agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2677 .



Părerile soldatului de scorțișoară
proză [ ]
Sărbători fericite, agonauți!

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Pip ]

2006-12-25  |     | 



Câmpurile luceau orbitor, acoperite până la orizont de pulberea albicioasă. Soarele evaporase belșugul de umezeală iar gerul, neîntrerupt, transformase fulgii apoși, așternuți cu spor, în ciorchini clădiți din minuscule cristale sclipitoare. Omătul greu, ușor de modelat, lăsase locul unui așternut sfărâmicios, care întorcea razele de soare în valuri de lumină sticloasă. Ochiul, lovit de albul tare, se zgribulea ca un pui de vrabie, se strângea într-o încrețiură despicată de lama umedă a pleoapelor aproape închise, din care lacrima curgea prelins, vărsând o dâră caldă pe obrazul asprit de frig.
De-a lungul drumului care însoțea liziera pădurii, coaja imaculată trosnea surd, sub nervurile groase, de cauciuc, ale rotilor. Camionul verzui se opintea răbdător. Doi câte doi, soldații ocupau posturile de pază, așezate la kilometrii unul de altul. Săreau, încotoșmănați, fără să mai folosească scările, rostogolindu-se în zăpadă cu tot cu ranițele pe care le purtau în spate. Coborau, fie lângă terasamentul căii ferate, fie la marginea pădurii, sau, pur și simplu, în câmp deschis, după cum fusese stabilit postul, după cum le era norocul. Apoi, camionul își relua mișcarea greoaie. Se făcea din ce în ce mai frig, lumina tremura, sleită de puteri. Ziua de iarnă era pe sfârșite.
Ghemuit în oblonul de lemn, cu fața vânâtă, buhăită și pumnii prinși la subsuoară, în cruciș, soldatul își aștepta rândul, ținând bărbia în piept. La următoarea oprire trebuia să coboare împreună cu “Rinocerul”, partenerul său. Amestecul de rătăcire și nemulțumire care pusese stăpânire pe el de câteva zile, îl obliga să se refugieze în amintiri. Căpătase obiceiul de a folosi mângâierea blândă a faptelor devenite trecut, ca pe o plasă de siguranță, dedesubtul salturilor acrobatice la care îl obligau trăirile prezentului. Hoinărea după bunul plac prin labirintul memoriei, purtând asupra sa ieșirea de siguranță, intacta luciditate, care îl aducea în real, exact atunci când avea nevoie, cu treceri instantanee, ferite de zone tulburi. Revenea des asupra unei întâlniri, din prima săptămână de armată.
Taica, un colonel cu înfățișare de bunic petrecăreț, îi dădea ocol, privindu-i insistent fața stacojie. İminența pensiei așezase pe chipul ofițerului un zâmbet drăgăstos, pe care îl purta voluntar, de dimineața până seara. Părul era mai mult alb iar fața adânc brăzdată de tutun, băutură și nopți nădușite între coapse femeiești. Mâna stângă, ridicată la nivelul umărului, undeva în lateral, purta nelipsita țigară. Bunicuțul îl cerceta atent, ca pe un animal exotic, rotindu-se încetișor în jurul lui. Stăpânit de o mirare muțumită, părea a spune: “am trăit s-o văd și p-asta”. Vorbea plescăit, cu un glas stins, sacadat, aproape că despărțea cuvintele în silabe.
- Cum te cheamă, soldat?
- Zarizan, Ghiocel Zarizan, veni răspunsul, purtat de o voce pițigăiată și răgușită, o goarnă de carton din bâlciurile de altă dată.
- Zarizane, de ce, mă-ta-n cur, umbli cu boneta trasă pe ochi, ziua în amiaza mare? Te crezi la bal mascat? Ești smecher, ai, vrei să ne prostești pe toți?!
- Am cea mai mică bonetă pe care am găsit-o la magazie. Așa îmi stă mie, am capul prea mic… foarte mic și îmi cade pe ochi, nu mai știu cum s-o pun și ce să-i fac.
- İ-auzi! De unde ești, bă, opăritule?
Trase adânc din țigară, după care își linse, fără grabă sau jenă, buzele.
- Din Buzău.
- Aoleu! Din Buzău!?
Sprâncenele înspicate se înghesuiră grijulii, deasupra ochilor lăcrămoși, cu pleoape răsfrânte. Reluă asediul:
- De unde, din Buzău?
- Din Simileasca.
- Din Simileasca!!!
- Da.
- Unde sunt patru țigani, pe metru pătrat?
- Da.
- Aoleu! Și eu, tot de acolo, sunt! Ești de-al meu Zarizane, mă-ta-n cur, de ghiocel! M-ai înțeles sau nu m-ai înțeles?
Pufăi satisfăcut din țigară, plescăi, după care își linse buzele tacticos, cu o limbă harnică, umezită din abundență. Zâmbi destins, încrucișând privirea plină de simpatie și curiozitate, cu a soldatului.
- Vezi că sunt cu ochii pe tine, să nu mă faci de rușine că-ți torsionez caisele. Roti mâna dreaptă, ca și cum ai înșuruba un bec, dar brusc, dintr-o mișcare.
- Să fii cuminte! Bă, m-ai înțeles sau nu mai înțeles?
Ușurat, Ghiocel dădu din cap afirmativ afișând un zâmbet care se străduia să împingă boneta, proptită, pe deasupra ochilor, de piramida nazală.
După dialogul din prima săptămână de armată, nu mai scăpase de acel “să fii cuminte”, urmat de gestul rapid, din încheietura mâinii drepte. Totul se încheia, invariabil, cu “m-ai înțeles sau nu m-ai înțeles”. Dar Taica nu se oprise aici. Bilete de învoire primite pe neașteptate, intervenții la ofițerii companiei, selecții la corul unității, care să mai îndulcească asprimea zilelor de instrucție, scoateri din gardă pe motive medicale, toate veniseră către Zarizan, din partea generosului colonel, fără ca el să le fi cerut. Mai erau apoi discuțiile prelungi, despre Simileasca Buzăului, între patru ochi, din nopțile când Taica era de serviciu pe regiment, ore întregi care înmuiau inima plăpândului soldat. Gândurile îi zburau atunci, la casa și strada copilăriei, la maică-sa care îl iubea ca pe ochii din cap, la taică-său pe care nu-l cunoștea decât din poze.
Se întreba de ce oare îl alesese tocmai pe el? Bănuia că e un fel de ieșire din scenă, grandioasă, pe care și-o alesese, înadins, bătrâna cătană. O îngrămădire de fapte bune, acum, la final, pentru a mai spăla din păcatele adunate atâția ani ori cu dorința de a lăsa în urma lui o amintire luminoasă. Dar faptul că Taica se purta cu el ca un părinte, nu îl lăsase neatins. Încetul cu încetul, se legase de colonelul care părăsea, cu bucurie nedisimulată, lumea armelor, ordinelor și a regulamentelor. Chipul obosit dar șugubăț, laolaltă cu vocea ștearsă, inconfundabilă, îl făceau să tresară.
