agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3331 .



Geniu sublim (Eminescu)
scenariu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bibliofilul ]

2016-01-15  |     | 





NOTÃ: Acesta este singurul scenariu de film dedicat poetului Mihail Eminescu, scris în secolul trecut și aprobat de Centrul Cinematografic București, care l-a achiziționat de la autor printr-un contract oficial, semnat în anul când a fost scris (1967). În mod firesc, după cinci decenii de la această dată, despre viața și opera Luceafărului nostru, au apărut noi și importante informații care nu aveau cum să fie cunoscute atunci, ceea ce presupune că, în cazul că se va lua vreo decizie pentru realizarea vreunui film pe această temă, conținutul textului de față va suferi o serie întreagă de modificări vizibile, cu o nouă optică de prezentare, la care eventualul regizor își va pune amprenta personală prin scenariul său regizoral. Deocamdată lucrarea prezentă a fost reprodusă aici în forma ei primară, descriind viața genialului creator pe tot parcursul ei, din copilărie până la plecarea lui în eternitate.

Autorul




În loc de prefață


Mihai Eminescu a constituit întotdeauna pentru noi românii un miraj irezistibil care ne-a atras pe toți de-a lungul a peste un secol - și nu există îndoială că așa va fi mereu până la sfârșitul omenirii. Desigur, eu nu puteam face excepție, nu mă puteam sustrage acestui miraj copleșitor, iar românii au inventat chiar și un cuvânt definitoriu atribuit tuturor cercetătorilor vieții și operei Luceafărului nostru - eminescolog, iar de aici a derivat o nouă branșă a literaturii române, o adevărată știință - eminescologia.
Pentru că sunt unul dintre cei care au pictat mai multe portrete ale lui Mihai Eminescu, care i-am sculptat chipul lucrându-i două busturi și care am scris despre el trei cărți, una din cunoștințele mele mi-a reproșat, aproape cu un ton malițios, că personalitatea marelui nostru geniu nu ar fi pentru mine decât o stranie ,,obsesie maniacală”. Mărturisesc aici sincer că - dacă ar fi să-mi numesc adevăratele mele pasiuni sau, dacă vreți, numiți-le chiar obsesii, - atunci ele sunt cu totul altele: astronomia, muzica, filosofia, artele plastice, limbile străine, studiul naturii, al religiei creștine, călătoriile pe mapamond, iar ca profesor de istorie, desigur, istoria, și nicidecum Eminescu, pe care îl iubesc cum trebuie să-l iubească oricare din noi. În primul rând nimeni nu poate contesta că Eminescu este un mare geniu, un creator excepțional în domenii multiple. Desigur, România a excelat și prin alte personalități geniale, dar nu se poate spune că de-a lungul istoriei noastre am avut un geniu mai mare decât Eminescu. Când zicem cuvântul geniu în limba română, fiecare ne gândim aproape spontan la chipul lui Eminescu. Știind că marele poet reprezintă pentru toți conaționalii mei simbolul absolut al românismului, că el este părintele de drept al limbii române moderne (din păcate, nu toți românii cunosc acest lucru), cel mai mare scriitor al neamului nostru, cel mai mare jurnalist român, unul din cei mai mari poeți ai lumii, ancorat pe un solid fundament filosofic, piscul cel mai înalt al genialității noastre creatoare, știind toate acestea, am considerat totdeauna de datoria mea să mă alătur sutelor de români și străini care au făcut ceva pentru perpetuarea memoriei scriitorului nostru național.
Sunt convins că am realizat foarte puțin în acest sens și în nici un caz nu mă pot alătura marilor noștri eminescologi veritabili care au adus contribuții fundamentale la cercetarea vieții și operei geniului nostru național. Ei sunt George Călinescu, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, P. Constantinescu, Augustin Z.N. Pop, C. Noica, D. Murărașu, M. Dragomirescu, Ion Crețu, D. Caracostea, Vl. Streinu, Liviu Rusu, Ion Negoițescu, G. C. Nicolescu, Ion Dumitrescu, E. Papu, George Munteanu, Șt. Augustin Doinaș, Șt. Cazimir, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, medicul Ion Nica ș.a. Și nici măcar nu mă pot adăuga în umbra altor distinși cercetători străini care au scris despre Eminescu: Carlo Tagliavini, Ramiro Ortiz, Rosa del Conte, Umberto Cianciolo, Gino Lupi, Alain Guillermou, B.-A. Taladoire, Pierre de Boisdeffre, Fr. Lang, Lajos Galdi, Kakassy Endre, I. A, Kojevnikov, americanul E. D. Tappe, indianca Amita Bhose, o mare savantă care a învățat românește numai să-l poată traduce pe Eminescu, susținând și o teză de doctorat despre Eminescu ș. a., ca să nu mai vorbim de distinșii traducători ai poetului nostru în diferite limbi străine - în engleză: P. Grimm, E. Sylvia Pankhurst (ale cărei traduceri au fost lăudate de George Bernard Show care-l aprecia foarte mult pe marele nostru romantic); în germană: Konrad Richter, Wolf Aichelburg, M. W. Schroff; în spaniolă: Maria Teresa Leon și Rafael Alberti; în rusă: Anna Ahmatova, Iurii Kojevnikov, D. Samoilov, N. Verjeiskaia; în maghiară: Franyo Zoltan; în chineză: Go Mo-jo, în hindi și urdu (limbile de stat ale Indiei) Amita Bhose - și în multe alte limbi. Pentru că Eminescu a fost tradus, practic, în toate marile limbi de circulație ale lumii și numai în străinătate au fost tipărite mii de pagini închinate lui, toate enciclopediile de pe glob, din toate țările, fără excepție, incluzându-l. Ar putea oare vreun român să nu se mândrească cu așa ceva și să nu vibreze la atâtea impunătoare ecouri? Iată pentru ce fiecare din noi trebuie să devenim... obsedați de Eminescu.
