agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1882 .



Casa de pe strada Popa Nan
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [tetka ]

2004-04-30  |     | 




Casa de pe strada Popa Nan


... Din casa de pe strada Popa Nan nu-mi amintesc prea multe. Peretii vopsiti in alb, tablourile atarnand obosite in piroane groase, pianina asezata in mijlocul sufrageriei, perdelele grele de la ferestre, pendulul batand ora exacta si glasul ragusit al bunicii: Ana, nu mai alerga pe scari!
Imi amintesc zgomotul tocurilor mamei, mereu grabita, parfumul pe care il lasa in urma ei cand pleca la serate, ca asa se dusese vorba si-mi spusese si Mioara, fata croitoresei, ca o auzise pe mama ei vorbind cu o clienta cum ca mama fetitei de peste drum a aruncat ocheade unui tanar capitan la ultima serata de la Floresca, fiica unui var al bunicii, ruda cu noi cum ar veni, sa nu fi fost rude, nu ar fi poftit-o pe mama, ca, de cand nu mai era tata, nu o mai invita nimeni, adica doar rudele isi faceau mila de ea sa o mai scoata in lume, dar il gasise pe capitanul asta care semana cu un actor de la Comedie, zicea Mioara, ca ea mergea la teatru, eu nu aveam voie, strica mintea copilului, spunea bunica, aveam voie insa la matineuri, dar numai dupa ce bunica citea in ziar cronica piesei. Mioara nu avea papusi, i le dadeam eu pe ale mele, ea, in schimb, ma invata sa ma sui in copaci, sa inalt zmee si sa ma ascund dupa mobile, prost obicei, comenta bunica, intr-o zi ai sa te sufoci pitita, dar mie nu-mi pasa pentru ca doar asa puteam sa ascult tot ce se vorbea in casa soptit dupa ce bunica, astupandu-si cu degetul buzele tuguiate, spunea "Sii, Ana doarme!"
Si asa am aflat ca mama alerga dupa capitanul acela, bun baiat, pacat ca ea are in vene sangele neamului nostru si nu se va aseza niciodata la casa ei, ca asa a fugit si barba'su, ba nu a fugit, tu l-ai gonit, comenta unchiul, singurul din casa care mai asculta povestile bunicii. Ba nu l-am gonit eu, ca a plecat cand a vazut ca nu face casa cu sor'ta, ce casa e aia sa iesi la sosea in fiecare seara, sa dormi pana la amiaza si toata ziulica sa bei cafele? O casa nu se tine asa, da' ei asta i-a fost, ca seamana cu neamul nostru, uite frate' miu Costache prin ce tari a fost, a vazut lumea, nu zic, da' ce a ramas pe pamant dupa dansul? Pustia!
Pe batranul Costache mi-l aminteam vag, bunica mai povestea de el. Lumea spunea ca e nebun ca se inchina cand trece prin fata scolii unde a invatat, dar el zicea ca se inchina, ca scoala i-a salvat viata, ca stia sa scrie si sa citeasca, ba, pe deasupra, mai invatase si scoala de contabili si nu l-au luat la razboi, ci undeva, in spatele frontului la administratie, spre indignarea familiei. "Istoria nu se face cu monoclu si papion, domnule!"-ii spunea bunicul de cate ori avea ocazia. Si pe urma, de razboi vorbea in picioare si cu teama ca despre necuratu', ca de glont sa nu moara se temuse toata viata si de glont a murit. Dar cel putin pe acela si-l trasese singur. Bunica spunea ca fara voie, unchiul ca, cu buna siinta. Dar batranul nu se intorcea sa povesteasca si tot
ce ni-le mai amintea era sarbatorirea anuala pe care o facea bunica in amintirea lui, ca macar cu atat sa il pomenim, zicea, dar noi ne aminteam de el la fiecare inceput de noiembrie, cum spunea ca, daca unei femei ii miros hainele groase la inceputul iernii a naftalia, sa fugi cat te tin picioarele ca e o lenesa, ca o femeie harnica isi primeneste hainele des, iar inainte de venirea iernii pune in buzunarele paltoanelor saculeti cu vanilie, nu cu naftalina. si eu credeam ca asta inseamna lume buna - sa poarte ciorapi de matase, pantofi cu toc si haina de blana, sa mirosi a parfum si nu a naftalina, a vanilie si nu a fiertura. Ca bunica nu-mi dadea voie sa intru in bucatarie tocmai ca sa nu-mi miroasa hainele a mancare, dar in ziua aceea, la "sarbatorirea lui Costache" , aveam musafiri