poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2258 .



Spre necunoscut
proză [ ]
Capitolul 6. În vizită

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [inocentiu ]

2007-03-05  |     | 



Ajunseră la gară cu douăzeci de minute înainte de plecare, își cumpărară bilete și se îndreptară spre tren. Aici Nae avu o altă surpriză. Trenul nu era ca toate trenurile, cu care umblase el până acum. Numai după câteva clipe de nedumerire își dădu seama care este diferența între trenul în care se pregăteau să urce și celelalte trenuri. Acesta era mult mai mic. Dacă n-ar fi văzut oameni la ferestre ar fi zis că este un tren de jucărie.
- Măi Radule ce dracu a pățit trenul vostru ? N-a crescut ca altele ori încă îi tot copil? Mie nu-mi vine să mă urc, parcă mă apucă așa o milă când văd oameni serioși, cu bagaje, că se urcă în bietul de el. Lămurește-mă și pe mine ce-i cu arătarea asta că eu n-am văzut și nici n-am auzit de așa ceva.
- Că n-ai văzut treacă meargă. Dar să nu fi citit sau măcar auzit de linii ferate cu ecartament îngust? Păi cum o să faci, ca învățător, lecția de geografie intitulata "Căile de comunicație ale județului Sibiu"? Mai ales că scrie și la cartea de geografie pentru clasa a cincia.
- Gata, gata recunosc. Ai dreptate. O să țin minte pentru că, vorba ta, și mă îndoiesc că și a lui Pestaloți, o s-ămi treacă trenul ăsta prin cât mai multe simțuri. Deocamdată l-am văzut. Imediat o să-l pipăi, de mirosit parcă miroase ceva cam în felul în care miroase și împăratul când merge undeva pe jos. De gustat nu cred că am să-l gust. Dar o să țin minte că pe la voi trece trenul care merge spre Sighișoara.
- N-ai dreptate întrutotul. Ãsta nu merge spre Sighișoara.
- Dar unde dumnezeu se duce și trece și prin satul tău. Doar n-o fi satul tău, ditamai, nodu de cale ferată și eu împreună cu cartea de geografie nu știm nimic.
- Nu-i chiar ditamai, dar îi nod de Cale ferată. Aci linia cu ecartament îngust se desparte în două. Una o ia tot înainte spre Agnita și alta o ia spre Vurpăr. Dacă ai fi citit atent cartea de geografie și te-ai fi uitat cu atenție la harta căilor ferate, din manualul de care vorbesc, ai fi văzut exact ce ți-am spus.
Discuția continuă câteva minute în felul acesta până când trenul se puse în mișcare, apoi Nae nu mai răspunse, se uita pe geam. În curând trecuseră de macazurile gării și intră în gara Șelimbăr, prilej pentru el de a rememora cunoștințele legate de îngemănarea localității cu istoria. În stânga se vedeau doua sate, destul de apropiate, cu bisericile înconjurate de cimitire așezate pe loc înalt. Nu întrebă nimic despre ele nici despre al treilea în care nu mai ajunseră deoarece trenul o coti la stânga, făcându-și loc printre lanurile coapte de porumb care alternau cu suprafețe în care se vedeau vrejuri ofilite de carofi. Cu toate că străbăteau un loc șes, ca-n palmă, linia ferată, nu se știe de ce, făcu câteva curbe încât de la fereastra vagonului se vedeau celelalte vagoane și locomotiva pufăind. Intrară apoi într-un tunel de salcâmi prin care se zărea în dreapta un râu, iar în stânga un deal. Deal era și dincolo de râu. Ar fi vrut să-l întrebe pe proaspătul prieten despre numele râului dar renunța văzându-l cufundat în gânduri. Cine știe la ce visa. După un timp panta dealului din stânga se mai îndulci lăsând loc unor ogoare care coborau lin spre calea ferată. Apărură apoi, în dreapta râului, primele case ale unui alt sat. De data asta Radu începu să vorbească neîntrebat:
- Am intrat în satul vecin cu al meu. Acesta îi Cașolt. Numele îi vine din limba sașilor, mai bine de trei sferturi din locuitori fiind de această nație. Pământul îi bun. Tot pământul care l-ai văzut în dreapta și acum și în in stânga îi al lor. N-ar înstrăina, vânzând românilor, doamne ferește, din pământul săsesc. Au și românii pământ, dar mai puțin și departe de sat, în partea cealaltă, către drumul ce duce de la Sibiu la Agnita.
- Și oare tot așa o sa fie? Pe aici nu s-a aplicat reforma agrară după războiul ăsta mare? Eu am crezut că peste tot s-a aplicat că doar au trecut aproape zece ani de când s-a terminat războiul și pe aici s-a instaurat stăpânirea românească. N-a adus nimic bun pentru românii de aici această stăpânire?
- Dragul meu. Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Și apoi regele Ferdinand a promis soldaților, încă din tranșee, că vor primi pământ. Ori ai noștri erau și ei în tranșee, însă de partea cealaltă a frontului, în tabăra dușmană. Dar nu-i ăsta motivul pentru care românii de aici au primit foarte puțin pământ. Adevăratul motiv este că legea prevede că să fie expropriate, în vederea împroprietăririi țăranilor, numai acele averi care depășesc o sută de hectare. Ori sașii, cât or fi fost ei de bogați, rar erau cei care să fi avut peste doua sute de iugăre, adică o sută de hectare. Cincizeci, șaizeci de hectare pe la noi îi foarte mult pământ. Aicea nu-i ca prin bărăgan unde boierii nu-și cunosc, nici acuma după reformă, hotarele moșiilor. Aicea îi mai puțin pământ arător și satele mult mai dese. Cei mai mulți români din satul acesta, dar și din celelalte sate unde sunt sași, sunt slugi la sași. Și chiar cei care nu mai sunt slugi ,în virtutea faptului ca părinții lor au fost slugi, spun “stăpâne” când se adresează sasului la care au lucrat ei sau, dacă nu ei, părinții lor. Greu se pot schimba mentalitățile, mai ales atunci când sărăcia îi aceiași.
- Și nu s-a schimbat chiar nimic, în bine, pentru românii de pe aici de când s-a făcut România mare?.
- Ba s-a schimbat un lucru esențial. Privește te rog la stânga și spune-mi ce vezi.
Nae privi. O clădire contrasta cu toate celelalte din jur. Era construita pe o suprafață mare. Patru coșuri, pentru fum, înalte, se ridicau de pe etajul clădirii deasupra căruia se afla un acoperiș de țiglă roșie. Un alt corp de clădire, numai cu parter era lipit de clădirea principală. Ferestrele, largi, aveau ramele geamurilor vopsite în același roșu ca al acoperișului. Zidurile de un galben auriu împreună cu albastrul cerului, pe care parca se profila clădirea, precum și dungile roșii ale ferestrelor, toate aceste culori la un loc îi închipuiau lui Nae tricolorul național.
- Ei, ce-ți spune ceia ce vezi.
- Cred că văd, după culorile de pe clădire, îmbinate cu albastrul cerului, simbolul nostru național.
- Așa este. Vezi un simbol, dar nu pentru că tu ai observat niște culori care se potrivesc, oarecum, cu ale steagului. Este un simbol, care nu peste mulți ani va da roade concrete. Este o școală românească clădită de acești români-slugi pentru ca odraslele lor să nu mai fie slugi și să nu mai spună nimănui vreodată “stăpâne”.
Crezi că a fost ușor de a construi o astfel de clădire? Cei mai mulți români n-au înțeles de ce îi nevoie de ea. Nu aveau ei o școală cu două săli de clasă? N-au învățat ei și părinții lor în acest local? Nu pot face la fel și copii lor, chiar dacă sunt peste o sută cincizeci? De ce au trebuit să vândă o parte din pădurea comunală și apoi să le dea mâncare meșterilor și să facă, cu rândul, munca de salahori? Erau mult mai mulți cei care i și puneau astfel de întrebări decât cei care de la început au aderat la ideea fruntașilor lor de a construi un local modern de școală.