Sub dictatura comunistă opera geniului nostru național a fost editată numai în proporție de aprox. 30,, din cantitatea manuscriselor lăsate de autor (42 de caiete groase, peste 15.000 de pagini, conținând poezii, poeme, nuvele, un roman, piese de teatru, articole de presă, traduceri, note filosofice, scrise numai până la vârsta de 33 de ani, deoarce, după declanșarea bolii, Eminescu a scris foarte puțin), restul paginilor acestui titan fiind interzise din motive politice, situație unică în istoria literaturii universale. Bunăoară, amintesc doar cazul a câtorva profesori de literatură arestați, bătuți și închiși de securitate numai pentru motivul că au citit elevilor sau doar pentru că au amintit în treacăt poezia eminesciană antimoscovită ,,Doina” (unul dintre ei ei este însuși profesorul meu de limba română, A. Neagoie, de la ,,Liceul Sf. Petru și Pavel” din Ploiești, arestat și maritirizat în închisorile securității). Personal, mă enumăr printre cei ce pot depune mărturie că, în anii ‘50 ai lungii terori comuniste, ediții întregi ale operei lui Eminescu, zeci de mii de cărți, au fost aruncate la maculatură pentru a fi topite la fabricile de hârtie din Letea, Bușteni ori Scăieni, neexistând alt motiv decât faptul că în acele cărți era reprodusă faimoasa ,,Doină” ori din cauza prefețelor. Ce epocă cumplită! Ce multe autodafe-uri criminale! Îmi amintesc cum, alături de alți copii de școală de vârsta mea, mă strecuram în vagoanele ce cărau maculatură la fabrica de mucava de la Scăieni și, cum, mituind pe paznici ori ,,furând” din vagoanele de marfă pline cu comori inestimabile de cărți rarissime, mi-am procurat din acele vagoane ediții deosebit de frumoase ale operei lui Eminescu, biblii și alte tipărituri religioase ori beletristice cu care îmi încropisem o bibliotecă de invidiat pentru vremea aceea. Fabrica de mucava de la Scăieni a fost, timp de aproape o jumătate de veac, unul din cele mai mari ,,abatoare” de cărți extrem de prețioase cu care s-ar fi umplut până la refuz rafturile tuturor bibliotecilor din țară și, în mod semnificativ, la descărcatul vagoanelor, erau folosiți numai lucrători analfabeți. Vagoanele veneau zilnic din toată țara, ca urmare a epurării tuturor bibliotecilor de stat ori ale bibliotecilor particulare din casele confiscate de regimul comunist. Pierderile cauzate culturii românești sunt inestimabile.
