agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3225 .



Anii cinematografului (IV)
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Noru ]

2004-06-03  |     | 



Cearda Roșie: Þiganul Romeo făcea filme a la Kusturica înaintea lui Kusturica!

Care timișorean a auzit de Cartierul Cearda Roșie? Cred că puțini, eventual dintre ăi vechi... Era de fapt un sat, înghițit în timp și izolat totodată în trupul fremătător al metropolei Banatului, sub denumirea improprie de „cartier”. Care lugojean a auzit de mahalaua atât de ciudat botezată?! Cred că nici unul. Și cu toate acestea, acolo de îndreptam cu toții, într-un autobuz de tip „șalupă”, rămas în funcțiune din anii 60, grație lui Dumnezeu, care își făcuse milă și uitase de el. Mai târziu avea să fie prevăzut cu un fel de coș de fum și donat... trupei de teatru, aceeași trupă care jucase „Nevestele vesele din Windsor” la Londra, în firava noastră deschidere de la cumpăna anilor ‘60-70.
În fine, vremurile se schimbaseră. Eram în aprilie 198..., primăvara mahmură ne agresa nervii cu plafonul jos de nori, Radio Europa Liberă ne amăgea în continuare cu închipuite schimbări de situații, iar noi ne complăceam în disputele iscate de fotbalul suburban, pe care-l savuram în conformitate cu dezideratul „omului nou” – programat să rumege în neștire aceleași produse, cu privirea încremenită, inexpresivă și gesturile automate ale mâncătorilor de semințe.
Așadar, ne luptam în Cearda Roșie cu o echipă de la periferia Timișoarei, ai noștri, cu tricourile pline de noroi, conduceau cu 3-1 și trăgeau de timp, sperând la izbăvirea fluierului final… care s-a și făcut auzit, cu trei minute mai devreme, nu știu de ce, să zicem că arbitrul era un bun familist și voia să ajungă mai repede acasă. „Bă, albitre, bă, c…tule, ne-ai furat, bă!” – se făcu auzită o voce groasă, tabagică, izvorând din puținătatea intelectului unui individ pus pe scandal, ce ne fixa cu o privire confuză. Lângă el, un tip cocoșat, cu geacă de piele și constituție astenică, care privise cu ochi goi, aparent impasibil, întreg spectacolul din teren, se trezi brusc la realitate, întinzând spre tabăra blajinilor lugojeni un pumn cât măciulia unui baston: „pumnul meu miroasă-a moarte!”
N-aveam timp de râs, din stupidă și hilară cum era, situația devenise tensionată. Băieții din Cearda Roșie, puși pe cafteală, își cam pierduseră răbdarea. Sesizându-le intenția belicoasă, antrenorul nostru, unul mic, brunet și nervos (îl porecliserăm Speedy Gonzales), s-a apropiat conspirativ de banca rezervelor: „Băi, vă dezechipați direct în autobuz. Pas vioi până la mașină!”
Atât ne-a trebuit. „Pasul vioi” s-a transformat repede într-o goană dezorganizată, cu ceata de hooligans locali pe urmele noastre. Ne-am aruncat în autobuz cu capul înainte, din mers, ca americanii în elicopterele lor, în Vietnam. Decolând cu „hublourile” deschise, am lăsat definitiv în urmă galeria turbulentă, căreia îi venise prea târziu ideea să arunce cu ceva bolovani după noi…
În „bătrâna carapace”, lucrurile s-au potolit rapid. Duhnind a transpirație, băieții se dezechipau de zor, într-o gălăgie însuflețită de serioasa opțiune pentru Divizia B, pe care tocmai o luaseră. La un moment dat, după o curbă a unei ulițe prăfoase din pseudo-cartierul timișorean, în spatele autobuzului apăru un alai de nuntă, cu mireasa și mirele în față, plus fanfara de rigoare.
„Bă, e o nuntă!” – strigă cineva din spate și atacantul nostru „de culoare”, zis Romeo, care jucase tot meciul la fereală, ca să nu ia la oase, a devenit brusc hiper-activ. Dezechipat complet, sau, mă rog, gol pușcă (adevărul istoric este că avea încă jambierele pe el), Romeo străbătu culoarul cu un elan surprinzător, proptindu-se până la urmă în geamul din spate, larg și cu vedere panoramică!
Cum s-a răsfrânt acea imagine de neuitat asupra viitorului vieții de cuplu a celor doi însurăței, nu știm, rămâne cert însă că nu puteau primi un cadou mai frumos de nuntă: „brazilianul” Romeo, în toată splendoarea lui, înrămat în parbrizul din fundul autobuzului.
Vedeți, ăsta e farmecul nunților de mahala: te poți aștepta la orice, pe lângă acel gen de „surprize” previzibile, precum răpirea miresei, cuțitarea oaspeților la spartul petrecerii, pe la 4 dimineața, sau un „scor” mai slab la strigările darului.