- Întotdeauna, după câte știu eu, românii din Ardeal au avut conducători înțelepți care au ținut cu poporul. Citeam undeva că Avram Iancu a și zis:”țineți cu poporul ca să nu rătăciți”
- A zis el, drăguțul, ce a zis. Dar nu l-au ascultat toți. În cazul de față învățătorul cel bătrân pe nume Dumitru Popa și popa Radu au ținut cu cei ce puneau întrebări din răspunsurile cărora rezulta că n-ar fi necesar să se construiască o astfel de școală. Ba mai mult veneau și cu argumente în sprijinul lor. Pot zice că meritul construirii școlii a revenit unui tânăr învățător, care funcționează și acum aci. A venit de aiurea, de undeva din nordul Ardealului. N-are prea multă carte. N-a studiat la o Școală Normală ci numai la niște cursuri de câteva luni pentru a deveni învățător. Așa s-a procedat pe la noi în primii ani după război, când nevoia de dascăli români era mare. Și iată ca tânărul acesta, pe care unii n-ar fi dat doi bani, a reușit să-i lămurească pe oameni, și în special pe primul primar român să înceapă acțiunea. A umblat apoi pe la Mitropolia greco-catolică de la Blaj și a obținut fonduri la care nu se aștepta nimeni. A muncit fără încetare patru ani, cât a durat construcția școlii. Mi-aduc aminte că la o vreme s-au descărcat două vagoane de cărămida. Când am trecut săptămâna următoare n-am mai văzut cărămida dar nici ziduri ridicate cu ea. O trimise înapoi fabricantului pentru că s-au sfărâmat câteva bucăți la descărcat. Ori fabricantul îi dăduse asigurări că nu se va sfărâma nici o bucată de cărămida chiar dacă va cădea de la opt metrii. Gangolea, proprietarul fabricii de cărămizi, i-a trimis alte două vagoane cu cărămidă, a însoțit el însuși transportul, și cu mâna lui a aruncat din vagon o sută de cărămizi din care nu s-a spart nici una. Þi-am spus toate aste, și ași putea să-ți spun mult mai multe din care să rezulte interesul pe care l-a depus acest învățător, pe nume Ioan Tatu, în construirea scolii.
Trenul mergea cu aceiași viteză, de la început, după ce ieși din gară, străbătând acuma un culoar format din dealul împădurit din stânga Hârtibaciului și dealuri mai domoale în partea opusă. Legănatul ușor al vagonului se opri la un moment dat auzindu-se un scârțâit profund de metal care se freacă cu un alt metal. Frâna puternică îi împinse spre înainte, apoi se opriră. Înainte de a coborî Nae văzu în partea stânga un tren de marfă cu vagoane deschise pline, unele, cu stive de bușteni de stejar, altele cu lemn de carpen crăpat și tăiat la aceiași lungime, numai bun de tăiat cu ferăstrăul și pus pe foc în iarna care va veni. Coborâră lângă o casă ce părea, la prima vedere, o locuință țărănească din partea locului. Doar roata telegrafului care se învârtea desfășurând o bandă lunga de hârtie precum și dulapul pentru bilete și telefonul agățat de perete ce se zăreau printr-o ușă deschisă deasupra căreia era scris ”Birou de mișcare” lăsau să se înțeleagă că în clădire se afla stația C.F.R. O tablă neagră sprijinită în doi stâlpi groși de lemn, pe care scria Cornățel, îi vesteau unde se află pe cei care au poposit pentru prima dată pe aceste meleaguri. Rămași în urma micului grup de oameni care coborâseră odată cu ei trecură pe lângă locomotiva trenului cu care veniseră. Șeful gării, cu chipiu roșu și cu paleta în mână, tocmai scria ceva întrun carnet întins de mecanic. Trecând pe lângă el Radu zise tare
- Să trăiți domnule Drăghici.
Domnul Drăghici, fără să se întoarcă făcu un gest din umeri care parcă vroia sa spună: te-am auzit, îți răspund la salut, dar sunt foarte ocupat. Gestul parcă vroia să spună și ”lasă că o să vorbim altădată când o să am și eu mai mult timp.” Trecură apoi, pe drumeagul ce se desprindea din șoseaua, ce însoțea calea ferată și duce spre sat, pe un pod trainic de lemn peste râul Hârtibaci. Intrară în sat undeva pe la mijlocul lui. Când ajunseră în apropierea unei cișmele Radu zise:
- De câte ori vin acasă trec mai întâi pe la „nănașii” mei Gheorghe și Ioana Matei. Sunt bătrâni și nu se știe cât o vrea Dumnezeu să-i mai țină în viață. De câte ori mă văd se bucură sincer. Ei i-au cununat pe părinții mei și tot ei m-au botezat pe mine. Au fost și sunt de mare ajutor mamei, mai ales în ultimii zece ani de când aceasta a rămas văduvă și eu orfan. Ei sunt cei care au convins-o pe mama să mă dea la școală, și tot ei sunt cei care mi-au salvat viitoarea carieră atunci când am pierdut bursa. O să-ț placă și ție de ei când o să-i vezi.
Trecură pe lângă câteva case construite la stradă cu geamuri largi, cu acoperișul, în doua ape, din țiglă roșie. Tencuiala verde, la altele cărămizie, dădea un aspect de soliditate și de prospețime. Curțile nu se vedeau fiind închise de porți înalte încadrate de ziduri, tencuite în aceiași culoare, care se terminau cu un acoperiș roșu, ca al caselor. Într-o astfel de curte intrară. Portița, încastrată în poarta mare, scârțăi prelung. Un câine legat de un dud începu să latre. Apoi lătratul i se transformă întru-n scheunat care trăda bucuria revederii Radu se duse drept spre el, îl mângâie pe cap. Câinele se ridică în doua labe punând pe cele din față pe umerii băiatului. În aceasta poziție era aproape de înălțimea omului.
- Ce mai faci mai Burcuși? Se vede treaba că ți-a fost dor de mine. Bine faci, că doar nu ne-m văzut de aproape o lună. Ce mai faci măi frumosule?
Câinele dădea puternic din coadă iar Radu abia se putea feri de încercările disperate ale acestuia de ai linge fața.
Dezlipindu-și câteva clipe privirile de pe bucuria revederii, dintre animal și om, Nae descoperi că se afla într-o curte destul de mare în care vântul n-ar fi avut cum pătrunde. În spate poarta înaltă, în dreapta casa foarte lungă, cu un ceardac din care se desprindeau câteva uși, totul acoperit cu viță de vie. Strugurii care începuseră a se înnegri păreau niște ornamente pictate de o mâna măiastră. În dreapta casa vecină, patrulaterul curții era închis de niște clădiri, la fel de înalte ca poarta. Pe ușa grajdului ieși, probabil să vadă la cine lătrase Burcus, un om înalt ,subțire, cu părul cărunt lăsat pe spate și tăiat la nivelul umerilor. Mustața, de asemenea căruntă, îi acoperea buza de sus și o bună parte din obraz Cămașa și cioarecii albi contrastau puternic cu șerparul negru și cu bocancii de asemenea negrii. Se apropie de ei și cu o voce care trăda bucuria zise:
- Măi Radule, măi, te-ai gândit să vii și tu pe acasă? Bine-ai făcut că biata mumă-ta de câte ori stai de vorba cu ea, tot de tine grăiește, că să nu fi pățit ceva, că oare ai ce mânca, că oare ești sănătos, că oare n-ai fi pățit ceva? că mereu i se bate ochiul stâng, și că mai are ea și alte semne.