În timp ce comuniștii interpretau, într-un mod stupid, semnificația operei eminesciene, pe care o cenzurau cu nerușinare, ei aplicau chinurile cele mai aprige colonelului rez. Gheorghe Eminescu, nepotul de frate al marelui poet (fiul lui Matei Eminescu), condamnându-l la închisoare pentru simplul motiv că susținuse ideile ilustrului său unchi. Abia mai târziu, la mulți ani după ce își ispășise pedeapsa la Canal, unde a fost unul dintre puținii supraviețuitori, i s-a permis, cu mari dificultăți și sub rigorile cenzurii, să-și publice excepționala sa monografie, în două volume, închinată lui Napoleon I. Am fost unul dintre bunii amici ai nonagenarului Gh. Eminescu, plecat dintre noi - o personalitate de excepție, un om blând, foarte inteligent și comunicativ, având la rândul lui un mare talent scriitoricesc - de la care am aflat noutăți inedite despre unchiul său. Ne-am vizitat reciproc, și îmi amintesc că în vizita pe care mi-a făcut-o acasă la Scăieni, nu i s-a îngăduit să vină decât însoțit de ofițerul de securitate, ,,tovarășul” Cenușă, care avea misiunea să-l pondereze ori de câte ori unicul nepot în viață al poetului voia să părăsească subiectele pur literare trecând la cele politice. Din fericire, acel ,,înger păzitor” s-a purtat decent față de cel pe care-l însoțea și față de gazde, înțelegându-i valoarea și lăsându-l să vorbească liber tot ceea ce voia să spună. În timp ce mă aflam în Statele Unite, securitatea din Ploiești mi-a confiscat din casă caseta cu interviul luat d-lui Eminescu, alături de alte documente, (vocea regretatei mele mame, interviul luat de mine lui Petrache Lupu la Madglavid ș.a.), înapoind-o ștearsă și înlocuită cu cântece comuniste ,,de masă”. Lipsa de respect față de cel mai mare scriitor român din toate timpurile am constatat că s-a prelungit îndelung până și asupra descendenților din familia lui (strănepoata lui Mihai Eminescu, poeta Roxana Eminescu, s-a văzut silită să emigreze în Portugalia în anii regimului ceaușist).
Nici în timpul numitei revoluții anticomuniste din preajma Crăciunului ‘89 opera lui Eminescu nu a avut prea mult noroc, dacă amintim numai simplul fapt că manuscrisul poemului ,,Luceafărul” - capodopera sa de o valoare inestimabilă - a suferit arsuri și deteriorări irecuperabile, alături de alte manuscrise, (scrisori originale ale lui Eminescu, Caragiale, Slavici etc. care s-au transformat în cenușă în incinta Bibliotecii Universitare), ca dovadă că nu au fost bine păstrate, în seifuri invulnerabile, cum s-ar fi impus. Din păcate, la fel de lipsite de noroc pot spune că au fost și omagiile aduse de mine poetului nostru - scenariul de față, pe care îl public abia aici în America, după treizeci de ani de la elaborarea lui și, alături de el, o soartă cu mult mai tristă a avut și marele portret al lui Eminescu executat de mine în culori pe fațada Casei de cultură din orașul Boldești-Scăieni, județul Prahova, unde a putut fi văzut de mii de oameni timp de 25 de ani. Acest tablou - foarte apreciat de locuitori și de câteva articole de presă - a fost în mod deliberat distrus în primăvara anului 1995, deci recent, sub pretextul renovării acelei clădiri, decizia luând-o un oarecare maistru Ion Soare, influențat de niște ,,sus puși”, ca o continuare a pedepsirii mele pentru faptul că am părăsit România aservită lui Ceaușescu, în 1985, ca și când confiscarea casei mele de la Scăieni nu ar fi fost o răzbunare suficientă. Casa mea din țară, o casă destul de modestă, la zidirea căreia am lucrat efectiv cu mâinile mele, trebuie să amintesc că nu mi-a fost înapoiată nici până astăzi, iar tatăl meu, un pensionar foarte în vârstă, plătește chirie pentru propria-i locuință, după ce procesul de recuperare a locuinței i-a fost amânat în batjocură de opt ori în ultimii doi ani. (Pe coperta cărții de față reproduc, după originalul aflat la Scăieni, chiar tabloul ce mi-a fost distrus alături de alte lucrări de artă - picturi și sculpturi - create de mine acolo, portret apărut în culori, la pag. 32 în revista ,,Magazin istoric”, anul IX, nr. 2 (95) din februarie 1975.)
Scris pe când aveam 29 de ani, scenariul ,,Geniu sublim”, cum spuneam, nu a fost scutit nici el de câteva avatarii dintre cele mai regretabile. După emigrarea mea și a familiei mele în Statele Unite, în casa noastră de la Scăieni au locuit două familii ce n-au avut niciodată nimic comun cu capitolul cultură, ele acceptând a fi conectate și aservite securității ceuașiste. Membrii acestor familii mi-au devastat cu sălbăticie primitivă toate lucrurile găsite în casă, furându-mi numeroase cărți din biblioteca personală, tablouri, sculpturi, obiecte de artă și majoritatea manuscriselor aflate de ei, ce mi-au fost ulterior fie arse, fie vândute, fie predate securității. Printre ele s-a aflat și manuscrisul scenariului de față ,,vândut” pe o sticlă de țuică unor cetățeni din localitate care, după revoluție, au binevoit să mi-l restituie (numai partea a doua, căci partea întâi s-a găsit, după multe investigații, la o altă persoană. În acest sens, mulțumesc familiei d-lui Romeo Petricioiu care m-a ajutat în recuperarea părții a doua a scenariului de față.) Fără să recurg la o simplă scuză, aici trebuie să menționez că am intrat în posesia doar a primelor variante, nefinisate, ale manuscrisului, nicidecum a variantelor definitivate, retranscrise, care știu că erau mult prelucrate și adăugite cu noi date. Acesta este tristul adevăr, deoarece textele refăcute nu le-am mai găsit niciodată. Sustrăgătorii lor nu recunosc că le-ar fi luat, învinuindu-se unii pe alții. În concluzie, sunt nevoit să public acele variante ,,brute”, ca să le zic așa.