„Oiki în primejdie”, ceremonia ceaiului și feminismul în chimonou

Pe vremea aceea, ca și acum, descopeream că numele sonore și manierele elegante ascundeau uneori năravuri sălbatice, violente, mai ceva ca-n Cearda Roșie. În celălalt capăt al lumii, japonezii politicoși, efeminați și lipsiți de pilozități, umblau cu pași mici, în capoturi ridicole, de mătase, se tot pregăteau, cu orele, până să bea o ceșcuță de ceai și făceau la plecăciuni, până când, brusc, scoteau sabia, urlau „Banzai” și te tăiau în două ca pe-un cârnat. Văzusem scena în „Cei șapte samurai”, unde Toshiro Mifune tremura de nervi pe marele ecran, credeam că o să explodeze, gâfâia așa, cu ochii ieșiți din orbite... Apoi erau bătăliile feroce dintre protagoniștii îmbrăcați într-un fel de bikini, de tanga medievali, cu alte cuvinte se băteau în fundul gol, în ploaie, și toată lumea din cinematograf râdea, însă de data asta eu eram cel îngrozit, tocmai citisem „Rinocerii” lui Ionesco, dar și cartea lui Harry Thurk, „Singapore”, cu atrocitățile comise acolo de niponi în al doilea Război Mondial.
Mai era și alt film japonez, la fel de absurd ca „Godzila”, se numea „Oiki în primejdie”, având în rolul principal o fată slabă, palidă și fără sâni. Era îmbrăcată băiețește, nu înțelegeam de ce o muiere așa anostă ar fi, vorba aia, „periclitată” în vreun fel, dar așa hotărâseră regizorul și scenaristul, ca această creatură, atât de amărâtă și neinteresantă în viața de toate zilele, să fie în „primejdie”. Cu un entuziasm suspect, o puzderie de masculi belicoși, cu chimonourile atârnându-le neglijent, o atacau pe biata fată. Ea le trăgea în schimb o cafteală cruntă, de nu mai știai cui să-i plângi de milă, sărmanei Oiki sau turmei de masculi pățiți, care luau la cunoșiță, cu ochii umflați și cu măselele pierdute prin țărână, că mișcarea feministă tocmai lua amploare în Þara Soarelui Răsare...

„Helene era de o frumusețe răpitoare”