Între timp își făcu apariția, de pe o ușă din cerdac și nănașa Ioana
- Doamne Radule, bine c-ai venit, băiatul lui nănașa! Să ști că biata mumă-ta numai acuma, nu de mult, o plecat de la noi. O auzit trenul și o zis că se duce repede să ațâțe focul, că-i veni și ți-o fi foame. Vai dragul nostru de ce nu-i fi venit tu de trei săptămâni acasă s-o vezi pe biata mumă-ta, și pe noi care numai bunul dumnezeu știe cât o s-o mai ducem la etatea noastră? Măi Radule, măi, toți feciorașii care învață la Sibiu, ori mai departe, au venit în vacanță. S-au dus la sapă, la fân, pe la pădure și numai tu, dragul meu, n-ai venit atâta vreme. Și când ai venit ai stat numai dumineca și luni de dimineață ai plecat. De ce feciorașul nostru, nu faci și tu ca toți copiii pe care îi țin părinții cu atâta cheltuiala la școală? De ce?
- Lasă-l mai femeie să mai răsufle, nu-i mai turui atâta. Nu vezi că nu-i singur ci cu un fecioraș cam de vârsta lui. După haine pare a fi și el un domn. Bună ziua domnule și bine a-i venit pe la noi.
Radu făcu numai decât prezentarea.
- Dumnealui este un tânăr învățător, ca și mine. A terminat școala normală în regat, la Râmnicul Vâlcea, și a venit de și-a găsit post într-un sat de dincolo de Sibiu, la Veseud. Îl cheamă Niculae și îi din-un sat vestit din regat, de la Olănești, unde merg domnii care au diferite beteșuguri să bea apă, de la izvoarele de acolo, ca să se facă bine.
- Sa fie dumnealui sănătos, și s-o pornească cu dreptul dacă s-o gândit sa vie cu slujba pe aici pe la noi, zise badea Gheorghe. Apoi adaugă:
- Tu femeie, numai decât să te duci la fina Mărioara să-i spui c-o venit Radu și cu un domn. Sa fie liniștită și să încălzească mâncarea. Feciorii or mai sta cu mine, nu mult, doar până om bea împreună câte un rachiu, să prindă și ei, dar și eu, ceva coraj și om mânca mai bine de cină. Du-te ce mai stai.
După plecarea nănașei să ducă vestea finei Mărioara nănașul Gheorghe i se adresă lui Radu:
- Zici că dumnealui, care îi așa de departe, vine învățător pe la noi. Da ia spune tu, dragul meu, unde o să slujești, și de unde o să iei „sâmbrie”. Mumă-ta n-o putut să-mi răspundă la întrebare. Da până să-mi răspunzi așteaptă un piculeț până m-oi duce în pivniță să scot niște rachiu să ne cinstim înainte de cină.
După câteva minute bătrânul se întoarse cu o cană de sticlă în mână în care se vedea lichidul ce putea fi confundat cu apa, dar care gustându-l cei doi tineri au început sa tușească și să li se înroșească ochii
- Măi băieți rachiul ăsta trebuie băut cu înghițituri scurte și rare că altfel va trebui să plângeți fără nici un motiv
- Nănașule m-ai întrebat de unde o sa iau „sâmbria” dacă am terminat școala. Să ști că iau sâmbrie de vre-o câteva luni, mai precis din luna lui mai. Leafa este de învățător dar slujba mea îi alta. Lucrez pentru casă și masă, precum și pentru bani în mâna, la cancelaria de la revizoratul școlar. Am făcut până acuma și școală am, dat și examene și mi-am făcut și datoria la revizorat. Mă bate gândul să fac aceiași slujbă încă un an. Un profesor de al meu, care a ajuns inspector la învățământul din județul Sibiu, mi-a propus să fac slujba asta. Mi-a mai spus domnul inspector să stau în slujba asta până ce domnul Căliman, învățătorul nostru, va ieși la pensie și o să pot a-i lua eu locul. Să vedem dacă domnul Căliman se va pensiona înainte de a pleca eu în armata, sau după. Dacă se pensionează după, nu mai trag nădejde că voi mai putea veni cu slujba în satul meu. dacă se pensionează cu ceva înainte, atunci pot ocupa eu postul care îmi va reveni tot mie și după ce termin armata. Așa că, nănașule deocamdată e bine. Pe urma cum va voi cel de sus.
- Măi băiete trebuie sa iasă toate bine pentru tine. Cu Vasile Căliman o să stăm de vorba și o să-și facă cerere de pensionare cu o lună înainte de a pleca tu în armată. Tot necazul îi că nu știm precis când te iau la cătane. Da las ca o descurcăm noi și pe asta.
- Cum?
- Mai ușor decât crezi. Văru-meu, Dinuțu lui Macriș, îi plutonier reangajat la Cercul Militar din Sibiu. Are casă mare pe drumul Nocrichului. Tot anul îi duc acasă și îi bag în pivniță cartofi, ceapă varză, pătrunjei și morcovi de pe pământul pe care îl are de la mamă-sa aici în sat, lângă Hârtibaci, și pe care eu îl lucrez în parte. Să facă bine să-mi spună, din timp, când se fac încorporările astea, ale voastre, cu termen redus, dacă vrea să-i mai lucrez pământul și să-i duc recolta fără ca el să miște un deget. Fi pe pace că ne va spune el, că doar îi furier la biroul de mobilizări.
După ce mai vorbiră vreo câteva minute despre prețurile din târgul de vinerea trecută despre care Radu, spre surprinderea lui Nae, era foarte bine pus la punct, îl salutară cu mult respect pe nănașul Gheorghe și părăsiră curtea cetate.
- Aicea îi casa mea natală zise Radu oprindu-se în fața unei porți care nu mai era încadrată în vre-un zid de cărămidă. Gardul, din scânduri puse verticală de abia le ajungea până la piept așa că se putea vedea casa așezată în fundul curții. Era destul de mare acoperită și aici de viță de vie încât ferestrele abia se zăreau. Exista și grajdul, și șura. Pe latura opusă gardului cu poarta se afla un altul de spini iar dinapoia lui se vedea o cultură destul de mare de cartofi și porumb. Între ele se aflau, frumos aliniate, straturi cu ceapă.
La intrarea în curte un câine, copie fidelă a lui Burcuș, se aruncă asupra lui Radu copleșindu-l cu dovezi de iubire care mergeau de la datul din coada până la linsul mâinii și chiar a obrazului. Din casă ieși apoi mama lui Radu, o femeie mică, sprintenă, îmbrăcată în fustă neagră și ie albă brodată cu negru pe mâneci și piept.
- Bine c-a dat dumnezeu să te vad acasă, dragul mamei. Adineaori a plecat nănașa Ioana care mi-a spus despre venirea voastră.
După ce-i puse pe băieți să se spele îi pofti la masă, care era din timp pregătita, în camera din mijloc. Își ceru iertare de la Nae că le da de mâncare „în tindă”. Dacă ar fi știut că are oaspeți ar fi pus masa în “casa de dinainte”. Să facă bine s-o ierte tovarășul lui Radu că nu s-a pregătit după cum s-ar fi cuvenit. Ea a făcut ce știe că îi place lui Radu, să mănânce seara: lapte acru și păpăradă cu carne și cârnați din oală. În timp ce vorbea răsturnă pe un „cârpător,” pus pe masă, o mămăligă aurie care era aidoma cu cea pe care o pregătea și mama lui Nae. Farfuriile înflorate, din porțelan, lingurile și furculițele din metal alb, strălucitor, dar mai ales păpărada amestecată cu bucăți mari de carne macră de porc și de cârnaț bine prăjit și condimentat nu se asemănau de loc cu cea ce era obișnuit el acasă. La început a crezut că doar denumirea deosebea cârnațul de pe aci de”trandafirii” pe care îi făcea mama lui acasă când tăiau porcul. Nu era doar denumirea era, în primul rând, gustul dar și consistența. Nu se simțea nici o bucățică de carne. Totul era o tocătură fină care parcă se topea în gură. Trandafirii de acasă erau și ei făcuți din carne bună, dar ori cât de mărunțită ar fi fost tot se simțeau bucățelele. Grăsimea din bucate aproape nu se simțea la gust datorită murăturilor făcute din pătlăgele verzi și castraveți. „Păpărada” era parcă mai consistentă aici printre ungureni. Amândoi mâncau cu poftă sub privirile blânde și îngăduitoare ale mamei Mărioara.