Din fericire, variantele finisate fuseseră deja contractate anterior cu Centrul cinematografic Buftea. Regretatul profesor universitar D. I. Suchianu, cel mai de seamă critic cinematografic pe care l-am avut noi, nu s-a arătat prea mulțumit de faptul că am acceptat cu ușurință semnarea contractului, atenționându-mă că în cinematografia românească de atunci exista posibilitatea reală ca ideile scenariului meu să-mi fie furate ,,de o mafie de fabricanți ai tuturor scenariilor românești” (și dădea niște nume), care tăiau și spânzurau pe-acolo. Cu toate aceste rezerve îndreptățite ale lui D. I. Suchianu, Studioul cinematografic Buftea mi-a onorat scenariul cu o sumă destul de frumoasă pentru vremea aceea, pe care nu puteam să o refuz, însă în contractul pe care l-am semnat erau stipulate niște condiții care îmi interziceau categoric, sub rigorile legii, să public scenariul, să-l modific ori să-l recontractez în altă parte. Important mi se părea însă faptul că scenariul fusese apreciat ca bun - nemaiexistând, la ora aceea, un alt scenariu de film ,,Eminescu”, deși eu consideram că, înainte de a ajunge pe platou, aș mai fi putut face din el o lucrare și mai bună, dar contractul achiziționat de ei nu-mi permitea intervenții ulterioare în text, mai ales că, după informațiile avute, se pusese în mod serios problema intrării lui în producție. Mai mult decât atât, regretatul actor Emanoil Petruț mi-a spus că ar fi fost bucuros să poată interpreta rolul lui Eminescu. Aceasta era și părerea regizorului Lucian Bratu.
Pentru motivul că, după 30 de ani, nimeni nu a mai auzit despre vreo încercare serioasă de a se realiza un film biografic ,,Eminescu”, priorități având atunci doar filmele cu substrat ideologic comunist ori, mai recent, cele cu subiecte despre etniile conlocuitoare, aici în America am luat decizia fermă să încalc regulile rigide impuse în artă de un regim comunist, să trec peste opreliștile contractului ce l-am semnat acum trei decenii cu cinematografia română și să-mi public această lucrare inedită care, chiar și sub forma de față, va fi oricum mai de folos românilor decât dacă ar mai zăcea uitată prin cine știe ce alte cotloane încă 30 de ani, mai cu seamă că, după plecarea subsemnatului din țară, readucerea scenariului meu în discuție devenise cu totul imposibilă.
Existând deja un asemenea scenariu închinat Luceafărului poeziei românești, existând, așadar, textul de față publicat, el va putea în continuare stimula și reactualiza afectiv - presupun - nobila idee inițială de a se concepe un film Eminescu, considerat de toți românii nu numai posibil, dar și foarte necesar. Scenariul meu, plus alte lucrări similare apărute ulterior, îndeplinesc într-o anumită măsură atari condiții, rămânând în permanență puncte potențiale abordabile de plecare în această direcție. Este, desigur, încă un motiv în plus pentru care am considerat că trebuie să nu mai țin seamă de contractul semnat la București, deși, publicându-l, nu-l mai pot prezenta sub aspectul lui cel mai îngrijit, cum cred că fusese în final, pentru motivele arătate. De aceea, vor exista poate unele inadvertențe stânjenitoare față de care nu am întreprins prea multe modificări. Țin să precizez că o variantă definitivă exista cu trei decenii în urmă în arhiva cinematografiei române care își avea sediul în fosta ,,Casă a Scînteii” și altă variantă în posesia d-lui Valeriu Râpeanu, cunoscutul critic literar, dar de aici din USA nu am mai putut contacta aceste surse și după trecerea unui timp atât de îndelungat, plin de atâtea răsturnări în multe domenii, este foarte puțin probabil să mai cotrobăie cineva căutând acele manuscrise îngălbenite de vreme și prăfuite.