Însă nu toate întâlnirile din cazarmă fuseseră la fel de norocoase pentru micul buzoian. Scăpase de bătaie, de mai multe ori, ca prin urechile acului. Reușea să se certe, mai ales la cantină, din cauza rândului, cu soldați care aveau de două ori greutatea lui, parcă îi alegea. Nu era un obraznic și nici un cârcotaș, ci un om cu bun simț. Dar un bun simț mai aparte, unul dublat de o anume agresivitate, lipsit de toleranță sau de dorința compromisului. Așa era firea sa, nu putea sa se abțină. În fața nedreptăților, își spunea nemulțumirile, întotdeauna, cu voce tare, chiar se putea spune că gândurile lui se rosteau singure. Era motivul pentru care, tot timpul, i se întâmpla ceva spectaculos, bun sau rău, amestecat.
De la învoirile neașteptate, primite cadou de la Taica, la zilele de arest, nemeritate, ordonate de comandantul de companie. De la ajutorul primit din partea prietenilor din pluton, la instrucție, atunci când, firav cum era, ajungea repede la capătul puterilor, la șicanele sau furtișagurile venite din partea soldaților răuvoitori, pe care îi muștruluia fără nicio teamă. De la certurile fulminante, pentru lucrurile cele mai neînsemnate cum ar fi mătura sau fărașul și până la bocancii noi-nouți, primiți cadou, de la magazinerul prieten.
Cu siguranță, erau multe momente când și-ar fi dorit să treacă neobservat, să fie și el, ceea ce, oricare altul reușea atât de ușor, un anonim. Dar toate se potriviseră astfel încât celor din jurul său le era imposibil să-l ignore. Fără a exista în el ceva excepțional sau dimpotrivă, ceva îngrozitor, ieșea mereu în evidență, căpăta un loc viu în inima tuturor celor cu care avea de-a face. Fie și numai numele lui, mâzgălit pe o bucată de hârtie, aducea la citire o arcuire de sprânceană. Dacă îl zăreai, felul în care arăta te silea să zăbovești pe îndelete asupra lui și să revii ori de câte ori aveai ocazia. Nimeni nu ar fi putut spune care erau motivele acestei însușiri. Poate acea disproporție a craniului în raport cu restul corpului- capul de copil, așezat pe un trup de adult, cu pielea în permanență stacojie. Poate firea lui băgăcioasă, vioaie, constant nesupusă, ori poate chiar numele său, surprinzător până la neverosimil. Cei care, într-un fel sau altul, își duceau traiul alături de el, se vedeau îmbrânciți în fața unei alegeri care nu suporta nuanțele. Trebuiau să se hotărască dacă îl îndrăgeau sau dacă îl urau. Cale de mijloc nu exista, opțiunea indiferenței era exclusă în ceea ce-l privea, pentru că Ghiocel Zarizan stârnea, cu aceeași intensitate, simpatie sau antipatie. Era catalogat, fie ca prieten, fie ca dușman dar niciodată nu se găsise cineva care să-l ignore.
După cinci luni de armată, în miezul iernii, îl apăsa oboseala tuturor acelor întâmplări în care se pomenea târît, parcă împotriva dorinței lui. Chiar și cei care își manifestau simpatia față de el îi provocau o ușoară enervare. Nu mai vroia să fie mereu în miezul evenimentelor. Împrejurul lui găsea o mulțime de exemple, camarazi care se prelingeau, pur și simplu, pe lângă fiecare zi, oameni cărora nu li se întâmpla nimic și pe care începuse să-i invidieze, măcar pentru o vreme.
Mirosul de scorțișoară îl smulse, jucăuș, din gândurile lipicioase care-l țineau captiv. Nările fremătară gâdilate seducător iar fruntea se descreți în amintirea unui prieten drag și vechi, din copilărie. Pe drumul de venire, în tren, regăsise mireasma aceea aparte dar nu încercase să găsească un răspuns, crezând că e o închipuire.
Curios, Zarizan îl cercetă pe Rinocer amănunțit, vroia sa ghicească unde ținea plicul cu scorțișoară. Privirile tulburi ale uriașului albinos, venite de după ochelarii mari, ca de scafandru, grăbiră întrebarea.
- Miroase a scorțișoară, ce faci cu ea, unde e?
- Zarizane, să nu mai pun, în viața mea, lapte de vacă pe limbă, tu ai halucinații!
- Vrei să spui că nu simți mireasma încântătoare, că nu te-a încercat azi dimineță, în tren, că nu ai nicio fărâmă la tine, în buzunarele alea multe și umflate.
- Cred că ți se trage de la căciulă, trebuie să-i faci ceva ca să nu mai stea căzută pe ochi. Nu numai că nu vezi mare lucru dar are și efecte secundare, îți atacă celelalte simțuri, ai luat-o razna cu mirosul.
Rinocerul era un fel de Bran blond, mare iubitor de lectură. İeșea, adeseori, din bonomia celebrului personaj, cu crize de furie pentru unul și același motiv: mâncarea. Decoră argumentația cu mișcări grațioase din degetele grăsune. După câteva secunde de gândire, reveni:
- Dragul meu, în afară de aristrocraticul damf de motorină, din rabla asta cu genealogie gotică, nu simt absolut nimic. În tren, m-a trăznit un miros năpraznic, e adevărat, dar mi-am dat seama destul de repede, că era vorba de Babanu și excesele lui alimentare. Aseară a mâncat trei farfurii de fasole, la cantină. Uite, și eu am mâncat două, dar tot ce se poate spune, potrivit senzațiilor tale, e că, dacă eman vreun miros, acela e de scorțișoară. Și totuși, crede-mă că nu am asupra mea, nici măcar un vârf de ac din această remarcabilă mirodenie .
Ciudat, Ghiocel putea să jure că adulmecase parfumul acela, și încă de două ori. Chiar și după ce Rinocerul negase clar, orice legătură dintre el și aroma prețioasă, tot mai percepea acea adiere îmbibată cu plăcere.
Camionul opri brusc, răsturnându-i pe soldați, unul peste celălat. Coborâră în zăpadă, la marginea unui pâlc de copaci, care se răsfira pe o latură a poligonului de tragere. Din mers, după câțiva metri, șoferul strigă spre cei doi militari, înfășurați în trei straturi de haine.
- Aveți grijă cum vă mișcați pe aici, că e o grenadă antitanc neexplodată, de la aplicația de acum două săptămâni. Eu am mers numai pe urmele de ieri, de alaltăieri.
O zbughiră, alergând împiedicat în străduința de a-l ajunge și țipară într-un glas.
- De unde știi?
- Mi-a spus prietenul vostru, Câinele. Sunt și mistreți pe aici, băgați cartuș pe țeavă, ostași!
O adevărată piază rea Câinele, comandantul lor de companie. De numele lui se legau toate necazurile, el îi alesese pentru corvoadă iar acum vestea proastă venea tot de la el. Teama îi împinse la reciproca cercetare a ceea ce mai putea fi zărit din chipurile acoperite de căciuli groase de postav, cu urechi lăsate, încheiate cu nasture, sub bărbie.

