteam să-i aud respirația lângă urechea mea, dar nu reușeam să mă mișc deloc. O amorțeală stranie îmi invadase trupul. Vocea însă îmi vorbi din nou.
- Eu totuși cred că am murit și acum așteptăm aici, în antecameră, până ne vine rândul la judecată.
- Fugi domle de aici că nu te cred, am răspuns speriat.
- Aș fugi dacă aș putea, dar nu mă pot mișca deloc.
- Nici dumneata? Nici eu. Ce să fie și asta? Crezi că am putea fi într-un spital?
- De nebuni, în orice caz ar fi. Eu stau aici de ceva timp și aștept să mă ia mâna aia. A mai fost altul aici, chiar unde stai dumneata acum. Cine știe cât o fi trecut de când l-au luat. Simt că-mi pierd mințile. Sunt convins că ne-au drogat. Nu mă pot mișca deloc și când spun asta mi-e frică de...
Dar nu apucă să termine că se porni cutremurul. O lumină puternică se deschise în fața noastră. N-am putut privi înainte. Vuietul acela dură câteva secunde, timp în care am putut desluși de undeva din depărtare strigătele de ajutor ale colegului meu de suferință. Apoi lumina se stinse la fel de brusc cum apăru. Se așternu din nou liniștea în locul acela de unde așteptam să fiu luat mai devreme sau mai târziu.
Crema profesorului. Ea trebuia să fie de vină pentru toată povestea asta cu mâinile, amorțeala, cutremurul, lumina. Poate că ăsta trebuia să fie drumul către cealaltă parte a nopții.
Nu știu cât am zăcut acolo nemișcat. Ajunesem să cred că fusesem păcălit de acei doi bătrâni lunateci. Închisesem ochii amintindu-mi de Aranius și visul său de a se face nevăzut.
- De ce să mă limitez aici? mi-a spus el odată. Universul e mare. Sunt atâtea lucruri pe care trebuie să le cunosc, iar pentru ele am nevoie de o altă înfățișare.
- Bine, dar... ai tot ce-și poate dori un om. Unde vrei să ajungi de fapt?
- Acolo unde nimeni n-a ajuns încă. Îți poți închipui de pildă că tărâmul viselor există cu adevărat și nu l-a explorat nimeni niciodată? Eu voi fi primul care v-a ajunge acolo. Crede-mă, ne vom reîntâlni.
L-am părăsit abătut. L-am crezut, cu siguranță, nebun. Întorcându-mă acasă, pe drum mi s-a făcut rău. Am căzut pe stradă ținându-mă cu mâna de piept.
M-am trezit brusc când cineva din stânga mea începu să strige după ajutor.
- Strigi degeaba, i-am spus resemnat.
Vocea încetă, apoi îmi răspunse cu teamă.
- Dar dumneata cine ești?
- Unul tot ca tine. A mai fost altul aici și de când l-au luat nu s-a mai întors. Cine știe ce e dincolo în lumină?
- Ajutooor, ajutooor, reîncepu vocea.
- Nu mai striga. Oricum nu te aude nimeni, decât eu.
- Nu vreau să mor, nu vreau să mor.
- Asta în cazul în care nu suntem deja morți. Auzi, tu crezi în judecata de apoi?
- Ești sinistru... trebuie să facem ceva să ne salvăm.
- Da. Liniștește-te. O să se termine în curând.
Când a venit vremea, s-a pornit din nou cutremurul. O mână mă apucă de față și mă trase cu repeziciune înspre lumină. La capăt, în jurul meu era albastru. Totul se rotea în acea noapte fără de sfârșit. De undeva de departe ceva se apropia de mine. La început era un simplu punct alb, apoi o stea strălucitoare, un bulgăre de lumină ce prindea contur, o formă stranie, o ființă călărind un armăsar negru ce deseori se preschimba într-un porc de foc pe care îl striga „Fritz”.
- De ce îl strigi cu numele ăsta așa de caraghios? l-am întrebat când a ajuns lângă mine.
- Fritz e acel ceva ce ne călăuzește pașii până la moarte. Mă va purta departe.
Îl urmăream cu privirea rotindu-mă încontinuu. Imagini ciudate se deschideau în fața ochilor mei.
- Te vezi? Ești doar un cap. Ieși din el.
Am închis ochii și am ieșit. Când i-am redeschis m-am privit înmărmurit.
- Rostește ceva.
- Un om cu două capete!
- ... cu două capete, repetă celălalt cap al meu.
- De câte ori te poți dedubla? mă întrebă vocea.
Am repetat gestul de multe ori. N-aș fi putut număra toate capetele ce pluteau atunci în jurul meu.