si bunica insistase sa ma imbrac in rochie de catifea, nu voi uita rochita aceea niciodata, catifea maronie si portocalie; parul legat in funde invartite pe nasture, mari, portocalii, grele, prinse cu agrafe in cozile mele prea scurte si prea subtiri, incaltata in ghetutele din catifea neagra cumparate de bunica de la un negustor de pe Lipscani, polonez smecher dar, mester bun, spunea ea, am intrat in bucatarie unde se pregatea mancarea. Si, prinsa cu primirea musafirilor, bunica nu mi-a simtit lipsa, nu a trimis fata sa ma caute, iar eu m-am luat de vorba cu Vasiliki, bucatareasa grecoaica de care bunica zicea ca fura din mancare, ca face ciorba prea slaba, cafeaua prea dulce. In fine, cand a trebuit sa fiu prezentata invitatilor, sa spun poezia pe care o invatasem cu truda in zilele de dinainte, am aparut rosie la fata din cauza aburilor de la bucatarie, cu fundele neordonate, ghetutele pline de faina si mirosind a sarmale. Bunica s-a innegrit la fata. Urca la tine in camera, mi-a spus, dar nu mai alerga pe scari, Ana, nu mai alerga pe scari! Si am ascultat-o. Ce mai conta ca eu vroiam sa spun poezia si ca o repetasem, cu o seara inainte, de zeci de ori, in fata ochilor impietriti in portelan ai papusilor mele?
Dupa ce au plecat musafirii, bunica a urcat in camera mea. Nu m-a certat in seara aceea, doar atat mi-a spus: semeni cu maica' ta! Vroiam sa-i raspund ca mama e buna si frumoasa, ca are rochii cu paiete care stralucesc si ca merge la serate unde se intalneste cu un capitan tanar si frumos, care are mereu in buzunar acadele si batoane de vanilie, fiindca l-am intalnit o data, cand mama m-a dus, duminica, sa ascult fanfara din Cismigiu. Si, dupa ce a zambit mamei si au schimat cateva cuvinte (eu mi-am imaginat ca acelea sunt ocheadele), m-a mangaiat pe crestet si mi-a intins o acadea si mai tarziu, pe cand ne plimbam toti trei pe aleile parcului, mi-a strecurat in mana un baton de vanilie din acelea din care nu e voie sa mananci, pentru ca strica dintii. Dar in acea zi era voie.
Insa nu am contrazis-o pe bunica nici atunci si nici in ziua aceea, care a urmat dupa cateva luni de la sarbatorirea lui Costache, cand mama se pregatea sa plece, doruri patimase o manau spre alte meleaguri fara sa-i pese de mine; pe urma am aflat ca bunica ii spusese ca mai bine pleaca ea decat sa-l aduca pe tanarul capitan acasa, in casa ei, nu e a dumitale, mama, o contrazicea unchiul, este si a ei, ba nu, ca eu am ridicat-o cu mainile mele si sa nu-mi aduca ea mie un copil in casa, ca baietasul asta e mai mic cu ani buni ca ea, de ne stie toata strada. Bunicii mereu i-a pasat de vecini, de parca ar fi trait cu ei in casa, nu conta ce simteam noi, cati mai ramasesem in jurul ei, eu in primul rand, ca am ramas pana la sfarsit, toti ceilalti au plecat, rand pe rand prin lume si cred ca, daca nenea Costache pleca in strainataturi, pleca sa scape de sor'sa ca era mai mare decat el cu 10 ani ai mai aveau un frate mai mic, dar bunica era sefa, cea mai matura, ca nu admitea sa se spuna ca este mai in varsta, ca nu-mi scriu varsta pe frunte, zicea, si o singura data a recunoscut in fata musafirilor veniti la ziua ei cati ani are, zicea, luati de beti si mancati ca e pe gratis, o data face omu' 60 de ani si pe urma a ramas cu paharul in aer, muta ca se scapase de isi spusese varsta, altfel, nu-i dadeai nici 50, iar pe copii ii nascuse de tanara, sa aiba cine sa o ajute la batranete, zicea. Si atunci, de ce o gonea pe mama de acasa, ca mama, dupa ce a plecat, nici ca s-a mai intors, nu a mai venit nici macar sa mai vada, nu mi-a scris, dar eu nu plangeam, cum nu am plans nici atunci cand a plecat, decat tarziu, in camera mea unde bunica ma trimisese sa ma schimb si sa vin la masa, ca supararea e suparare si dorul dor dar nu o sa stam cu burtile goale sa jelim, mi-a spus, si grabeste-te ca se raceste supa, iar in urma mea: Nu mai alerga pe scari, Ana!