***

Tabăra fusese instalată puțin în dreapta celor trei foișoare. În așteptarea întunericului deplin și a aprobării de tragere, fiecare militar se ascunsese cum putuse mai bine. Ofițerii ocupaseră camerele încălzite ale foișoarelor și cele două dube mari, de transmisiuni. Împreună cu niște soldați mai speciali, băieții de bani gata, bine echipați cu votcă de calitate și whisky autentic, uitaseră de iarnă, abandonați unui fel de a fi mult mai amical. Excepția era Câinele, el nu dorea să împartă nimic și nu putea fi amical cu nimeni. Nu stătea nici cu ofițerii, nici cu soldații. Într-un colț al camerei pentru muniție, fără căldură, fără băutură, savura imperturbabil sandvișurile, ciocolata și cafeaua, aduse de acasă, îndesate cu vârf în sacul de merinde.
Sub cortul încăpător, din pânză groasă, dezlănțuirea celor peste treizeci de militari instalase, în locul lehamitei congelate cu care intraseră acolo, o atmosferă frenetică. Cumpărat prin chetă, vinul roșu cărat de destoinicii Meleacă și Minitehnicus, în patru bidoane de zece litri, de la un IAS reperat înca din toamnă, avusese efecte dintre cele mai surprinzătoare. Se dovedise a fi încheierea sublimă pentru lucrarea începută de sticluțele cu vișinată și țuică, ascunse cu grijă toată ziua. Buzele, limbile chiar și dinții se coloraseră într-un vinețiu intens iar faptul că vociferau permanent și râdeau cu o însuflețire exagerată, împrumuta băieților în uniforme, expresii de clovni, evadați, cine știe cum, în viața reală. Adăpostul cuprindea, la mai bine de o oră de la momentul intrării, un amestec de stări și activități a căror apropiere era, de obicei, nefirească.
Mirosea a căldura, mâncare și băutură dar mai ales a fum. Un fum dens, de lemne umede, ieșit înăuntru prin coșul spart al sobei de fontă, se amestecase cu firișoarele albastre ale țigărilor pe care soldații le fumau îndârjit. Jocul neobosit al limbilor de foc, țâșnite prin ușa sobei, lăsată anume deschisă, devenise bagheta miraculoasă care, cufundată adânc, răsucea neobosită toată acea mixtură înecăciosă. Se formase un nor luminiscent, urât mirositor, gros, ce umplea interiorul cortului cu o umbră colorată și care nu mai prididea să înghită, flămând, larma glasurilor bărbătești, pline de viață, chiar iritate, agresive. Era un tablou, cât de poate de viu, de speluncă, numai că ceva nu se potrivea. Prin vacarmul afumat răzbătea o voce limpede, cu un timbru răsunător, ce înălța cântări duhovnicești. Proaspăt operat de varicocel, la cerere, soldatul pe care îl numeau Preacuviosul Paraschiv își amintise, din nou, de două pietre de hotar ale existenței sale. Alergia la viața de cazarmă și regretul că nu și-a ascultat chemarea către cele sfinte. Tulburat de amestecul entuziast de licori, împletise imprudent pornirile și începuse a citi, cântat, popește, din regulamentele militare care-i cădeau în mână. Făcea numărul doar când era foarte bine dispus iar în seara aceea vinul fusese suficient de mult și de roșu încât să învingă tristețea preacuviosului, la revenirea sa în armată, după șapte săptămâni de scutiri medicale, de viață civilă.
Ceva mai la dreapta sobei, încropiseră un tripou. Pe câteva lăzi, pline cu benzi de cartușe pentru mitraliera de pe tanc, șase-șapte ciufuliți aruncau zarurile cu ochi sticloși și snopi de bani în mâinile umflate de ger. Grupați în alianțe, imposibile cu alte ocazii, gesticulau teatral, zâmbeau mincinos, jurau strâmb, toate cu scopul de a se goli, reciproc și definitiv, de bani. Din când în când jocul le era întrerupt de doi omuleți, ca niște miniaturi verzui, care se rostogoleau peste ei. Goneau prin cort, ca și cum n-ar mai fi văzut nimic în jurul lor. Atinși binișor de conținutul bidoanelor, doi gradați minioni, nărăvași ca doi ponei în călduri, se luptau, când în glumă, când în serios. Cel care era mai înalt cu doi centimetri, îi spusese colegului “piticule” iar acum, cel apelat, vroia să-i dea o lecție și îl alerga de colo-colo, cu o banală unghieră, pe post de armă albă.
Acei care nu iubeau alcoolul încercau să se ferească din calea urgiei. Într-un colț, sub îndrumarea lui Coco, un băiat sfios ca o fecioară, băutorii de lapte se adunaseră, făcând față cu greu agresiunilor de toate felurile. Urau totul: frigul și zăpada, noaptea, pe vorbăreți, jucători, cântăreț, bătăuși.
Sătui de conservele de stavrid în sos tomat, pe cât de indigeste pe atât de inevitabile, doi deșirați jucau fotbal cu câteva cutii rotunde de tablă. La un moment dat, din grupul nonalcoolicilor s-a desprins un individ, pe care uniforma crăpa în multe rotunjimi și le-a întrerupt jocul, cu cea mai serioasă mină funcționărească. Nu suporta irosirea, lui îi plăcea stavridul în sos tomat. Cum lucrurile sunt arareori la fel de simple precum par, s-a văzut nevoit să negocieze. Era cunoscut ca posesor de cornulețe. Drămuia mâncarea în rații zilnice, extrem de stricte. Avea în valiza din unitate, patruzecișiopt de cornulețe cu rahat și consuma fix două pe zi, adică dispunea de douăzecișipatru de zile, de cornulețe. S-a văzut obligat să cedeze șapte zile de cornulețe pentru a obține trei conserve, în timp ce pe a patra a primit-o gratis, de la un filotim bâlbâit dar foarte bine dispus.
Se discuta aprins, aproape toți vorbeau în același timp. Mai puternic, se auzea un strigăt, pe trei voci. Autorii, amuzați la culme, izbucneau, la intervale de zeci de secunde: Fideluțaaaa!!! Se adresau sergentului Macaronă, convinși fiind că în viața lui trebuie să existe o patimașă poveste de dragoste iar protagonista nu putea răspunde decât la numele: Fideluțaaa!!! Îl enervau la culme pe Macaroană, mai puțin pentru veselia lor deplasată cât mai ales pentru faptul că, deși visele sale erau invadate de inefabile prezențe feminine, în viața reală nu exista nici macar un bob de Fideluță.