Înainte de a mă apuca să scriu acest scenariu, m-am documentat pe cât a fost cu putință în condițiile acelei perioade foarte dificile, am citit tot ce se putea citi atunci despre Eminescu, apoi am pornit vitejește pe urmele călcate de poet. Acest lucru, în virtutea pasiunii de a ști, l-am continuat chiar și după terminarea lucrării. Mai exact, am fost la Ipotești, rămânând acolo un timp și pierzându-mă prin codrii Cătămăreștiului, pe unde știam că peregrinase și Mihai; am fost la Botoșani, Iași, Pașcani, Rădăuți, Suceava, Voroneț, Putna (Mănăstirea Putna), Cheile Bicazului, Roman, Chișinău, Blaj, Alba Iulia, Tg. Mureș, Sibiu, Brașov, Giurgiu, Galați, Brăila, Oradea, Arad ș.a., iar ulterior la Universitatea din Viena, unde studiase poetul, apoi la Berlin, Postdam, Budapesta, Praga, Karlsbad (Karlovy-Vary), Marienbad (Marianske Lazne), Odessa, Tiraspol, apoi traseul prin Polonia al lui Eminescu, pe unde nevoile vieții l-au purtat etc. Tot timpul mi l-am închipuit pe erou că s-ar afla lângă mine. Am vrut să reconstitui cât mai multe din momentele reale ale complexei biografii eminesciene, intervenind cu imaginația mea numai acolo unde documentația lipsea. Totodată, m-am convins că a scrie un scenariu despre Eminescu nu este câtuși de puțin o treabă ușoară ori o aventură lipsită de riscuri.
Trecând însă peste unele sau altele din șirul întâmplărilor, a sosit, cred, vremea să dau aici în premieră, la lumina tiparului, prima din variantele scenariului ,,Geniu sublim”, care nu diferă în esență de varianta a doua, desigur mult mai cizelată și, foarte probabil, după câte-mi amintesc, mai închegată din punct de vedere compozițional. Cu alte cuvinte, mă văd obligat de împrejurări să las scenariul în forma cum l-am conceput în prima lui fază, în momentele mele de inspirație juvenilă și la nivelul documentației de atunci, întocmai cum îl putusem înțelege pe eroul numit de mine Geniu sublim. Și pretindeam că l-am înțeles destul de bine, în primul rând pentru motivul că mă aflam și eu exact la aceeași vârstă cu personajul pe care-l descriam. Numai că, pentru Eminescu, aceea era, evident, vârsta apogeului în lirica lui personală care devenise și apogeul poeziei românești în genere. Poate că acum, dacă aș reface radical lucrarea, aș concepe-o altfel, din cu totul alte perspective, dar în acest caz și ea ar deveni altă lucrare, iar eu doresc să păstrez textul așa cum l-am gândit și imaginat inițial, indiferent dacă admitem sau nu că el ar suferi pe alocuri de regretabile imperfecțiuni. (Singurele modificări esențiale ce mi-am permis a le face în prezenta variantă au fost: secvența întâlnirii dintre Eminescu și regina Carmen-Sylva, prezentată de data aceasta în lumina întâmplărilor reale de atunci și nu cum se cerea ea interpretată în anii 1965-1966, precum și secvențele cu opiniile lui Eminescu despre comunism ori despre apartenența Basarabiei și a Bucovinei la Patria Mamă.) Din păcate, inadvertențele sunt totdeauna greu evitabile când este vorba de un subiect atât de delicat și de complex precum cel de față. În mod logic, un asemenea scenariu trebuia să respecte, pe cât era posibil, adevărul biografic, bibliografic și istoric, ceea ce s-a și încercat, cu mai mult sau mai puțin succes. Oricum, am căutat să prezint un Eminescu veridic, uman, palpabil, plin de multe calități care i-au pus de fiecare dată în umbră omeneștile defecte.
După cum lesne se poate constata, în prima variantă, la fel ca și în cea de a doua, am folosit și câteva elemente de scenariu regizoral, dând unele mici indicații de regie și filmare, mai puțin de montaj, de intervenții de sunet și de indicații muzicale propriu-zise ori de joc de scenă, lăsând restul concepției artistice la discreția absolută a virtualului regizor.
Dacă scenariul va mai fi vreodată propus sau nu pentru a deveni film, rămâne de văzut. Oricum, el urmărește aproape an de an, viața zbuciumată a Luceafărului nostru, din frageda vârstă a copilăriei pe plaiurile de la Ipotești, până ce Zeul poeziei noastre, după suferințe cumplite, prea puțin cunoscute de noi, după un îndelung martiraj fizic și spiritual, a fost învins de nenoroc, secvențele povestirii cinematografice continuând până ce acutizările etiopatologice obnubilante l-au dus la stingerea prematură în casa de sănătate ,,Caritas” a doctorului Al. Șuțu, aflată pe strada Plantelor din București.
Imaginativ, cititorii acestor pagini vor avea totuși în față secvențe vii dintr-un posibil film documentar-artistic despre drama marelui nostru geniu - scenariul fiind, printre altele, o prezentare romanțată și relativ complexă a vieții lui Eminescu - spre înțelegerea căruia am mai făcut aici un modest pas care sper să nu rămână fără acceptabile ecouri.