Cand mama a plecat, la cateva luni dupa aceea, a aparut in casa noastra Pustoaica. De fapt, nu o chema asa, avea alt nume, nume de arhanghel. Bunica o primise in casa, era fata fratelui ei care murise intr-un accident, ca la noi in casa rar de murea cineva asa, de moarte buna, ba de glont, ba de accident de masina - cum era si cazul parintilor Pustoaicei - si bunica ajunsese sa o ia la noi nu de suflet, ca bunica nu lua de suflet, adica de drag ci pe datorie: te cresc eu acum, da' sa-mi poftesti sa-mi dai o cana de apa cand n-oi mai putea.
Bunica incerca sa o educe pe Pustoaica, sa faca din ea o doamna, nu o ametita ca maica'ta, ca destul a patimit Toni cu ea, ii spunea mereu atunci cand o chema pe Pustoaica in salon ori in camera mare plina cu tablouri in rame groase - nemu' nostru zicea bunica, da, ce mai neam! riposta Pustoaica, ca si ea stia povestea, adica nu era chiar poveste inventata, ci realitatea ca Mimi, maica-sa, tesatoare, lesinase pe strada, pe strada noastra, cand Toni, tanar, inalt, frumos, ravnit de jumatate din fetele din oras, trecea cu trasura, ca nu putea sa lesine in fata unui covrigar, zicea bunica, nu, doamna a lesinat in fata lui Toni si nu-mi spune nu!, ca stiu eu ca trasura ca a lui Toni nu avea nimeni si nici cal ca al lui cu coama impletita, negru taciune, de stia strada cand venea acasa si ea a cazut plosc! in mijlocul strazii ca sa mi-o fi intrebat-o careva ce cauta pe acolo, da' el, prostul, a crezut-o, i s-a facut mila de ea, a adus-o in casa si nu pe poarta din dos pe unde intra slugile, ca ce era alta decat fata de dulger si de spalatoreasa, ci prin fata, ca mireasa dusa pe brate de a vazut toata strada, si nu am mai putut sa o scoatem din casa, ca s-a lipit aici. Si tot din cauza ei a murit Toni, ca doamna vroia la Cazino, sa joace ruleta, ca tabinetul nostru ii era invechit si pe urma, la tabinet, nu poti sa te frantuzesti, ca-i pusese Toni profesor de franceza, pe slabanogul ala de Napoleon, ca asa ii intrase smintitului in cap sa se insoare cu Pustoaica, da' copila nu avea decat 12 ani si nu o dadea ta'su, ce s-o dea, ca abia invatase sa scrie si sa citesca, nu stia sa tina socoteala casei si nici sa bata slujnica.
Ca trebuie sa-i cinstesti pe ai' batrini, ne spunea bunica, uite, le-am atarnat tablourile aici, in perete, sa vedeti cine am fost noi, ca asa ii venise ideea Pustoaicei sa murdareasca capatul bastonului cu funingine si, cand bunica a ridicat bastonul aratand fruntea ridata a tatalui ei, riduri grele, ultimii ani de viata, santuri adanci de la vopseaua ingrosata, tabloul s-a murdarit de negru, varsat de vant pe chipul mustacios din tablou si bunica, dupa ce a pus-o pe Vasiliki sa-l curete, a pus geam peste tablou si dupa aceea nu am mai avut voie sa iesim din casa o luna, nici in curte, nici in vizite, doar in casa, dar noi o trimiteam pe Vasiliki sa cumpere iaurt de la tigani, ca si auzeam cand trec pe strada, cand striga si cand ii latra cainii, ca asa se intampla mereu, erau cainii Tachitei, fiica unui bacan care tinea pe varul meu, a treia casa de noi si auzeam cainii cum latra, ii dadeam bani fetei si fugea de cumpara iaurt dulce, iar Pustoaica facea inghetata de capsuni, ca stia reteta de la mama ei buna bucatareasa, ziceam eu, da' bunica spunea ca nu e asa, ca nici sa fiarba un ceai nu stia. Si pe bunica nu o puteai contrazice.