Și totuși, cineva putea să doarmă în tot acel haos. După ce cumpăniseră îndelung, între a alege gerul crunt de afară sau fumul sufocant din cort, trei fragezi pocăiți își puseseră măștile de gaze în încercarea de a respira irespirabilul și de a alunga tot ce însemna deșertăciune și păcat, din jurul lor. Nu mai auzeau vorbele deocheate, nu mai vedeau purtările vulgare sau fastuoasele etalări de obscenitate și nu mai respirau fumul cu iz de smoală clocotită, cu care, după părerea lor, Michiduță le sucea mințile atâtor băieți fără vină. Obscuritatea fumegândă îi transformase în creaturi fabuloase, pahidermo-umanoido-porcine. Aveau ochi aburiți, mari cât palma și trompe gofrate, în loc de omenescul nas, iar o grohăială articulată le ținea loc de grai. Se așezaseră pe ranițele aliniate cu grijă dar somnul le dovedise, în cele din urmă, trupurile istovite. Zăceau, unul lângă celălalt, ca niște trofee de vânătoare, plămădite de chinul viselor, doborâte de un neîntrecut vânător de fantasme și aduse acolo, în plin delir, spre păstrare.
Cortul acela devenise gazdă a toate. Putea fi tavernă, biserică, tripou, teren de fotbal, ring de box, sală de teatru. Dar efectul de ansamblu trimitea gândul, mai cu seamă, la acele saloane ce aparțineau stabilimentelor care tratează deranjurile de la etajele superioare ale edificiului uman.
Câinele pătrunse pe neașteptate în cort. La vederea lui se așternu o liniște tensionată, ca la înfruntarea dintre rivali. Silueta uscățiva i se contura vag, prin fum, însa toți știau că era el, chiar dacă nu scotea o vorbă. După ce i-a privit preț de cincisprezece secunde, circular, cu fălcile încleștate, le-a mârâit printre dinți:
- Toată lumea afară, începem!
A ieșit încruntat, mușcându-și apăsat mustața. Nu făcuse decât câțiva pași, când Gibonul ajunse, din două salturi, pe lăzile de lemn cu bancnote risipite și zaruri. Numaidecât, făcură aceeași mișcare, subțiri și întunecați ca doi dobermani credincioși, cei doi olteni ai plutonului. Toți trei erau cu două capete deasupra celorlalți. Fețele lor de adolescenți glumeți erau asprite de neclintire, încremenite într-o stare de hotărâre ale carei margini duceau hăt departe, către cruzime. Gibonul zgâlțâi liniștea, cu vocea lui clară, plină de nerv.
- În noaptea asta, se trage după liberare. E clar pentru toată lumea! Coco se aude, nu vreau să se mai teamă nimeni pentru calificative, învoiri, arest. Nu va cădea nici măcar o singură țintă, trebuie să terminăm, odată pentru totdeauna, cu frica și să-i plătim polițele Câinelui. Plutonul nostru nu va primi “Foarte bine” iar el nu va căpăta gradul de maior anul ăsta, așa cum se așteaptă. Nu merită așa ceva! Nu va obține ceea ce-și dorește, nu de la noi! Amintiți-vă ce suportăm în fiecare zi. Ne-a interzis să fim bolnavi și să fumăm. Am fost puși să ștergem saliva de pe asfalt, cu mâinile goale, ne-a interzis să telefonăm acasă și ne-a tăiat învoirile la care avem dreptul. Cum v-ați simțit când ne-a ordonat la cantină „Alimentați! Mestecați! Înghițiți!” Ne-a scotocit prin valize și a făcut glume neobrăzate când a văzut scrisorile sau pozele iubitelor noastre. Babanu’ și Rinoceru’ au leșinat la instrucție pentru că el crede că un om de peste osută de kilograme se poate mișca precum unul de șaptezeci. Zarizan încasează arest după arest pentru că îi spune adevărul, în față. Dacă ne numim bărbați, dacă avem o umbră de onoare în noi, suntem obligați să-i dăm ceea ce merită!
Cei trei își plimbau, permanent, privirile încordate peste toate acele figuri amuțite. După câteva clipe de tăcere, în care încercase să descopere vreo urmă de împotrivire, Gibonul încheie, la fel de hotărât precum începuse. Þipă din rărunchi, cu ură:
- Să agățăm lațul de hingher, pe gâtul acestui maidanez turbat. Hai liberare!!
- Hai liberare, răspunseră cu un urlet entuziast și mâinile ridicate în aer, treizeci de baiețandrii în care aburii de alcool pompau uimirea curajului laolaltă cu noblețea demnității.
Alte câteva capete plecară privirea în pământ. Dintre cei treizeci, mulți își dădură seama imediat că îi luase gura pe dinainte, în vâltoarea aceea, în care totul părea posibil. Merseseră după turmă, purtați de inerția atmosferei din cort. Câinele îi intimida iar dacă se gândeau la consecințele unui asemenea gest, erau de-a dreptul terorizați. Nădăjduiau ca vor găsi repede o scuză, destul de plauzibilă, ca să-i potoleasca pe Gibon și pe olteni. În fond, lunile de armata îi învațaseră foarte bine trucurile simulării. Deveniseră experți în aparențe și căpătaseră sângele rece al manipulatorilor, fie ei doar începători. Se simțeau minunat iar asta le dădea o senzație grozavă, ca o prelungire cât se poate de potrivită pentru cele aproape două ore petrecute în cort. În plus, amețeala plăcută și toată vorbăria dezmățată aduseseră cu ele un chef nebun de a deveni eroi, picurâdu-le în inimi insolența de a trăi măreț. Impulsurile acelea se cereau potolite într-un fel, măcar verbal, măcar pentru câteva clipe.

***

În ghereta de lemn dintre stejarii bătrâni, Zarizan și Rinocerul terminaseră de mâncat. Priveau liniștiți cerul înstelat al nopții de ianuarie. Înmiite, risipite, mici și mari, mai multe ca niciodată parcă, stelele luceau puzderie, pe bolta înaltă. Luna plină, albă, perfect conturată, scălda câmpia și pâlcurile răzlețe de pădure. Aerul nopții era năpădit de o lumină argintie, ce părea că tâșnește din pământ, de sub vălul nesfârșit de zăpadă.
Reușiseră să aprindă un foc și să-l întrețină. Teama de mistreți și de grenada neexplodată îi făcuse să se îgrijoreze serios în timpul căutării lemnelor de foc dar își călcaseră pe inimă, ca să adune suficiente. Rinocerul fusese foarte mulțumit de cele câteva conserve cu file de somon și sprot afumat, aduse de Zarizan, erau preferatele lui. Avea și el, la unitate, în valiză, două rânduri de câte paisprezece conserve, pe care le păstra pentru zilele, nu puține, când mâncarea de la cantină era necomestibilă. Ghiocel îl privise preț de un minut fără să clipească, după care îi spusese că erau luate chiar din valiza lui. Ceva îl jenă în găt, parcă se îneca de enervare.
- Nici nu știu ce mi-a venit să-ți spun, mă rog, nu mai contează, zise pirpiriul buzoian.
- De ce? Nu înțeleg de ce?
- Știi, anul trecut, septembrie și octombrie au fost două luni călduroase, cu mult soare.