Ca la un semn totul s-a oprit din rotație. Aranius mă privea de pe porcul său de foc și bătu din palme. Cortina aceea albastră se trase. Mă aflam într-o cameră inconjurat de oameni, toți având chipul meu. Cel din stânga mea începu să râdă și-și scoase masca. Era bătrânul Bach. Cel din dreapta îl imită. Era profesorul Richard. Rând pe rând fiecare procedă în același fel. Erai și tu printre ei. Fiecare om pe care mi-l puteam aduce aminte după atâția ani. Aranius însă dispăruse. Încercam să-l descopăr prin mulțime, dar nu era nicăieri. Profesorul se apropie de mine și mă mângâie pe frunte.
- Hei, băiete, scoală! Haide, ai dormit destul. A venit iarna.
M-am ridicat speriat. În cameră nu se afla decât profesorul. Cu toții dispăruseră ca într-un vis.
- Unde sunt?
- La mine acasă. Te-a adus în toamnă prietenul Bach. Vroiai să te duci acolo, nu-ți amintești?
- Nu, unde sunt ei?
- Care ei?
- Ei toți. Purtau chipul meu când s-a deschis cortina. Erau chiar aici lângă dumneavoastră.
- Ce tot vorbești? Eu locuiesc singur, măi băiete. Te-am ajutat cât am putut. Acum, a sosit timpul.
Afară ningea deja. Nu-mi era frig. Am pășit din nou pe străzile acelui pământ necunoscut. M-am plimbat mult timp căutând oamenii. Știi doar că te-am întrebat de-atâtea ori despre ei. Nu vedeam însă pe nimeni. Eram încă răscolit de ultimul meu vis. Cu siguranță Aranius reușise. Acum eram convins. Vorbele lui fuseseră adevărate. Colinda mereu visele așa cum își dorise dintotdeauna.
Când am ajuns în centru i-am găsit pe toți acolo: copacul, cei doi pitici, bătrânul Bach, profesorul Richard, omul cu două capete, Fritz. Împietriseră cu toții de atâta iarnă.
Parcă ieri aterizasem pe pământul acesta necunoscut. Nu mai rămăsese nimic din visele mele. M-am oprit în mijlocul lor privind luna luminând în spatele copacului împietrit.
- Atinge-o, îmi vorbi statuia omului cu două capete. Atinge-o și vei fi acasă.
- Ba nu va fi, ba nu va fi, râse primul pitic.
- De ce nu va fi? întrebă bătrânul Bach.
- Fiindcă Universul e infinit, râse al doilea pitic.
- Așa este. Calea de întoarcere nu există, vorbi profesorul.
Statuile se adunară cerc în jurul meu discutând despre mine, însă deja nu le mai ascultam. Priveam fermecat luna, pământul acela pe care îl vedeam pentru prima oară de jos, din zăpadă. Încercam să-l ating.
- Ba există. Calea de întoarcere există. Nu-i așa, Fritz?


§


Grupul de turiști se apropie în tăcere. Ghidul păși în față și începu să vorbească.
- După cum vedeți, în mijloc se află statuia omului cu brațele îndreptate spre lună. E o statuie fantastică.
- Cum adică? întrebă din mulțime un copil cu fular roșu.
- Se mișcă în funcție de locul lunii pe cer. O urmează pas cu pas în cursul rotației. Brațele statuii indică cu precizie locul ei. Acum se află de partea cealaltă a pământului, de aceea statuia indică pământul. Noaptea însă brațele ei se ridică spre cer.
- Cunoașteți motivul? întrebă mama copilului.
- Nimeni nu mai știe exact cum a apărut statuia aici și nici cum funcționează. Bătrânii vorbesc de legenda magului Aranius, ființa picată din lună. Calul său nu l-a putut duce mai departe. Împietrise deja. De atunci speră să atingă din nou luna, să se întoarcă acasă.
- Dar animalul ăsta de la picioarele lui, ce este¬? întrebă iar copilul.
- Unii spun că ar fi fost un porc de foc.
- Dar de fapt...? întrebă un domn cu umbrelă.
- De fapt... poate că a fost doar speranța lui.
- Și celelalte statui... ce reprezintă? întrebă un tânăr înalt cu geacă albastră.
- Se spune că ar fi rămășițele visurilor lui. E o poveste, bineînțeles. Cred că e timpul să mergem mai departe. Sunt atâtea de vizitat în orașul nostru...
Grupul de turiști se îndepărtă gălăgios. Dintre ei însă, ai întors privirea și te-ai apropiat. Mi-ai atins brațele cu mănușile pline de zăpadă. Te-ai uitat în jur de frică să nu te vadă cineva și mi-ai strecurat în palme un inel și o brățară de argint, apoi mi-ai făcut cu ochiul complice. N-am putut să nu-ți zâmbesc drept mulțumire.
Acum sunt pregătit să plec din nou spre un alt pământ. Iarna a luat sfârșit, iar tu probabil ai terminat deja cafeaua de dimineață și te grăbești să lucrezi. Mereu cu același pământ.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!