- V-ați săturat copiii mamei?
- Sărut mâna pentru masă. Friptura ca aceasta n-am mai mâncat de când a tăiat tata porcul. Dumneavoastră tăiați mai mulți porci pe an? La noi se obișnuiește numai de Ignat, adică cu puțin timp înainte de crăciun.
- Și noi tăiem tot numai odată pe an, de crăciun.
- În cazul acesta a-ți cumpărat carne proaspătă de la măcelărie?
- Nu dragul meu, noi nu știm pe aicea de măcelarii. Numai domnii din Sibiu știu de așa ceva. Noi afumăm o parte din carnea porcului și alta parte o prăjim și o punem cu unsoare în oale de pământ. Grijim oalele în pivnița rece și uscată ori în cămară, sub scara de la pod. Scoatem din unsoare carne vara când avem mult de lucru pe câmp, și n-avem timp sa stăm de făcut mâncare. Mai scoatem la vre-o sărbătoare, cum ar fi după postul de dinaintea Sfinților apostoli Petru și Pavel, ori de Sfânta Mărie mare. Că în alte zile ale anului ne mulțumim cu ce ne da pământul, oile și găinile. De slănina porcului nu ne atingem până n-om auzi că durduie. Pe la dumneavoastră prin regat nu-i tot așa?
- Câte bordeie atâtea obiceiuri. Avem și noi multe lucruri care se aseamănă cu ale dumneavoastră, dar și altele despre care numai noi știm.
Nu mai continuară discuția. După ce se închinară, cu fața la icoane, cei doi băieți se sculară de la masă. Radu îi spuse lui Nae să se retragă în camera „de dinainte” până va mătura curtea și pe la poartă. La refuzul lui Nai de a se odihni, Radu nu mai insistă, îi puse în mână o mătura de nuiele. După măturarea curții ieșiră în stradă. Se auzeau tălăngi. Sunetele se apropiau tot mai mult. De după colț își făcu apariția o vacă. Era voinică, cu uger mare, albă cu pete roșietice. Urmară altele și altele. În curând ulița se umplu încât un om n-ar fi avut loc printre ele. Două vaci se desprinseră dintre suratele lor și intrară în curte. Radu le îndemnă să intre în grajd, se auzea de afara cum le vorbește ceva, apoi zornăit de lanțuri anunță că vacile au fost legate la iesle. Radu se întoarse în uliță. Vacile înaintau mereu. Erau parcă și mai multe, cu toate că în fiecare curte intrau câte două sau trei. Au trecut minute în șir. După ce ulița s-a golit și s-a așezat liniște de departe se auzi un tropot răsunător. De data aceasta și-au făcut apariția caii. Aceștia tropăiau, nechezau. Erau mai putini decât vacile, dar ca și ele se opreau fiecare în dreptul casei câte unei gospodării apoi întrau în curte.
- Ei ți-a plăcut ciurda și stava? Întrebă Radu.
- Mi-au plăcut vacile. Nu-s mititele ca ale noastre. Și caii sunt frumoși. Animalele arată bine, se vede ca aveți pășuni ca lumea.
- Ba pășunea îi puțină. Pentru viței și sterpe, care sunt cam în același număr, poate chiar mai multe, primăria a închiriat o parte din Pădurea Bradului. Oamenii sunt însă foarte nemulțumiți pentru că trebuie sa plătească pentru fiecare cap de vită cam cât plătesc pentru cinci oi. Zic oameni că în curând vor scădea foarte mult numărul de vite, pentru că se taie, pe lângă sterpe, și multe vițele, ceia ce nu se întâmpla înainte.
Începură să mature pe lângă gard și pe marginea șanțului care despărțea îngustul trotuar de ulița largă. Trecură apoi în uliță. Aici avură ceva mai mult de lucru deoarece trebuiau să facă grămezi de bălegar pe care apoi le transportau, cu lopata pe grămada din spatele grajdului. Același lucru îl făceau și vecinii cu care Radu intra în vorbă. Când terminară începură să vorbească de tot felul. Din discuția lor nu reieșea faptul că Radu n-ar fi zilnic în sat. Vorbiră despre ploile care au căzut chiar în timpul secerișului ceea ce a făcut ca producția sa fie aproape înjumătățită, despre cucuruzul care anul acesta s-a făcut “mândru” și despre „crumpenele” cărora „le-a mers de minune” și care dacă vor avea același preț, ca toamna trecută, vor putea ieși „din năcaz”. O vecină îl lăudă pe Radu pentru cei doi porci pe care mama lui îi avea în coteț și care “ puneau carne pe ei văzând cu ochii”. Un copilandru care se vedea că este invidios pe vecini pentru frumusețea de porci ținu să facă o remarca: “totuși porcu’ nu-i ca scroafa”. Când văzu ca ceilalți se uitau la el gata să izbucnească în râs acesta vru s-o dreagă completând grăbit “ da se va face”. Auzind râsetele celor de față copilandrul se retrase grăbit în curtea lor. Mamă-sa vrând parcă sa-l scuze zise „așa îi Zaharia al meu. Intră în vorbă când nici nu te aștepți, ca musca sub coada calului.” La această din urma remarcă toata adunarea izbucni din nou într-un râset răsunător. Auzind gălăgia mama Mărioara ieși și ea la poartă și se interesă de motivul veseliei. Când se dumiri despre ce este vorba zise cu dojană către cei de față ca nu este bine sa râzi de copii atunci când își dau cu părerea, în prezenta vârstnicilor, despre lucrurile serioase. Dacă îi iei în râs aceștia își pierd “ tot corajul” și se vor gândi mai încolo la tot felul de blăstămății
- Omul mare trebuie să se gândească totdeauna când grăiește cu copiii că aceștia trebuie învățati să devina oameni mari. Să fie învățați să gândească, să poată grăi ce gândesc, că numai așa vor putea să și facă ce gândesc. Și dacă nu gândesc bine nu vor putea face lucruri bune. De la vorbă pornește gândul și de la gând fapta. Oare nu așa scrie la Sfânta scriptură că “la început a fost cuvântul”?. Dacă vom spune cuvinte bune copiilor le vom forma gânduri bune care vor duce mai apoi la fapte bune.
Ascultând-o pe mama Mărioara lui Nae i se părea că ascultă o lecție de pedagogie de la un profesor bun. Se gândi și la propria lui mamă care și ea punea în practică niște principii pedagogice, cu proprii ei copii, care n-au fost date de nici un pedagog ilustru ci de bunul simt al mamelor.
Au vorbit apoi despre ultimele știri din țară și din străinătate. Aparatul cu galenă al învățătorului Căliman a adus și aici vestea îmbolnăvirii copiilor de boala cea rea. Care se îmbolnăvește și nu moare rămâne șchiop ori nu-și poate folosi mâinile. Boala n-a ajuns încă pe la noi, dar poate să ajungă. A spus și părintele în biserica și s-a rugat pentru sănătatea copiilor. S-a vorbit apoi și despre moarte regelui și a ajutorului lui, Brătianu. Unii făceau legătură intre aceste evenimente prorocind altele și mai rele pentru “ bieții oameni și biata țară”. Au vorbit apoi despre o gazetă ungurească care cere întoarcerea Ardealului la Ungaria. Se spune că în acea gazetă este scrisă o rugăciune în care se cere lui dumnezeu să-i pedepsească pe români pentru nelegiuirea făcută de ei atunci când au rupt o bună bucată din „sfânta patrie maghiara”.
- Și toate astea le-o spus la „galina” lui domnul Căliman? întreba un bărbat destul de tânar. De unde știu căștile pe care și le pune domnul învățător și domnul părinte, la urechi, ce se întâmpla pe lumea asta. Eu nu cred că-i lucru curat la mijloc.