- Da.
- Plutonul nostru făcea instrucție câte cinci ore în șir, pe câmp, alergam toți ca apucații, săpam adăposturi, căram lăzi cu muniție, masca de gaze, tot tacâmul.
- İa-o mai scurt. N-am răbdare.
- Și transpiram, mult de tot.
- Știu.
- Tu, foarte mult, pentru că ai osutăzece kile, normal.
- Mie îmi spui, Câinele vrea să mă facă de optzecișicinci. Vrea să scoată alt om din mine, cel care sunt nu-l mulțumește...
- Dar noi ne spălam.
- Și eu.
- Nu prea, miroseai groaznic, nu puteam să dormim din cauza duhorii tale, crede-mă că nu exagerez niciun pic. Noi, cei trei vecini de pat, ai tăi, nu puteam să punem geană peste geană, ore întregi. Eram rupți, a doua zi.
- Exagerezi! Asta e, dai din gură, vrute și nevrute! Până și-n somn vorbești, țipi, te cerți! Vrei să ajungi la balamuc?
- Te-am rugat de multe ori să te speli cu săpun. Îți amintești când Mihalcek a vărsat pe tine sticla cu apă, ca să te duci să-ți faci duș, să te speli ca lumea.
- Un măgar.
- Ei bine, pentru că rugămințile noastre, repetate până la deznădejde, nu te-au convins să faci ceva cu mirosul tău de stârv ambulant, am hotărât că e drept ca fiecare să primească ceea ce merită. Tu, o pedeapsă, iar noi, despăgubiri.
- Cum adică, noi Vrei să zici că și tu...
- Mihalcek a găsit o cheie care deschidea lacătul valizei tale. Eu operam pentru că eram cel mai aproape. Mă ajuta Milford, moldoveanul cel dolofan, ținea de șase. Luam conservele, le goleam, le spălam și le așezam cu fundul în sus, pe primul rând, iar cele pline, peste ele. Așa că tu vedeai conservele neatinse. Rândul de jos e, pe trei sferturi, plin de cutii goale.
- Nenorocit roșietic, meriți să te mănânc pe loc, dar n-o să fac așa, n-o să fiu justițiarul universal, ăsta e rolul tau. Nici măcar n-o să mă enervez, ca altădată.
- Și laptele…
- Lăpticul meu de bivoliță, de la bunici!?
- Da, nu ți se părea că, de la un timp, avea cocoloașe si puțea atât de rău încât nu puteai să-l mai bei, nu o certai pe maică-ta pentru că uita să-l fiarbă și se strica bunătate de lapte?
- Cine?
- Tot Mihalcek.
- Fotbalistul, gagicarul cu piciorul în ghips, chilugul cu ochii migdalați?
- Da, da, da. Medicul i-a spus ca are nevoie de mult calciu ca să i se vindece repede tibia. El golea sticla ta de doi litri, plină cu lăptic abia muls și o umplea cu laptele lui praf, preparat în mare grabă, care se strica după două, trei ore.
- O să-i bag o minge de fotbal pe gât, să moară asfixiat, ca să-l pot castra, iar pe Milford îl omor în bătaie și apoi îl jupoi. Carnea o bag în cutiile de conservă, goale, iar pielea o folosesc ca să-l împăiez, vreau să am o amintire de la el. Dar pe tine, Zarizane… pe tine, infestatule cu dreptate…te iert, mă… inconștientule. Te iert, de două ori. O dată, pentru că nu știi ce faci iar a doua oară, pentru că nu ți-au priit deloc, tot prăpădit ai rămas.
- Auzi, stai puțin…
- Știi ce nu înțeleg eu la tine. De ce, mama dracului, te apuci să vorbești? Dacă nu-mi spuneai, aveam parte de o supărare obișnuită, o acreală molcomă, nu știam cine mi-a făcut-o. De ce îți place mă, să spumege ura în mine? Þi-o spun așa, amical, pentru că nu vreau să-ți dau satisfacție și să mă înfurii, astupă-ți gura aia slobodă! Umilește-te Zarizane, ai nevoie de umilință!
- Păi, aici e aici. Nu pot, parcă sunt blestemat. Îmi jur după fiecare răbufnire că nu mai trebuie să fac așa ceva, că e necesar să înghit și eu, ca toți ceilalți. M-am certat cu mama, prietenii, dascălii, cu toți oameni care înseamnă ceva pentru mine, dar tot nu pot să-mi țin gura. De fiecare dată, îmi jur că e ultima oară. Creierul se opune din toate puterile dar gura asta bicsnică începe să toace ca nebuna, încă o dată și încă o dată... Știu că iar fac rău, mie și tuturor celor care-mi sunt alături, dar cu toate astea constat că nu mă pot abține. Totul iese din mine, în ciuda și împotriva mea. Mi-e cu neputință să nu spun adevărul!
- Adevărul, adevărul! Ce să faci cu el? Ca să te împaci, cu tine și cu cei din jurul tău, trebuie să înțelegi minciuna. Învață s-o mângâi, nu s-o omori. Îmblânzește-o, dreseaz-o, pentru că o să ai nevoie de ea ca să trăiești. Prietene, oamenii adoră să fie mințiți, mai mult, se întrec în a se minți singuri. Cea mai gravă insultă pe care o poți aduce ființei umane, e adevărul. Și tu, ce faci? İnsulți non stop, huliganule! O să-ți cadă și ție o fată, cu tronc. Ce-o să-i spui, că o iubești, ca un nebun, dar numai ziua, pentru că noaptea sforăie? O să ai șefi sau colegi care-și sug măselele în timp ce vorbesc cu tine, care se scobesc în nas. Le scoți dinții, le astupi nările cu ciment, ca să nu te tenteze vreo prabușire în violenta și maxima ta sinceritate?
- Rino, eu altceva vreau să te rog.
- Te căiești! Era și timpul. Tot mai crezi că binele învinge. Bineînțeles, dar numai în filme sau în cărți. Nu inventez eu roata. În ademenitorul supliciu al vieții, minciuna și nedreptatea sunt amantele succesului, naivule, nasc lumi sau le spulberă pe altele, la cel mai mic moft. Cine ești tu, ca să spui adevărul când ai chef? Pentru tine, adevărul și dreptatea sunt două păcate de neiertat, doi demoni care te chinuie îngrozitor, devorându-te în fiecare zi. Leapădă-te de ei până nu te isprăvesc.
- Hai, lasă teoriile! Nu vrei să-mi dai mie pliculețul acela de scorțișoară, îmi place la nebunie aroma, e plină de farmece. Vreau să-i simt și gustul, să mestec puțin.
- Prietene, n-ai niciun haz. Chiar nu vrei să termini cu prostiile astea, ia uite de ce-i arde lui acum! Þi se pare că banchiza asta seamănă cu Ceylonul sau ai dibuit vreo morsă și vrei să ciobești un sloi din virilitatea magnifică a unui Ghiocel, ca să i-l dai ca suvenir?