Cristian Petru Bălan
Chicago, 15 ianuarie 1996







































LISTA PERSONAJELOR, ÎN ORDINEA APARIȚIILOR:
SERIA I
1. Constantin Papadopol, maior medic
2. Mihăiță (Mihai Eminescu, copil de 8-9 ani)
3. Ilie Eminovici, fratele lui Mihai, 11-12 ani
4. Raluca Eminovici, mama copiilor
5. Gheorghe Eminovici, tatăl copiilor
6. Matei Eminovici, fratele cel mai mic al lui Mihai, 2 ani
7. Harieta Eminovici, surioara lui Mihai, 4 ani
8. Aglaia Eminovici, surioara lui Mihai, 6-7 ani
9. Moș Miron prisăcarul, 76-77 de ani
10. Baba Anica, soția lui moș Miron, aprox. 70 de ani
11. Casandra-Elena, nepoțica lui moș Miron și a tușei Anica, 7-8 ani.
12. Litviniuc, învățător la ,,National Hauptschule” din Cernăuți
13. Costin, coleg de clasă cu Mihai
14. Klaus, coleg de clasă cu Mihai
15. Niculae Eminovici, fratele lui Mihai (13 ani)
16. Șerban Eminovici, fratele lui Mihai (15 ani)