Mai știi, erau vacanțele de la Poiana, când bunicul, dascăl serios și inflexibil, mă școlea suplimentar la matematică veri de-a rândul, în „bucătăria de sus”, o construcție ciudată și asimetrică, făcută din chirpici și cu pereții orbitor de albi. Erau săptămâni caniculare, petrecute în tihna încăperii răcoroase, cu ziduri groase, date cu var alb, strălucind în lumina soarelui, cu tifon imaculat în loc de perdele și mușcate roșii-roșii la geam, cu lada de zestre pe care era aliniată flota de corăbii înjghebate din arac de floarea-soarelui, pe care urmau să se îmbarce batalioanele de piese de rummy.
Pe bunicul îl chema Florea, îl felicitam întodeauna de Forii – Florea, ce nume inspirat, îmi aminteam de un ziarist, un scriitor sportiv, Ioan Chirilă, care spunea în cartea „Mexico 70”, despre al nostru fotbalist Dumitrache: „se llama Florea” (*). Pe atunci Floriile aveau un sens – erau sărbătorile numelui, sau în numele bunicului, înalt, frumos, neverosimil de blond într-o lume a bruneților majoritari și agresivi, așa cum învățasem din „Loana”. Nu mi-l imaginam decât în costumul său englezesc, picior peste picior, cu un aer ușor amuzat – englezii de care vorbeam au un cuvânt așa de potrivit pentru asta, „glamour”. Era bărbatul fermecător din pozele de demult, cu apostila fotografului evreu din Calafat, mi-l închipuiam apoi, în uniformă de locotenent, cu chipiul înalt și elegant, scriind pe cartea cu amiralul Richard Bird la Polul Nord – „Lt. Florea Picu, la demobilizare”. Nu mai știu data, mania mea de-a fi ordonat (moștenită în mod paradoxal chiar de la el), m-a făcut să dau volumul la copertat, dar acolo s-a pierdut tocmai foaia de gardă, cu neprețuita inscripție: „ex meis libris” – așa se spunea pe vremuri, când oamenii mai erau capabili să țină între palme un tom bun, cu calm și serenă detașare.
Aveam la Poiana și „bucătăria de jos”, asta avea mai multă personalitate, aici se cocea la „țăst” o pâine subțire, ornată cu semințe de roșii, când mai arsă, când mai crocantă, dar totdeauna gustoasă. Punctul de atracție al încăperii era o ușă scundă, pe care se cățăra la ceas ales un cocoș rebel și sfidător – e de bine, zicea bunica, vom avea oaspeți, eu râdeam de așa o superstiție, dar peste două-trei zile ne trezeam cu oaspeții la poartă, veniți de pe la București, Craiova, Baia Mare sau Lugoj, compunând și re-compunând povestea familiei împrăștiate de stigmatul chiaburimii. La așa zile mari, bunica ne răsfăța cu „chiftele de cocoș” – în cauză era chiar sărmanul sol care ne anunțase vizita – sau „chiftele marinate”, niciodată n-am putut să pun bază pe acele denumiri, ce păreau că-mi speculează oarecum naivitatea.
În acele timpuri „înghițeam” orice, aveam o ținere de minte fantastică, memoram, de-a valma, denumiri de state și teritorii îndepărtate, locuri unde s-au dat bătălii, știam pe de rost culorile drapelelor lumii dar și nume ciudate, precum cel al tovarășului Jumjaaghin Þedenbal, președintele Marelui Hural Popular din R.P. Mongolia, care a rămas mult timp în top, distrându-mă la culme. Navigam citind „Cu caiacele pe Nil” și-mi plăcea cum sună numele capitalei de vară a Pakistanului, Rawalpindi. Când mă plictiseam, găseam drumul spre scara magică de la pod, care ducea spre colțul unde aflam, printre mari cantități de praf, candelabrele sparte, de fontă, sticlele de „Havana Club” cu etichete și ambalaje interesante, dar și colecția „Aventurile submarinului Dox” și cea a „Romanului celor 15 bani”, care făceau furori în perioada interbelică.
„Doamna în albastru, Helene, era de o frumusețe răpitoare” - citeam prostit, în pod, printre pene și găinaț de porumbei, înecat în praf și sleit de caniculă. Cine răpea pe cine? Și, la urma urmei, de ce pe toate astea trebuia să le cheme „Helene”, cu accente pe „e” în toate părțile, de mă durea și capul?! Mister, mister, păcat că lipseau câteva pagini, dar aveam măcar reclama cu frecția Diana: „Ce nu trebuie să lipsească din nici o casă? Pâinea și Diana!”, iar ilustrația arăta o casă destul de prăpădită, deasupra căreia se înălța, ca un furnal, o sticlă imensă de frecție „Diana”.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!