- Lasă măi Văsălie că așa o zis și mamă-ta când o văzut prima data trenul trecând pe lângă sat. S-o speriat și o fugit în pădure. Acuma, câtu-i de bătrâna, îi place să se uite la tren de câte ori trece. Ba nu-i mai vine nici să meargă cu căruța în Sibiu la târg. S-ar duce tot cu trenul dacă n-ar fi așa de scump.
- Trenul nu-i ca galena. Trenul îl vezi pe unde merge și cum merge. Da ce-i în cutia și căștile ale, de le pui în urechi, nu poate ști nimeni. Se aude cum cântă și cum vorbește ca dintr-un butoi. Numai lucru curat nu poate fi. Eu unul n-ași înnopta în casă cu o asemenea drăcie.
- Dacă ar fi așa cum zici tu nu și-ar fi cumpărat popa radio cu galenă și nu l-ar ține în casă pe masa de sub sfintele icoane. Ba încă o mai întins și un „drot” de pe acoperișul casei până în turnul bisericii ca să audă mai bine. Cine nu crede să se uite mâine, când merge la biserică, la acoperișul casei popii și la turnul sfintei biserici și o vedea drotul despre care vă spuneam.
- Eu cred că toate năcazurile care se spun în căștile alea vin peste oameni numai pentru că se spun în radio. Înainte nu știam atâtea și ne era mai bine.
Aici interveni o femeie în vârsta
- Cum să fie mai bine mă înainte. Nu vă aduceți aminte de focul de acum aproape douăzeci de ani? Era vară, de Sfântul Ilie. Au ars douăzeci și cinci de case, cu șuri cu tot. Au ars și câteva clăi cu grâu de la marginea satului. Și nu erau galene pe vremea aceia. Numai unul cu minte puțină poate să dea vina pentru nenorocirile ce se ivesc pe galenă ori pe alte celea. Numai Dumnezeu știe ce face, omul nu le poate înțelege pe toate. Pentru unii nenorocirea cu focul, a vrut dumnezeu, s-a întors spre bine. Cincisprezece familii care au rămas fără case și-au vândut pământurile, câte au avut, și au plecat în America. După cum scriu unii de pe acolo nu le-ar merge rău deloc. Alixandrina lui Rociu a primit de la fiul său din America opt sute de dolari de și o făcut, așa văduvă cum este, șură și grajduri noi. Ficioru-so Ion s-ar întoarce cu nevastă cu tot, dar nu-i lasă copiii care au început să-și aibă rostirile lor pe acolo. Și apoi ați văzut cum învârt banii ai lu Neagu, care s-au întors din America acum doi ani. Eu zic că și galenele, de care vorbeați înainte, și bucuriile și necazurile, toate, toate, sunt de la bunul Dumnezeu.
S-a înserat deabinelea când au intrat în casă. Paturile erau pregătite. Pentru Nae în patul înalt și larg, de pe care au fost mutate pe masă perinele, păturile de lâna și hainele de sărbătoare, iar pentru Radu în „lădoiul” de lângă peretele opus patului. Înainte de a adormi au vorbit despre oamenii din satul în care se aflau. Nae găsea mereu asemănări dar și multe deosebiri între satul lui și cel a lui Radu. Apoi Radu l-a tachinat în legătură cu mâncărurile oltenilor. Zicea că oltencele nu sunt gospodine, că taie câte o găina grasă și o mănâncă pe toată la o masă, că din porc nu știu a face mare lucru și-l termină în câteva zile, că slănina pe care nu o pot topii o aruncă, nici pâine nu știu a face.
Nae îl opri zicându-i:
- Poate ai dreptate în unele privințe. Dar să nu uiți că așa cum sunt ei, cu toate defectele lor, pe care acuma tu le exagerezi, va scăpat pe voi de unguri și va adus în România Mare.
- Asta-i drept. Dar n-ați făcut-o de la început. A-ți așteptat și a-ți tot așteptat nu un an, ci doi, să vedeți care-i mai tare și abia după asta a-ți intrat și voi în război zicând că ne dezrobiți. Dar ia să fi fost, după doi ani, mai tari cătanele drăguțului de împărat nu v-ați fi dat oare cu ele? Ba bine ca nu! Nu v-a fost vouă de noi ci de voi. Bine o zis tot unul de al vostru că voi vreți Ardealul dar fără ardeleni.
- Degeaba zici tu Radule rău despre polticienii din vechea Românie. Gândește-te la Iorga și la Delavrancea, poate cei mai mari români din vechea Românie. Cât au lucrat ei pentru a vedea înfăptuindu-se România de acum! Și gândește-te apoi și la Ion Slavici „al vostru” care după ce a fost adăpostit și ospătat în România a găsit cu cale să fie omul dușmanului. Coadă de topor a neamului său. Ori ce ai zice tu, tot de la noi v-a venit salvarea. N-a fost și Mihai Viteazul tot de pe la noi?
- Așa o fi, nu zic nu. Dar rămâneați proști și fără știință de carte dacă nu vi-l trimeteam noi pe Gheorghe Lazăr să vă facă școli și să vă lumineze. N-ați fi știut până în ziua de astăzi de aeroplane dacă nu venea din Orăștie, pe la voi, Aurel Vlaicu. Datu-v-am și mitropoliți, datu-v-am și tipografi, da câte nu v-am mai dat? Și tot voi cu nasul pe sus.
- Eu zic că amândoi avem dreptate. Putem despica mult și bine firul în patru da până nu înțelegem că suntem una că vorbim și ne închinam la fel, că facem la fel mămăliga, chiar dacă unii mănâncă mai multă pâine, dușmanii noștri sunt puternici. Ai auzit ce zicea vecinul tău despre gazeta ungurească în care erau rugăciuni pentru a fi pedepsiți românii care au distrus “patria maghiară”. Am citit și eu într-o revistă traducerea acelei rugăciuni. Se numește Rugăciunea copilului și este scrisă de unul Francisc Berky. Mie-mi place să rețin versuri. Și am reținut fără să vreau câte ceva din rugăciunea asta. Zicea acolo: “Tatăl nostru, credem în tine, și sperăm,/ Dă-ne nouă patria care ne-a fost răpită./ Tu carele ești în ceruri sfințească-se numele tău, /Vie împărăția ta! Întoarce-ti ochii spre patria noastră/ Pedepsește pe acela care face pe maghiar să sufere./ Facă-se voia ta, precum în cer/ așa și pe pământul sfânt și inviolabil./ Scăpa-ne de Cehi de Români și de Sârbi / Care ne-au sfâșiat drapelele cu ura lor/ Care au distrus un popor viguros”. și zice încă mult, tot așa, ca să încheie apoi: “O! nu ne da decât pământul scumpei noastre patrii.../ și scăpa-ne pentru totdeauna de aceia./” De romanii din Ardeal, vezi bine
- Asta vor ei. și crezi ca nu s-ar bucura dacă ar afla despre discuțiile noastre? Nu numai noi vorbim unul împotriva altuia, râdem unul de altul, ci și acolo sus, prin guvern și parlament se aud voci ca ale noastre adineaori. Crezi ca nu se bucura dușmanii noștri? Nu numai ca se bucura, dar și acționează. Iată ce a adus de la Târgu Mureș băiatul învățătorului Caliman care-i medic prin pârtile acelea. O foaie tipărita în ungurește. Ti-oi arata-o mâine ca acuma îi târziu. Doctorul Caliman a tradus foaia care circula în sute de exemplare prin oraș. Nu țin eu minte așa de bine cum ți tu poeziile, dar pot să-ți spun ca scria cam așa: Întâi un titlu scris cu litere groase : Ungurilor din Transilvania apoi cu litere mai mărunțele: “Transilvania lui Bocskay și Zapolia, Transilvania lui Gabor Aron și Petofi care unesc marea patrie maghiară. Lucrați pentru liberare! Așteptați cu încredere ceasul luptei, pregătiți-vă pentru libertate. Transilvania ungurilor.” îi scris mai mult decât am putut ține eu minte.