- Hai, nu glumi, mă obsedează mirosul, nu-i pot rezista.
- Zarizane, eu cred că parfumul vine direct de la tine.
- M-am gândit și eu dar m-am controlat peste tot. Nici urmă .
- Ești îndesat cu scorțișoară, măi omule, ești plin până la refuz, din tălpi și până-n creștet, dar mai ales în creier. De-aia apari, când roșu, când cărămiziu, când violet. Þi-au pus în scăldătoare, lopeți întregi. Când ursitoarele s-au adunat la capul tău, una, maronie și buzată, venită de peste mări și țări, o babă șleampătă și dilie ți-a vârât o pâlnie în buric și a vărsat un sac întreg, până ai dat pe-afară, pe nas, gură și urechi. İar acum exiști, făcut doar din scorțișoară. Transpiri, respiri, strănuți și te ușurezi, numai și numai scorțișoară. Să nu mai pronunți cuvântul ăsta, că-mi ies din minți și te trimit să dormi cu mistreții.
Murmurul îndepărtat al motoarelor puse capăt vrajbei. Era semnalul că tragerea începuse. Se întoarseră cu fețele către locul de unde venea zgomotul, așteptând urmarea. Minutele în care încercau să ghicească ce se va întâmpla aduseră tensiune. Își ascultau temători propriile bătăi ale inimii, de parcă ar fi fost ei inșiși în tancurile care prinseseră a se mișca. Motoarele, strunite nervos de soldații înveseliți, acopereau câmpia adormită cu uruiala lor baritonală. Dintr-o dată, fire luminoase începură să brăzdeze cerul. Vălul întunecat, împânzit de sclipiri, fu acoperit de fire luminiscente care-și schimbau des culoarea. Trasoarele zburau verzi, roșii sau portocalii, rând pe rând, iar cusătura lor părea că trece poznașă printre stele, pe deasupra sau pe dedesubtul lor, unindu-le între ele și apoi cu luna, pe goblenul miraculos, așezat peste cerul nopții de iarnă. Șirurile de gloanțe se unduiau în dansuri, urcau și coborau, transformând bolta într-o mișcătoare broderie luminoasă. Soldații se ținuseră de cuvânt. Chiuiau și strigau în pântecele strâmte ale țestoaselor de oțel, în timp ce tirurile mitraliereleor de pe tancuri căutau cerul, luna, stelele, ignorând definitiv țintele din poligon. Certăreții uitaseră totul, găsindu-și pacea odată cu spectacolul neașteptat.
Ridicat în înaltul cerului, ghemul acela strălucitor își deșiră dintr-o dată firul, coborându-l cu o iuțeală nebănuită, de-a dreptul către ei. Într-o clipă, extazul sărbătorii de lumină se frânse, izbit de disperarea care desparte viața de moarte. Frica, neagră și rece, îi preschimbă în două sălbăticiuni isterizate. Alergau, țipând din toate puterile, zvârlind priviri speriate, inapoi, spre cer. În jurul lor, gloanțele cădeau în stoluri, la intervale scurte. Cu sunete seci, frângeau ramuri, smulgeau așchii din coaja copacilor iar apoi se înfigeau în pământ, lăsând găuri mici și dese în zăpada făinoasă. Cele câteva secunde de goană le păruseră interminabile iar apropierea neașteptată de moarte făcuse ca mâinile și picioarele să nu-i mai asculte, cuprinse de un tremurat tembel. Rinocerul se adăposti în spatele gheretei. Din genunchi, scuturat ca de șocuri electrice, continua sa urle ca și cum zgomotul acela s-ar fi putut opune forței de neoprit, care vroia să le facă răul cel mai mare cu putință. Zarizan o luase mult în dreapta încercând să găsească un trunchi gros, care să-l protejeze. În fuga aceea haotică se împiedică de o rădăcină groasă, ascunsă sub zăpadă, căzând destul de rău, pe o parte, iar pentru câteva clipe își pierdu răsuflarea din pricina durerii ascuțite, din coaste. Bănuia că-și rupsese una, din cauza vreunui pietroi, sau chiar a armei, care rămăsese prinsă sub el. Se ghemui în spatele unui trunchi gros de copac și tipă furios, cu speranța inutilă că vocea lui ar putea să abată din drum, gloanțele dezlănțuite asupra lor. Tot corpul îi fusese cuprins de tremurături iar gura se zgâlțâia așa de tare încât simțea că nu mai poate s-o țină deschisă, ca să poată striga. Vroia, cu încăpățânare, să-și strige spaima, furia oarbă față de necunoscutul care-l făcuse să-și simtă inima ca un bulgăre de spini. Cruzimea se prelungi câteva zeci de secunde, după care totul se cufundă în liniște și nemișcare. Rămăseseră doar găurile din zăpadă, făcute de sâmburii de oțel, sădiți de hazard în jocul lui sinistru, din noaptea aceea. Peste ele, primprejurul lor, urmele pe zăpadă ale celor doi fugari din calea destinului.
Îngenuncheați, zgâlțâiți de groaza care-i tortura cu umilința ei fără margini, deveniseră niște făpturi de care ei înșiși erau dezgustați, dincolo de bucuria că scăpaseră cu bine din nenorocul acelei întâmplări. Momentul violent, al târgului dintre viață și moarte, adusese cu el dezolanta înțelegere a copleșitorului derizoriu personal.

***

Pe măsură ce se apropiau de tabără, furia lui Zarizan se întețea și așa, aprinsă ca o vâlvătaie, se abătea asupra unui singur om, comandantul de companie, Câinele. Era șeful, el răspundea de toate, cel care găsea rezolvarea perfectă pentru orice problemă. Organizase și supraveghease totul atât de bine încât puțin a lipsit să fie împușcați de camarazii lor. Venise, în sfârșit, timpul ca el să plătească. Toate gândurile se roteau în mintea lui Ghiocel, aducându-l într-o stare de agitație care începuse să-l îngrijoreze pe Rinocer. Parcă și durerea ascuțită din coasta stângă, care-l sâcâise toată noaptea, se înmuiase bine de tot iar asta îl făcea de nestăvilit în dorința de a-i cere socoteală Câinelui. Nu putea să uite șirul interminabil de persecuții la care îl supusese, pentru simplul fapt că nu-i plăcea cum stă uniforma militară pe el. Ce vină avea că hainele veneau anapoda pe el, că avea capul mic, mâinile și picioarele subțiri, că era scund, slăbănog și că, orice ar fi făcut, nu arăta deloc a soldat.
În sinea lui, Ghiocel era convins că cel poreclit Câinele era, de fapt, o corcitură și încă una dintre cele mai nereușite. Încerca să se impună cu o prezență de tip prusac. Deșirat și uscățiv, purta de cele mai multe ori cizme înalte iar uniforma lui era ireproșabilă. Trăgea cozorocul chipiului mult deasupra ochilor, apărând adesea, singurul din toată unitatea, cu o haină de piele, maron închis, bine strânsă în talie. Semăna leit cu ofițerii Gestapo din filme, toată lumea recunoștea deschis acest fapt, până și comandantul unității. Vorbele răstite, ieșeau din gura ascunsă cu dibacie sub o mustață, totdeauna proaspăt tunsă în linii drepte, foarte precise. Numai glasul îl trăda, nu avea forța pe care și-ar fi dorit-o și pe care o asemenea prezență l-ar fi cerut. Era moale, șters.