17. Un student orator
18. Aron Pumnul
19. Gheorghe (Iorgu Eminovici), fratele lui Mihai, 14 ani
20. Ștefan Wolff, directorul liceului german din Cernăuți
21. Veniamin Iliuț, preotul școlii
22. Hayduk, pedagog
23. Nicolae Țirțec (Dzierzek), birjar, gazda lui Mihai
24. Ștefanovici, coleg de gazdă cu Mihai
25. Lozinschi, coleg de gazdă cu Mihai
26. Soția birjarului Țirțec
27. Moș Onufri, îngrijitor la școală
28. Aristița Pumnul , soția lui Aron Pumnul
29. Vyslouzil, profesor de matematică
30. Maica Fevronia, călugăriță, mătușa lui Mihai, soră cu Raluca
31. Baba Prodăneasa, vecina casei de la Ipotești
32. Harieta, sora lui Mihai, la vârsta de 8 ani
33. Aglăița, sora lui Mihai, la vârsta de 10 ani
34. Vasile Rusu, slujitor la conacul Eminovicilor; primul argat călare
35. Al doilea argat călare
36. Al treilea argat călare
37. Victor Blanchin, profesor de limba franceză
38. Margueritte Blanchin, soția lui Victor Blanchin
39. Mihai Eminescu, elev la 14-15 ani
40. Florian, tânăr din trupa de teatru Tardini-Vlădicescu, 16-17 ani
41. Fanny Tardini, actriță
42. Alexandru Vlădicescu, actor
43. Primul țăran din Ipotești
44. Al doilea țăran din Ipotești
45. Al treilea țăran din Ipotești
46. Al patrulea țăran din Ipotești
47. Casandra-Elena, iubita lui Eminescu, 13-14 ani
48. Niculae Eminovici, fratele lui Mihai, la 18-20 de ani
49. Grigore Lazu, practicant la Tribunalul din Botoșani
50. Teodor Ștefanelli, elev și coleg al lui Mihai la Cernăuți
51. Șahin, idem
52. Iosif Vulcan, directorul revistei ,,Familia” din Budapesta
53. Greta, secretara lui Iosif Vulcan
54. Lajos, un funcționar maghiar din Budapesta
55. Avram Iancu (episodic)
56. Nicolae Bălcescu (episodic)
57. Horia (episodic)
58. Cloșca (episodic)
59. Crișan (episodic)
60. Andrei Mureșanu (episodic)
61. Ion Cotta, seminarist la Blaj
62. Teodor Cojocariu, coleg cu Mihai la Blaj
63. Primul Uilecan, coleg cu Mihai la Blaj
64. Al doilea Uilecan, frate cu primul, coleg cu Mihai la Blaj
65. Baciul Văsălică Bugneriu
66. Ștefan Cacoveanu, coleg cu Mihai la Seminarul din Blaj
67. Nicolae Mihu (zis Chenderi măgărariu)
68. Un profesor de limba latină
69. Un călugăr bătrân
70. Filimon Ilia, coleg cu Mihai la Blaj
71. Timotei Cipariu
72. Gheorghe Barițiu
73. Nicolae Densușianu
74. Dragoș, prieten comun cu Eminescu și Densușianu
75. Un supraveghetor din portul Giurgiu
76. Iorgu Caragiali, actor
77. Lina Popescu, actriță
78. Elena Caragiali, soția lui Iorgu
79. Alesandrescu Teodoreasca, actriță
80. Ecaterina Dimitreasca, actriță
81. Aneta Constantinescu, actriță
82. Costache Dimitriade, antreprenor la Teatrul Național din București
83. Matei Millo, actor
84. Eufrosina Popescu, actriță
85. Costache Caragiali, actor, frate cu Iorgu
86. Catinca Caragiali, prima soră a lui Costache
87. Nastasia Caragiali, a doua soră a lui Costache
88. Mihail Pascaly, actor
89. Ion Luca Caragiale, nepotul fraților Caragiali, 15-16 ani
90. Matilda Pascaly, actriță, sora lui Pascaly
91. Un student, membru al societății literare ,,Orientul”
92. Grigore H. Grandea, folclorist, președintele societății ,,Orientul”
93. Iorgu Eminovici, fratele lui Mihai Eminescu, ofițer, 23-24 de ani
94-97. Patru tâlhari mascați
98. Harieta, sora lui Mihai, la 15 ani
99. Aglăița, sora lui Mihai, la 17 ani
100. Mihai Eminescu, la vârsta de 19-20 de ani. În seria a doua, din ce în ce mai maturizat.
SERIA a II-a
101. Ieronim Barițiu, student ardelean la Viena
102. Ioan Husanu, coleg al lui Eminescu la Universitatea din Viena
103. Ion Slavici
104. Jean, chelner austriac la cafeneaua ,,Troidl” din Viena
105. Alexandru Chibici-Râvneanu, coleg cu Mihai la Viena
106. Papa Wihl, proprietarul restaurantului vienez ,,Zu den drei Tauben”
107. Toma Micheru, student țigan la conservatorul vienez
108. Epaminonda Bucevschi, pictor
109. Un student cu chef
110. Ion Caragiani, student macedonean
111. Mamzell’ Rezi
112. Teodor Ștefanelli, acum student la Viena
113-115. Trei derbedei bătăuși
116. Eliza
117. Prietena Elizei
118. Karl, amantul Elizei
119. Un proletar orator
120. Toma Nour (episodic)
121. Poesis (episodic)
122. Alexandru Ioan Cuza, fostul domnitor al Principatelor Unite, în exil la Viena
123. Elena Cuza, soția lui Cuza Vodă
124. Iacob Negruzzi
125. Titu Maiorescu
126. Mite Kremnitz, scriitoare germană, cumnata lui Titu Maiorescu
127. Gavroche, copilul Parisului (episodic)
128. Ioniță Bumbac, membru al societății vieneze ,,România Jună”
129. A. D. Xenopol
130. Mihail Kogălniceanu
131. Ciprian Porumbescu
132. Natalița Micheru, sora lui Toma Micheru
138. P.P. Carp
134. George Panu, membru al grupului junimist ,,Cei trei Români”
135. Vasile Tassu, membru al grupului junimist „Cei trei Români”
136. Alexandru Lambrior, membru al grupului junimist ,,Cei trei Români”
137. Vasile Pogor, junimist
138. Anton Naum, junimist
139. Leon Negruzzi, junimist
140. N. Gane, junimist
141. Samson Bodnărescu, membru al grupului junimist ,,Caracuda”
142. Miron Pompiliu, membru al grupului junimist ,,Caracuda”
143. Matilda Cugler-Burlă
144. Theodor Rosetti
145. Veronica Micle
146. Șerban Eminovici, fratele lui Eminescu, la vârsta maturității
147. O bibliotecară tânără
148. B.P. Hasdeu
149. O doică/profesoară de canto, pentru cele două fetițe ale Veronicăi Micle