- Vezi tu, ungurii sunt uniți nu ca românii. Cu toate că unii sunt catolici alții calvini alții unitarieni, și ce dumnezeu or mai fi, toți și-au transformat altarele în tribune iredentiste. Predicile ținute de la amvon tind să convingă pe credincioși că Dumnezeu a pedepsit poporul maghiar pentru păcatele sale, însă nu atârnă decât de el să se ridice și să facă să trăiască iarăși gloria trecută. Mai toate predicile se încheie cu imnul unguresc, în care Sfânta Fecioară, socotită ocrotitoarea veșnica a Ungariei, este rugată să-și amintească de patria milenara maghiară. Îmi aduc aminte de finalul unei rugăciuni tradusă tot în revista de care ți-am mai vorbit. Se spunea cam așa acolo: “ Nu îngădui împărțirea imperiului întâiului și sfântului nostru rege. Fii mângâitor fraților căzuți în jugul greu al robiei. Dă-ne nouă o singura voință. Călăuzește după sfânta-ți voință pe căpeteniile noastre ca să ne reconstituim patria căzută în ruină”
- Ai zis ceva de frații ungurilor căzuți în jugul greu al robiei? Păi unul dintre ei îi Ferenț cu care-s prieten și stă la doua case de noi. O sa-l întreb mâine cum o mai duce în acest greu jug. N-ai zice că stă sub vre-un jug că-i un om foarte vesel, de felul său, și are de toate. Dar mai stii?
Dinspre „lădoiul” în care sta Radu se auzi un căscat zgomotos iar după câteva clipe un sforăit ușor
Nae nu dormea. Sforăitul lui Radu îi alungase somnul pe care îl simțise mai înainte. Se sculă încet din pat și tiptil ajunse la ușa pe care o deschise cu grijă, apoi la fel de grijuliu o închise după el. Se afla acuma în cerdacul casei. Luna, sub forma subțire de seceră, lumina îndestul încât sa se vadă curtea. Auzi un mârâit amenințător. Era câinele, care dându-și seama că are de a face cu prietenul lui Radu se liniști pe dată adormind cu botul pe labele din față. Puzderia de stele îi aduse aminte de nopțile de august ale copilăriei sale, când dormea pe prispa casei. Și aici cântau, parcă, aceiași greieri, iar printre țârâiturile lor liniștea era mai adânca. Lipseau numai licuricii ca senzația de acasă să fie deplină. Deodată începu sa-i treacă prin fața ochilor întâmplările ultimelor doua zile. Trase concluzia că este un om norocos. La ajutat însă și Dumnezeu altfel n-ar fi reușit atâtea într-un timp atât de scurt. Adică n-a reușit chiar atâtea numai ceia ce și-a propus, să-și găsească un post de învățător. N-a avut pe nimeni care sa-l ajute dacă are în vedere că Viorel Șerb s-a întâmplat să lipsească zilele astea din Sibiu. Și-a găsit și un prieten de nădejde în casa căruia iată se află acuma. Dar îl poate numi pe Radu un adevărat prieten? Nu cumva acesta vrea sa profite cu ceva de pe urma lui? După câteva momente de gândire își spuse că da Radu Dobrotă este un adevărat prieten, cu toate ca-l cunoaște de atât de puțin timp. Nu are ce profita de pe urma lui. Nu i-a cerut bani, și în situația lui nu-i poate oferi nimic. Totuși pe ce se bazează prietenia lor? Răspunsul și-l dădu peste câteva clipe. Pe preocupări comune amândoi fiind absolvenți de școala normală, și de ce nu pe o simpatie reciprocă. Dacă ar fi unul băiat și celalalt fată ar pute zice ca este vorba de dragoste la prima vedere. Ce mai la deal la vale, la treaba asta s-a mai gândit parca odată în ultimele douăzeci și patru de ore. Radu îi este prieten și gata! Nici n-o să mai discute cu el acest aspect.
Liniștea așternută peste sat începu să se destrame datorită cocoșilor. La început unul singur, în depărtare, apoi tot mai aproape și tot mai mulți începură să-și strige numele. Când se mai liniștiră cocoșii începură câinii să latre, parcă unii la alții. Chiar și Burcuși se sculă alene, scoase câteva lătrături, cu sfială parcă, apoi se culcă la loc. Când liniștea păru a se așterne peste sat se auzi un fel de oftat apoi niște gâfâituri care veneau foarte de departe. Zgomotele nefirești crescură în intensitate apoi se opriră dintr-odată printr-un scârțâit ascuțit. Se auzea, din când în când , câte un oftat prelung. Ce putea fi? Cu toate că zgomotele erau nefirești își dădu în curând seama că pentru oamenii satului erau obișnuite. Nu se auzeau pe nicăieri glasuri de oameni treziți din somn. Și câinii erau liniștiți după lătrăturile de acum câteva minute. Se liniști și el. Într-un târziu îi veni sa râdă din toate puterile când își dădu seama că era cât pe aci sa i se ridice părul în cap din cauza unui tren, poate de marfă, care a intrat în gară și mai era înca acolo. Se întoarse tiptil în casă, găsi pe pipăite patul. În curând căzu intr-un somn adânc, fără vise.
Se trezi fără să știe unde se află. Pe doua geamuri intra în odaie, printre crengile unui pom, un soare destul de puternic. Foarte aproape începură să se audă bătăi de ciocan pe metal răsunător, la început rare apoi tot mai dese și mai dese. Dangăt melodios de clopot începu sa se îngemăneze cu bătăile răsunătoare. Recunoscând toaca și clopotul bisericii se ridica repede din pat și se închina. Dând cu ochii de lădoi își aduse aminte unde se afla. Vocea cunoscută a lui Radu i se adresa de afară, vrând să pară autoritară:
- Uitați-vă oameni buni la el cum doarme, în sfânta zi de duminecă, până după ce s-a a tras clopotul de liturghie.
-Vai de mine, eu credeam că la tras careva de vre-o funie
- Sigur că vai de tine pentru că ești mai păcătos decât mi-ași fi închipuit dacă iei în derâdere cele sfinte. Va fi vai de tine în iad. Iar eu o sa privesc peste gard, din rai, și n-o să pot, dar nici n-o să vreau, să-ti dau vre-un ajutor. Ca dacă te-a și ajuta cu ceva, așa ca între vecini, m-oi pune rău cu Sfântul Petru pentru o bună parte din veșnicie.
Radu intră în camera și amândoi izbucniră în ras fiecare minunându-se de ce le-a putut ieși din gură.
- Ști ce Nicule? Pentru că ești la mine în sat o să-ți fac eu program, ca la armată. Tu nu va trebui decât sa execuți. Dacă n-o sa-mi mulțumești acum, o sa-mi mulțumești când vei fi cătană, că te-am învățat cu disciplina.
- Am înțeles, să trăiți! Care sunt ordinele dumneavoastră?
- Întâi și mai întâi ieși, așa cum te afli, în curte la fântână, te speli până la brâu, sau până unde vrei tu. Intri apoi în casă și te îmbraci regulamentar. Te prezinți apoi la bucătărie, pe care noi o numim „cumnă” vei bea o cană cu lapte și vei manca un ou fiert, poate și ceva slănină. Apoi ne vom îndrepta spre locul nostru cu legume care îi chiar lângă Hartibaci. Apoi ți-oi mai da și alte ordine ținând seama de împrejurări.
Ordinele au fost executate cu plăcere. Fu servit la masă de către Radu. Se vedea că acesta urmează instrucțiunile mamei Maria care plecase la biserica înainte de a se scula el.