Sa fi trecut 5 ani de cand Pustoaica era la noi, ani buni. Era primavara, inceput de aprilie. Bunica isi pusese in minte sa o marite pe Pustoaica cu Napoleon, profesorul de franceza. Inalt, blond, ravasit. Asa parea si la prima si la a suta lectie. Marul lui Adam ii salta in gat la fiecare rafala de ras, ochii i se bulbucau tulburi de cate ori credea ca Pustoaica se ascunde de el; o invatasem si pe ea sa stea ascunsa dupa mobile, sa asculte ce se vorbeste in casa dupa ce noi suntem trimise la culcare si asa aflasem ca bunica intentiona sa o logodeasca cu Napoleon, dar nu vroia sa-i spuna de teama sa nu plece de acasa, ca Pustoiaca isi facuse bagajele odata, cand hotarase sa fuga in lume cu o trupa de teatru, departe de bunica, de regulile ei, de toanele sau deciziile ei, dar se aflase in casa si bunica o incuiase in camera, o tinuse acolo mai mult amenintata ca nu va mai vedea marea niciodata, ca Pustoaica iubea marea, pe Dumnezeu si marea, atat iubesc in viata asta, spunea. Si pe mine nu?, o intrebam. Lasa, ca pe tine te iubeste bunica, imi raspundea, dar eu nu credeam ca vorbeste serios, cum nu credeam ca spune adevarul nici cand,in taina, mi-a zis ca vrea sa fuga de acasa daca bunica o logodeste cu Napoleon, ca nu e om rau, dar e cam incuiat, iar ea are nevoie de aer, de aer si de mare, asa zicea mereu. Si trebuia bunica sa-si dea seama ca Pustoaica ii pregateste ceva, prea se purta frumos, nu comenta ca rochia ii era plina de funde - bunica angajase un croitor scump, ca era o ocazie - si Pustoaica nu comenta nimic, ba chiar se arata incantata sa cante si la pian, eventual sa spuna o poezie si daca totul a iesit cum a iesit in final, cine ar fi crezut ca asa intorsatura vor lua lucrurile, nici chiar eu nu banuisem, dar cum puteam banui ca Pustoaica se ascunsese pana la urma si de mine si mirata am fost si eu atunci cand am vazut-o in pantaloni colanti stransi pe picior, intr-o camasa barbateasca legata sub talie, desculta, ca bunica vroia sa anunte logodna la sfarsitul serii, dupa ce se servea masa, nu la inceput, mai intai spectacolul, Ana, tu spui o poezie, pe cea cu lanul de flori, asa dreapta sa stai, nu cocosata, ca arati ca un pui de pisica innecat, esti prea slaba, ti-ai luat untura de peste, nu? atunci, nu capeti tort. Spatele drept, burta inapoi, pieptul inainte. Militarie curata. Dar atunci cand a vazut-o pe Pustoaica imbracata ca un baietoi, facand tumbe si recitand tare o fabula de La Fontaine, bunica a amutit, teapana, dreapta, stafie in scaunul ei, nemiscata. Ceasca de cafea i s-a rostogolit pe rochia noua, comandata la mama prietenei mele din copilarie, Mioara. Stupefiat ramasese si Napoleon, nu-l voi uita niciodata, se invinetise la fata, marul lui Adam ii intepenise stramb in gat, buzele pareau mai subtiri, ochii mai tulburi, crezusem ca a murit si ma bucuram in mintea mea, sperand ca am scapat de lectiile de franceza..