Acesta era partea vizibilă, care, în fața unor adolescenți speriați cum erau cei mai mulți dintre soldați, reușea să intimideze, să construiască un anumit tip de respect, îndopat cu teamă. Partea nevăzută, interiorul, demonta cu ușurință minuțiosul decor exterior. Prusacul se născuse în Dorohoi. Din când în când, îl lua gura pe dinainte și scăpa căte un ”Auzi frati, îți vini sî leașini”, sau “Ceasul iesti ora doișpe punt”. Nu suporta dezordinea și murdăria sau juca rolul acesta atât de bine încât începuse a crede că așa se născuse. Își teroriza nevasta, care îl admira necondiționat pentru pornirile lui absurde spre absolutul a orice. Nu conta că spărgea farfuriiile care i se păreau insuficient de curate, că arunca vesela, nespălată la timp, direct pe fereastră, sau că răsturna coșul de gunoi în mijlocul casei dacă îl găsea plin.
Prezența, căutată, bine studiată, de inspirație germanică, era îndesată cu sârg, la interior, cu lejeritate, absurd și necunoaștere, neaoșe. Lustrul cazon nu reușise să facă nevăzut un caracter ciupit de moliile lipsei de educație și bun simț.
De cum l-a zărit, Zarizan a sărit din mers, pornind spre el cu pași mari, întinși, cu brațul drept înainte, amenințând cu arătătorul. Câinele stătea înfipt în zăpadă, cu mâinile la spate, mușcându-și rar mustața. Privea ostil, prin ceața dimineții, către cei adunați în fața lui. Încolonați, așteptau cu toții venirea celor din pază pentru a pleca împreună la gară. Fără să-i pese de cei dinprejur, buzoianul atacă deschis.
- Știi unde au tras soldații instruiți de tine și de locotenenții tăi?
- Trei pași în spate Zarizan, așa scrie în regulament. Trebuie să te adresezi superiorului de la o distanță de trei metri
Ghiocel apropie gura de bărbia ofițerului, suflându-și vorbele prin firele dese ale mustății.
- Era cât p-aci să mă adresez de la doi metri, de sub pământ. Scrie cumva în regulament că soldații comandați de tine se pot împușca între ei?
- Armata română nu greșește, tanchistul e instruit.
- Nu înțelegi că era să murim din cauza voastră, n-ai văzut unde se duceau gloanțele, ai orbul găinii căpitane!
Câinele zdrobi impertinența soldatului în maxilarele strânse până la scrâșnet.
Secunde bune de tăcere, îl privi fix în ochi, după care răspunse, fără inflexiuni, cu o voce sintetică, de robot.
- N-avem ce să discutăm soldat, ești liber. Marș în formație, plecăm la gară!
Stacojiul figurii lui Zarizan ajunsese la incandescență. Nu făcuse niciun pas înapoi, fețele lor aproape că se atingeau. Stătea cu ochii pironiți în pupilele celui din fața sa, fără sa clipescă. Sfidarea publică adusese o domolire a impulsului de neoprit cu care venise în tabără, dar era hotărât să-și ducă pornirea până la capăt, în unitate, în fața comandantului. Se întoarse și porni către colegii care urmăreau totul, surprinși. Mergea nefiresc, legănat, cu pași rari, având picioarele desfăcute și mâinile depărtate de corp, ca o paiață. Câinele începuse să-și muște mustața într-un ritm atât de susținut încăt părea că mestecă ceva. Din spate, arunca priviri care loveau mantaua soldatului ca două harapnice. Se opri din mestecatul acela nervos, cu un rictus care-i schimonosea fața, într-un fel de zâmbet. Strigă spre silueta aflată la câțiva metri de el:
- Zarizan!!
Fără să fi părăsit definitiv transa care îl făcuse să se poarte astfel, Ghiocel se roti cu tot corpul către căpitan, nemulțumit de reluarea înfruntării.
- Þi s-a părut, Zarizan!
Vorbele îl loviră cu o forță neașteptată pe buzoian. Înăuntru, efectul era identic cu cel al unei explozii care pulveriza toată ordinea firească a făpturii. O durere ascuțită străbătu sternul, înfigându-se în ceafă. Valuri de căldura prinseră a se rostogoli prin corp. A deschis gura să țipe, să se certe, să înjure, dar nu reușea.
Câinele privea satisfăcut. Acum, zâmbea cu adevărat. Mai răsuci o dată pumnalul otrăvit al cuvintelor.
- Ãsta-i adevărul, soldat! Þi s-a părut!
Ghiocel a scos arma, a apucat-o de țeavă și după două rotiri, asemenea atleților aruncători, a făcut-o să zboare, pe deasupra capetelor camarazilor, într-un morman de zăpadă din fața foișoarelor. Căpitanul s-a apropiat de el și a început să gesticuleze, urlând. Soldatul vedea cum deschidea gura, cum albeața transparentă a aburului îi țâșnea printre buze, dar de auzit, nu mai auzea nimic. Simți, în spate, o mână care îl impingea și călcă vlăguit, lăsându-se purtat de impuls. Dinăuntru venea o dogoare, mare de tot. Se mai întoarse o dată dar figura care îl urma îndeaproape era total necunoscută. Nu-l mai încerca furia, indignarea ori frustrarea ci doar o toropeală adusă de zăpușeala care tâșnea din din el. Dar era ceva plăcut, ca o liniște odihnitoare. Începu să-și dezbrace hainele, rând pe rând. Mai întâi mantaua de postav kaki, apoi combinezonul de doc negru, de tanchist. Continuă cu vestonul iar la sfârșit, vesta tricotată. Le scotea cu mișcări lente, fără să se oprească din mers. Rămase într-o bluză de corp, albă, pe care o purta în loc de camașă. Căciula o păstră dar îi ridică urechile îmblănite care începură să fălfăie caraghios, de o parte și de alta a capului. Înainta liniștit, puțin surprins de iuțeala cu care se schimbase peisajul, după numai cei câțiva pași pe care îi făcuse. Trecea printre case mari, din bârne groase, care semănau mult de tot, cu izbele din stepa rusă. Chiar erau niște izbe rusești, de acum o sută de ani, acolo, în mijlocul Bărăganului. Erau cocoțate pe mici ridicături de pământ, fiecare casă cu movilița ei iar printre ele treceau văi micuțe care țineau loc de drumuri, pe care mergea către nici el nu știa unde, dar mergea într-una. Grăbi pasul, parcă zărea ceva în departare. Cu cât se apropia, era și mai mirat de priveliști. Călca acum pe iarbă grasă, înaltă până la genunchi care îl purta spre o stâncă mare și albă. Puțin câte puțin, stânca golașă crescuse cât un munte. La prima vedere, nu avea pic de vegetație, zăpadă, gheață sau orice altceva care să acopere goliciunea albă. Când privi mai atent, Zarizan băgă de seamă că piatra uriașă, care se ridica drept ca un perete, aproape fără înclinație, avea săpate în ea, intrânduri ca un pervaz de fereastră, dar mult arcuite și adâncite. Semănau cu niște orbite din care ochii lipseau. În mod cu totul și cu totul curios, în fiecare căuș crescuse câte o tufă de bujori, trandafiri sau lalele, foarte înaltă, cu flori neobișnuit de mari. Direct din piatra albă.