Pentru a ajunge la bucata de pamânt, de lângă râu, au traversat o buna parte din sat. Acesta părea pustiu. Trecând pe lângă Biserică au remarcat drotul care lega una dintre ferestrele casei parohiale cu turla bisericii ceia ce însemna că galena exista într-adevăr în casa popii. Mai încolo întâlniră o femeie tânără cu un copilaș în brațe și cu altul trăgându-l după ea de mână.
- Bună dimineața Lenuțo. Cum o mai duci?
- Mulțumesc, nu mă pot plânge, doar că ăștia doi, și facu semn cu capul spre copii, îmi scot peri albi de neastâmpărați ce sunt
- Da Aron ce mai face? Sanatos, sanatos?
- Sănătos și în putere. îi dus acum la stana c-o dat lupul la oi. O spintecat vre-o cinci și o trimes vorba ciobanul ca toate sunt ale noastre. Nu vrea sa creadă ca lupul o avut năcaz numa la ale noastre. dacă nu găsește semnele se va judeca cu ciobanul
- Da pe frumoșii ăștia cum îi chiamă?
- Pe asta mare Vasilie, ca pe socru-meu. Ãstuia mic îi zicem Radu
Când își auzi numele cel mic începu sa rada cristalin. Femeii parca îi trecu pe față, preț de câteva clipe, o roșeața. Poate era numai o părere. Apoi Radu îl prezenta pe Nae, ca pe “un învățător, ca și mine”. Femeia se uita la ei cu ochii împăienjăniți, apoi se despărțiră.
Merseră o buna bucată de drum fără să vorbească nimic. Radu rupse, într-un târziu tăcerea.
- Suntem de odată. Mama zice că am fost botezați în aceiași apă. Am fost și vecini până a se mărita. La școală am stat în aceiași bancă. Scria mai frumos decât mine. Tabla înmulțirii a știut-o înaintea mea. Trebuie să recunosc c-a fost mai bună decât mine. Da premiul întâi ni la dat domul Căliman, patru ani la rând, la amândoi. Nu vroia să recunoască faptul că o fată poate să fie mai bună decât un băiat. Concepția asta de învățător demodat m-a scos pe mine cu premiul întâi, nu sfânta dreptate.
- Îmi place cum vorbești despre fosta ta colegă. Da, ca să fiu sincer, am observat eu că și ea ține la tine, atunci când a zis că pe cel mic îl cheamă Radu. I-ar fi dat ea, numele acesta, primului născut dar n-a avut loc de Aron.
Radu nu răspunse. Nae nu mai insistă pe tema aceasta. Nici în dumineca asta și nici altă dată n-a mai vorbit cu el despre Lenuța.
- Haide să-ți arăt ceva, dar trebuie să ne abatem un pic din drum zise Radu când au ajuns la marginea râului lângă o punte.
- Să mergi încet după mine și caută sa nu zgâlțâi puntea. S-au urcat, încet unul după altul pe punte. S-au sprijinit de balustrada ei și s-au uitat în jos. Apa curgea curată i se vedea fundul, la mai bine de doi metrii sub ei.
- Uită-te la umbrele alea din apa. De la ce vin?
- Nu știu
- Uită-te cu atenție.
S-a uitat cu atenție și și-a dat seama că umbrele nu erau umbre ci o puzderie de pești. Înotau grupați. Trecea o grupă ca după ea să vină altele. Puteau fi cleni sau carași. După forma lor unii puteau fi știuci alții mrene. Radu scoase di buzunar o pietricică și o aruncă în râu. Peștii nu păreau a se sinchisi. S-au retras de pe punte și au ajuns la locul cu legume. Erau acolo straturi de ceapă, de usturoi, morcovi, pătrunjei. Erau frumos aliniate și nici o urmă de buruiană între ele. Radu scoase de după niște tufe un sac pe care începu sa-l umple cu frunze. Umplură repede sacul apoi Radu îl rugă pe Nae să-l aștepte câteva minute. Se îndreptă spre râu. Se întoarse, după cum făgădui, având în mână o mică sforicică de care atârnau trei cleni fiecare de mărimea unei jumătăți de braț.
- Da cum ai putut să-i prinzi într-un timp atât de scurt? Uite la ei cum mișcă.
- Nu i-am prins eu, s-au prins ei singuri. Azi dimineața, până a te scula tu am dat o fugă la râu, prin grădini, am pus sforile și iată rezultatul. Și acum e bine să ne grăbim, să ajungem acasă până nu iasă lumea din biserică, altfel dacă ne întâlnim cu prea mulți oameni o să ne iasă vorbe că suntem păgâni de mergem după frunze de nap dumineca.
Dimineața a trecut repede. La prânz au mâncat din bucatele pregătite de mama lui Radu. Nae își zise că parcă s-a obișnuit cu mâncărurile din Ardeal, în special cu tocana de pasăre. La început a crezut că toate bucățile alb-aurii din farfurie sunt bucăți de carne, și se minună de cât de mare putuse fi găina sacrificată. Abia apoi și-a dat seama ca cele mai multe bucăți erau găluște. Bune și astea, își zise. Mămăliga aurie și vârtoasă mergea de minune cu tocana. l

După amiaz s-au dus la joc. A trebuit ca Radu să repete de câteva ori invitația pentru ca Nae să-și dea seama că mersul la joc e tot una cu mersul la horă, cum se zicea pe la ei. N-au trebuit să meargă departe, doar să treacă strada și să intre într-o curte, în fundul căreia era clădirea scolii. Aici, lângă scoală, erau adunați tinerii, băieți și fete, îmbrăcați în haine de sărbătoare. Pe treptele cele mai înalte de la intrarea în școală se aflau cântăreții , trei la număr, unul cu vioara altul cu clarinetul și al treilea, pe un scaun, cu o tobă mare în fața lui. Pe lângă peretele clădirii erau câteva bănci lungi pe care stăteau femei mai în vârstă și bărbați, părinții fetelor ce stăteau la câțiva pași în fata lor. Li s-a făcut și lor, ca niște domni ce erau, loc pe un capăt de bancă. Un fecior înalt cu șerparul lat plin de catarame și ținte de alamă strălucitoare s-a apropiat de cântăreți. Diplașul i-a ieșit în față, au schimbat câteva vorbe. Apoi feciorul a scos din șerpar ceva ce a trecut fără graba în șerparul diplașului. Acesta a făcut un semn clorlalți doi, care părea a zice că totul este în regula. Și-a acordat, câteva clipe instrumentul, a făcut o mișcare din cap spre ceilalți doi. În momentul următor curtea a fost inundată de o Hațegană. Clarinetul seconda vioara iar toba, cu toate că se auzea mai slab decât celelalte două instrumente, ținea un ritm vioi prin care toate sunetele se îngemănau. Feciorașul care stătuse de vorba cu muzicanții se îndreptă țintă spre una din fete. Nu se uita la ea ci la un bărbat care stătea pe banca lângă o femeie. Spre el își înclină un pic capul. Acesta făcu la fel, în chip de aprobare. Fără să se uite la fata din fața lui, o apucă de mâna stângă și o trase la vreo zece pași în fața muzicanților. Acolo se opriră. În poziția aceasta, aproape de drepți, își mișcau corpul și mâinile, nu încă și picioarele, în ritmul muzicii. După cei doi au început să se alinieze alte, și alte perechi formate în același mod. Când șirul format a cuprins aproape pe toți tinerii muzica a mai cântat câteva clipe. S-a oprit apoi tot câteva clipe ca apoi să reînceapă melodia cu mai multa forță. Perechile se mișcau în ritmul muzicii înainte, înapoi, apoi ca la o comandă fetele erau învârtite pe sub mână. Nae se ridica de pe bancă, făcu câțiva pași, și se urca pe scări lângă muzicanți. De aci se vedeau, ca-n palmă, toate perechile. Mișcările erau la unison. Pașii înainte și înapoi erau executați deodată de cele cincisprezece-douăzeci de perechi. La fel și învârtitul fetelor pe sub mână de ai fi zis că tinerii aceștia n-au făcut altceva toata săptămâna decât să exerseze hațegana. Trecerea la învârtită s-a făcut aproape pe nesimțite. Perechile au rupt simetria și au început să se învârtă în tactul noii melodii.