Pustoaica a plecat in seara aceea cu un actor pe care-l cunoscuse in trupa de teatru, avea geanta pregatita, nu a spus nimic la nimeni, nici mie La revedere. A plecat fara sa regrete - crezusem atunci, mai tarziu, am aflat ca bunica o daduse afara din casa, ca o facuse de rusine in fata lumii. Sa nu-mi rostuiasca ei viata, ca nici eu nu ma uit pe fereastra lor, auzisem ca ripostase Pustoaica. Si sa nu te mai intorci aici, i-a spus bunica cum ii spusese si mamei mele care nici ca ea s-a ntors, si nici nu am mai auzit nimic despre ea pana cand ne-a trimis o fotografie de la nunta, trupa ajunsese in Banat, acolo gasise un baiat - suflet calator are fata asta, ca tot neamul nostru –comentase bunica si-si facuse cruce cu limba in cerul gurii. Eram la masa, in sufragerie toti, cand a sosit plicul. Bunica, mandra si curioasa sa vada cum se aaezase Puatoaica la casa ei, a deschis plicul, numai ca fotografia din plic era departe de dorinta bunicii.
Poza, prima fotografie in culori pe care o vazusem in viata mea, era clara oglinda: ei doi in haine de nunta langa un podet din lemn. El inalt, brunet, cap de copil - minte putina, a ras bunica - cu o palarie - clop deasupra urechilor, in itari evazati si ie larga, randurile de inflorituri de la incheietura si coate strangeau maneca, coltunasi tivuisi alunecau pana la jumatatea palmei. Pustoaica, cu parul blond, pieptanat cu carare pe mijloc, pentru prima data serioasa, cu parul prins intr-un batic cu flori marunte si margine rosie, in ie si fusta alba, cu inflorituri batute marunt pe maneci si poale, cu siraguri de margele inconjurandu-i gatul si coborand in cercuri colorate pana pe piept. Deasupra avea un sort inflorat si colorat: negru, rosu, verde, alb: moarte, viata, rodnicie, speranta in costumul ei. Dar Pustoaica era desculta, iar sortul ridicat din talie dezvelea glezna, spre disperarea bunicii si incantarea mea. Rusine! a strigat bunica si s-a ridicat sa arunce fotografia in foc, a asteptat acolo sa arda si nimeni nu a mai adus vorba despre povestea aceasta.
Pe bunica am urat-o din clipa in care am aflat ca Pustoaica e bolnava, ca o roaga sa-i dea voie sa se intoarca acasa, sa nu moara singura, ca singura se cheama sa mori intre straini si bunica a spus nu!, in casa asta nu se mai intoarce nici vie, nici moarta si sa nu-mi mai vorbiti de ea si nimeni nu a mai pomenit numele ei in fata bunicii si pe urma a plecat si unchiul, ca se deschisese o mina prin Ardeal si el era inginer, scolit pe banii mei, zicea bunica, si acum pleaca. Doar eu am ramas langa ea, aveam nevoie una de alta: ea imi trebuia ca sa nu fiu data la internat, eu ii trebuiam sa-i alin batranetea, boala.
Bunica avea depresii. Medicul ii recomandase calmante, dar luate rar si cu moderatie. Intr-o seara, pitia ca in copilarie dupa dulapuri, am vazut ca bea mai multe doctorii decat are voie, dar nu am oprit-o. M-am apropiat de ea, i-am umplut pumnul cu calmante, si mangaindu-i fruntea carunta, i-am spus:
- Bea, bea tot! Asa ai sa scapi de halucinatii, de dureri. Iar eu am sa scap de tine.
La inmormantare nu am chemat pe nimeni. Eu, preotul, o vecina si cele trei bocitoare din cartier.
Pe urma, am plecat din oras. Rudele tatalui meu descoperite de bunica prin cine stie ce relatii, m-au crescut pana la majorat. Dar nici dupa aceea, pana acum, nu m-am mai intors in casa bunicii.
Din casa de pe strada Popa Nan nu a mai ramas nimic. Peretii ingalbeniti di murdari poarta pe ei ca niste pecete urmele tablourilor care candva atarnau grele, pianina, schioapa de un picior sade acoperita cu o panza alba ca un mort, perdelele decolorate de soare atara prafuite la ferestre, pendulul mort e oprit la o ora indecisa, asa cum, indecis, a masurat vremurile noastre.
Doar bunica nu mai este sa-mi strige:
-Ana, nu mai alega pe scari!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!