Verde.
Chiar Alice in Tara Minunilor de mi s-ar spune si tot nu ar fi destul de sugestiv pentru noua mea calatorie.
N-am crezut ca exista acest loc, cu ata mai putin posibil ca eu sa il gasesc. Ca atare nici macar nu m-am urnit din loc pentru a-l cauta. De data aceasta, nu sunt eu cea care calatoreste, care descopera ineditul, exoticul unui spatiu, ci acesta calatoreste prin mine “fascinandu-ma” (din nou), descoperind pe alocuri senzatii.
Mi-e greu sa aceept ca eu sunt acelasi om obisnuit, cu o infatisare omeneasca, cu pareri, simpatii, antipatii, traind la un loc cu ceilalti si in acelasi timp mintea care in acest moment scrie, care singura ar putea creea o entitate independenta. Nu pot intelege cum pot coexista aceste doua total contrare euri. Si poate mi-e greu pentru ca nu se manifesta simultan, pentru ca se uimesc, respectiv fascineaza unul pe altul. Recunosc ca fiind valida fiecare particularitate care le delimiteaza, fiecare insistenta care le face pe amandoua sa fie intr-adevar ale mele.
Verde.
Sa inteleg ca m-am inselat asupra muzelor mele? Sa cred ca poate fi si verde, nu numai albastru? Sa fie oare posibil sa existe cu adevarat o altfel de inspiratie pentru mine, decat una negativa? Imi va face placere sa raspund. Da, m-am inselat asupra vietii, am judecat-o categoric previzibila! Da, am gresit crezand ca sunt dependenta de nori, de o lumina semiobscura ca sa pot descifra forme vagi. M-am grabit sa cred ca am scris esentialul si ca singura traiectorie care se mai poate combina este cea a unui cerc. Am crezut ca numai o stare de somnolenta deranjata m-ar putea determina sa colorez muzele. Am crezut ca din “fericire” izvorasc toate.
Verde.
Imi e intr-adevar greu sa folosesc alte cuvinte, sa exprim alte stari. Totusi, indiferent de substrat, de intamplarile care nu au nici o semnificatie pentru mine, materializarea acestor senzatii a ramas aceeasi. Aceeasi privire, cu ochi de luna, cu sclipiri de stele…