O poartă mare, din trunchiuri tinere de mesteacăn, era așezată în fața stâncii cu ochi ca niște ferestre oarbe iar în fața porții stătea un bătrân înveșmântat în alb. Părea un monah, avea un strai călugăresc, lung, cu mâneci largi și glugă, numai că era alb, la fel ca barba prelungă și pletele rare. Aștepta liniștit iar atunci când Zarizan se apropie de el zâmbi prietenos ca o cunoștință veche. De la depărtare se arăta bătrân, foarte bătrân dar când soldatul ajunse lângă el surpriza îl facu să tresară. Deși fața îi era pătată, acoperită de riduri iar pielea trupului, zărită prin despicăturile straielor, era zbârcită și subțiată, aproape transparentă, încât se vedea fiecare firicel prin care sângele trecea, corpul era de o vigoare inexplicabilă. Chiar masiv.
Pergamentul deteriorat al epidermei acoperea nebănuite și impresionante contorsionări carnale. Brutale, robuste, răspândite pe corpul bătrânului într-o armură străpunsă de vene groase cât degetul, care zvâcneau doldora de sânge. Contururile brațelor erau curbate spectaculos, umerii proeminenți smuceau în lateral pieptul umflat, îngroșate coapse susțineau torsul vârtos. De sub mânecă, palma se ivea cuprinzătoare, cu degete lungi și groase, prinsă de osul greu al antebrațului cu o noduroasă încheietură a mâinii. Zâmbea senin, dezvelindu-și dinții mari și sănătoși. Apropierea îl făcea pe Zarizan să simtă pulsând în bătrân o putere teribilă, neomeneasca, pentru care nimic nu părea prea mult pentru a putea fi înfăptuit. Neclintită chiar, făptura lui elibera o forță necunoscută căreia nu i se puteau ghici limitele.
Figura posibilului călugăr îi era familiară dar nu reușea să-și amintească precis unde îl mai văzuse. Nu mai dorea să-și continue drumul prin peisajul acela ciudat, era de la sine înțeles că locul său este aici lângă bătrânul în alb care îl prinsese de umeri și-l privea cu prietenie, ca și cum l-ar fi cunoscut de când lumea.
Larma iscată din senin îl făcu pe Zarizan să privească brusc spre locul cu pricina, undeva în stânga lui, dincolo de poarta de mesteacăn. İzvorul tâșnea direct din albul orbului de ochi, săpat în piatra muntelui. Firul de apă fusese acoperit de o mulțime de oameni îprăștiată dezordonat și multicolor. Se îmbrânceau, agitați, femei, bărbați, copii, unii plini de zdrențe, alții eleganți, cu haine scumpe. Gălăgioși, nu mai pridideau în a umple găleți, bidoane, sticle, cu apa acelui izvor. Se spălau cu ea pe față, picioare, mâini ori își umezeau diferite părți ale corpului, convinși că vor scăpa de boli sau beteșuguri, de necazuri și sărăcie, că vor deveni cu sigurață mai norocoși, mai frumoși. Zarizan crezu că apa izvorului e pângărită, că zarva comite un sacrilegiu, tulburând liniștea locului. Tocmai se pregătea să-i alunge, cu vorbe aspre, când mâna bătrânului i se așeză blând pe umărul drept.
-Eu sunt Păstrătorul İzvorului, cu toții sunteți în seama mea. Hai, udă bujorii, au nevoie de tine.
Îi intinse lui Ghiocel o găletușă rotunjită, arămie, plină ochi, pe fundul căreia juca o lucire geamănă. Soldatul nu mai ceru nicio explicație, i se părea normal să facă întocmai ce spunea Păstrătorul İzvorului, de vreme ce acesta îl cunoștea atât de bine, ba mai mult, îi putea ghici gândurile. Merse cu grijă, să nu verse niciun strop din apa care clipocea în găletușă. Acum era încredințat, chiar dacă nu-i spusese nimeni, că apa era foarte prețioasă, avea un dar anume, fără să știe care. Odată ajuns la tufa de bujori crescută într-unul din caușurile de piatră, răsturnă cu băgare de seamă toată apa. Bujorii foarte înalți, mai înalți ca el cu un cap, cu floarea nefiresc de mare, cât o pălărie, răspunseră cu o aromă puternică, pe care el unul, nu ar fi putut s-o confunde, pentru nimic în lume. Era iubitul lui miros de scorțișoară, cel care îl însoțea peste tot. Pe chipul său mic, ca de elev la școala primară, se răsfăță un zâmbet inocent. Privi amuzat către bătran când, deodată, își aduse aminte. Calugărul semăna, ca două picături de apă, cu acel colonel, Taica. Grozav mai semăna. Crezu că e încă o șotie inventată de bunicul năzdrăvan și o porni spre el, râzând de-a binelea.
În poarta închipuită din trunchiurile subțiri de mesteceni, Păstrătorul Izvorului ținea brațele larg desfăcute, așteptâdu-l cu priviri amare. Arăta ca o cruce. Mare, albă, vie. Soldatul înțelese că a venit vremea să plângă. Pregătită pentru veselie și tinerețe, inima, care jinduia după aventura neprețuită a vieții, se umplu cu o tristețe nechemată. Vârtejul implacabil al sfârșelii cuprindea trupul. Spaima feroce se dezlănțuise înăuntru, născând o durere care sfâșia totul în calea ei pentru a lăsa în urmă un pustiu de beznă și suferință. Neputința deplină, ca o pânză neagră, dincolo de care nimeni și nimic nu mai putea răzbate, înfășură strâns corpul lui firav.
Soldatul Zarizan Ghiocel fusese găsit cu fața îngropată în zăpadă, la câțiva pași de arma pe care o aruncase, cu brațele desfăcute și căciula trasă pe ochi. Pumnul drept era încleștat pe toarta unei găletușe goale, de aramă, pe fundul căreia odihneau doi bani de aur. La Spitalul Militar din Giurgiu, medicul de gardă îl întorsese pe toate părțile, timp de douăzeci de minute. Nu se găsea urma făcută de glonț la intrarea în corp. Mugurele de metal străpunsese cureaua armei, lovind drept în semnul din naștere, pata liliachie pe care o avea, pe spate, în stânga, chiar în dreptul coastelor, sub plămân.










.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!