Prin minte începu sa-i treacă imaginile horei din satul natal. Oare care sunt asemănările și deosebirile dintre jocul de aici și hora de la ei. Odată, coloritul este altul. Aici predomina albul și negrul. Parcă mai mult alb. La ei sunt culori felurite, mai ales la fete. Aici predomina dansul perechilor sau în grupuri mici, la ei dansurile de grup. Parcă și sârba este alta cu toate că melodiile sunt foarte asemănătoare. Aici spre, deosebire de acolo, parca fetele sunt mai controlate de mame. Mamele și chiar tații sunt prezenți iar băieții când invita fetele cer parcă aprobarea mamelor sau taților. La ei de multe ori părinții află, te miri de la cine, că fata a intrat pentru prima dată în horă cu cutare sau cutare băiat. Aici, mai ales când fata merge pentru prima data la joc este însoțită de mama și chiar de tata. Au fost, se spune, cazuri că atunci când un băiat ș-a inclinat capul spre mama fetei în semn că-i cere voie să joace cu fata ei, mama să se uita ostentativ în alta parte. În acest caz un băiat, bine crescut, dintr-o familie bună, n-ar fi îndrăznit să mai insiste. Sunt și aici cazuri, după cum îi spunea Radu, de tineri care nu se supun voinței părinților. Asta nu se întâmplă însă la joc, ori de față cu lume străină
Ca de obicei când cădea în astfel de “meditații” se rupea de realitate. Trăia într-o lume imaginară, numai de el știută și pe care numai cu multă greutate ar fi făcut-o cunoscută și altora. Mamei îi mai destăinuia câte odată gândurile. Știa sa-l asculte, chiar dacă nu putea să-i dea sfaturi utile. A încercat odată sa-i destăinuie și tatălui câteva din gândurile sale. Se aflau la cosă în locul de sub plai. La amiază s-au retras sub o tufă ca să mănânce când și-a făcut apariția și cea mică, Tilicea, trimisă de mama cu ulciorul pe care ei îl uitaseră acasă. Și-au mai potolit, până la venirea copilei setea mâncând niște mere de vară dintr-un pom aflat pe pământul lui Boiangiu. Dar nici la mar n-au fost decât odată pentru a nu încurca iarba vecinului. Așa că s-au bucurat când au văzut fetița cu ulciorul.
- Bine că veniși, taică, ne uscam de sete.
Puse mâna pe ulcior și dădu să-l ducă la gură. Își dădu numaidecât seama ca ulciorul este gol.
- Ce făcuși, fă, veniși cu ulciorul gol?
- Nu tată, nu-mi bat joc. Mama îmi zisă numai de ulcior nu și de apă
- Ptiu, firea-i a dracului de proastă. Întinse mâna gata s-o
lovească. Se opri însă la jumătatea gestului și-i zise cu năduf:
- - Marș la Fântâna Suzanei. În doi timpi și trei mișcări să fi
înapoi cu ulciorul plin. Va fi vai de tine dacă întârzii.
Fata plecă în grabă. Între timp au terminat de mâncat. Nae se apucă să dezvolte o teorie, la care se gândise mai demult, despre acțiunile copiilor în funcție de imaginație și nu de realitatea înconjurătoare. Când vru să-și ilustreze teoria cu acțiunile Tilicei tatăl îl întrerupse cu asprime.
- da taci naibi odată din gură că m-am săturat până în gat de caii tăi verzi. Ai umplut toți pereții casei cu ei și acuma i-ai adus și aici la păscut.
Vorbele astea parca i-au turnat în cap o căldare de apă rece ca ghiața. Se jură,în gând, să nu-i mai vorbească tatălui decât strictul necesar. Sa-i răspundă doar la întrebări și să i se adreseze doar atunci când n-o avea încotro.
Pe ultimele vorbe ale tatei sosi și cea micaăcu apa. Zâmbi larg când își aduse aminte că seara, acasă, o auzi pe mezina lăudându-se celorlalți frați ca ea îl văzuse pe nenea mânând călare mai mulți cai care nu erau nici albi nici negri nici cafenii ci de alte culori.
- Măi Niculae, dormi în picioare la joc? Ce visai, de parca îti venea a râde? Hai să ne mișcăm spre casă ca va trebui să luam trenul spre Sibiu. Nu mai avem de stat în Cornățel mai mult de trei ceasuri.
- Nu dormeam Radule. Mă uitam cu multa plăcere la joc și, în același timp mă gândeam și la ale mele.
- Uitați-vă lume la el cum face mai multe lucruri deodată: se uită la joc, se gândește la ale lui, și mai și râde în acela și timp. Măi, acuma îmi dau eu seama cu cine semeni tu. Până acuma nu știam de unde să te iau, da acuma sunt sigur, tu semeni cu Napoleon. Și acela mic de statură. Nu era destul că era mic, dar il împingea cineva, poate al cu coadă și coarne, să facă fel de fel de lucruri și toate deodată. Vezi să nu pățești și tu ca el care după ce a cucerit lumea și a iubit, numai dumnezeu știe câte, femei, a murit de tinerel ,departe și uitat de toți
- Bine, bine, văd că ești citit și ști multe. Da unde-i prea multă deșteptăciune este loc și de oarecare lipsa de judecata, sa nu-i zic altcumva.
- Dar parca am stabilit noi, altădată să nu ne mai tot împungem atâta. Hai s-om merge că de mâine mai începem o săptămână. Pentru tine va fi una din ultimele în care vei fi, ca și acuma, nici în căruță nici în teleguță, adică domn da pe banii bâtlanilor. Va da Dumnezeu și vei începe să câștigi și tu de luna viitoare. Și se vede treaba ai pornit cu dreptul deoarece s-au mărit „sâmbriile” începand ci 1 septembrie.
Drumul spre Sibiu i s-a părut mult mai scurt. Au dormitat tot timpul. Nu și-a dat seama când trenul s-a oprit în cele trei stații.
A visat că mergea cu carul cu boi, încărcat cu mere, spre Vâlcea. Lângă el, se mai afla sora sa Nuța care ofta periodic, din răsputeri. Cu toate că drumul era drept, ca în palmă, ba din când în când mai și cobora, boii se opinteau, de parcă cineva ar fin tras de car înapoi. A întors capul și într-adevăr a văzut un copil care se ținea cu amândouă mâinile de o loitră opintindu-se din toate puterile să oprească carul. Se uită mai bine și văzu că era o fetiță. Era Tilicea cea mică. Avea niște ochi mari, rugători, care parcă ziceau “Stați. Opriți-vă. Nu vă dați seama că mergeți spre pierzanie? Întoarcevăți până nu este prea târziu.” La un moment dat și-a dat seama ca fetița era desculță, picioarele îi erau rănite, i se vedeau urmele pașilor și dâre de sânge prin praful drumului. Boii au început să alerge dar tot așa cu smucituri. Fetița este în pericol de a se răni grav la picioare. Se întinse peste merele din car, o apucă de mâini și încercă să o ridice. Datorită mișcărilor pe care le făcea, scândurile de la fundul carului se desfăcură și merele începură să se rostogolească în drum. Ba, parcă, acuma erau mere și înaintea căruței. Boii s-au împotmolit în mere și s-au oprit brusc. Brusc s-a trezit și el din somn. În fața lui se afla un tânăr care i se păru cunoscut dar nu-și aducea aminte de unde. Închise din nou ochii dar îi deschise repede pentru că văzu din nou carul. Începu să se dezmeticească doar atunci când cel din fața lui îi vorbi:
- Hai trezește-te odată că mai speriat, măi Nicule. Trebuie c-ai visat ceva ce nu ți-a convenit.
- Stai să vezi. Se făcea că...
- Las-o nefăcută. N-avem vreme de povestit și explicat vise. Am ajuns.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!