150. Valeria Micle, fetița mai mare a Veronicăi Micle, apare, la început micuță, apoi la 11-12 ani
151. Virginia Micle, fetița mai mică a Veronicăi Micle, apare la început micuță, apoi la 9-10 ani
152. Ștefan Micle, soțul Veronicăi Micle
153. Zinaida, o călugăriță tânără
154. I. M. Melik (Mirmilic), director la Institutul Academic din Iași
155. Nicolae Culianu, profesor
156. Grigore Cobălcescu, profesor
157. Petru Poni, chimist și profesor
158. Ștefan Vârgolici, profesor
159. Antoniade, elev la institutul de mai sus
160. V. Dimitriu, idem
161. Dimitrie Petrino, baron și poet, adversar al lui Eminescu
162-164. Prima, a doua și a treia doamnă, admiratoarele lui Petrino (vârste diferite)
165. Un căruțaș
166. Un învățător din Mirești
167. Primarul din Mânjești
168. Notarul din Șipotele
169. Un bătrân doinitor
170. Ion Creangă
171. Grigorescu, elevul lui Creangă
172. Colegul de bancă al lui Grigorescu
173-181. Al treilea....până la al nouălea elev din clasa lui Ion Creangă
182. Tinca Vartic, soția nelegitimă a lui Creangă
183. Andrei Vizanti, deputat în parlament
184. Matei Eminovici, fratele lui Mihai Eminescu, elev la școala militară
185. Un prim-procuror de Iași
186. P. Stoica, judecător de instrucție
187. Kir Amiras, proprietarul restaurantului Borta Rece
188. Vasile Conta
189. I.L. Caragiale - la 25-26 de ani; ulterior mai maturizat
190. Scipione Bădescu
191. Băiatul de la zețărie
192. Un tipograf, Ionescu
193. Ronetti-Roman, scriitor, colaborator la ziarul ,,Timpul”
194. Medicul curant al lui Șt. Micle
195. Harieta Eminovici - la 22 de ani
196. Cornelia Emilian, prietena Harietei, 27-28 de ani
197. Vasile Alecsandri
198. Mircea cel Bătrân (episodic)
199. Baiazid (episodic)
200. Ștefan cel Mare (episodic)
201. Eug. Schuyler, ministrul Statelor Unite al Americii la București
202. D-ra Linda Costacopoulos, o domnișoară mai vârstnică și milionară, prietena lui Mite Kremnitz
203. Elisabeta Carmen-Sylva, regina României
204. Cona Safta, spălătoreasa lui Mihai Eminescu
205. Alexandru Vlahuță
206. Primarul Botoșanilor
207. Th. Boldur-Lățescu, prefectul jud. Botoșani
208. C. Lecca, deputat în consiliul județean
209. Savinescu, idem
210. Gh. Chițu, președintele Camerei Deputaților
211. I.C. Brătianu, președintele Consiliului de miniștri și ministru de război al României
212. Poetul Nicolae I. Pruncu
213. Poetul I. Nenițescu
214. Sturdza
215. Aurelian
216. Un medic curant al lui Eminescu
217. Un comentator, crainicul filmului (vocea lui, alături de alte voci de recitatori).
Alte personaje episodice: soldați, țărani, muncitori în port, hamali, cerșetori, argați, ciobani, căruțași, elevi, învățători, studenți, institutori, profesori, tipografi, diferiți oameni din Cernăuți, Viena, Berlin, Milano și București, măicuțe de schit, actori, honvezi, comunarzi, preoți, lăutari, cârciumari, copii de toate vârstele, personaje din povești etc. Costumația adecvată celei de a doua jumătăți a secolului al nouăsprezecilea din România, Austria, Ungaria, Italia și Germania.
Acțiunea se petrece între anii 1858-1889.














































PREGENERIC
(pe fond color sepia)

,,Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe
soarele un nour de aur din marea de amar.”
Mihai Eminescu

Ipotești: miezul unei nopți din iulie 1924...
(Pe ecran apare scris: IPOTEȘTI, IULIE, 1924.)

Casa, care a fost altădată a lui Mihai Eminescu, apare înconjurată de zeci de ostași din Regimentul 37 infanterie Botoșani, aduși aici de moșierii criminali Constantin și Maria Papadopol, actualii proprietari ai moșiei Ipotești.
La lumina torțelor, ostașii stau cățărați pe acoperișul casei poetului, scoțându-i tabla de tinichea, fărâmându-i șindrila și dezgrădinând căpriorii podului piramidal. Cu mâinile la spate, Constantin Papadopol (cca. 45 de ani), îmbrăcat în uniformă militară de maior medic, supraveghează personal demolarea clădirii. Se plimbă nervos de colo-colo și dă indicații scurte arătând cu mâna ce trebuie făcut. În ochii lui se citește o grabă febrilă, ca și când ar fi conștient de actul tâlhăresc pe care-l comite. Vocea îi este acoperită de ciocănituri repetate, ascuțite și înfundate, de scârțâituri stridente și de răbufniturile bucăților de zid căzute la pământ. Jocul demonic al luminii torțelor aprinse pun în evidență casa lui Eminescu aflată în proces de demolare. Încet, încet, ea se preface vizibil în ruină. Jur-împrejur, numai scări, schele improvizate. Ostașii, inconștienți de ceea ce au fost puși să facă, sunt asaltați aproape încontinuu cu îndemnurile grăbite ale lui Papadopol. El insistă să se dea zor. Mâinile militarilor, încleștate pe târnăcoape, izbesc orbește în paiantă și în cărămizi... Zidurile, fiind vechi, nu rezistă prea mult și se prăbușesc cu zgomot surd pe podele... Stoluri de lilieci speriați se rotesc deasupra clădirii prin luminile tremurânde. O cucuvea fuge din crăpătura unui zid. În sat se aud câinii lătrând. Unul latră foarte aproape și din ce în ce mai furios.
Sătenii din Ipotești, care de zeci de ani își descopereau capul cu pioșenie ori de câte ori treceau prin fața casei poetului, dorm adânc la ceasul acesta. Când, însă, dinspre sat, răsună larma câinilor provocată de loviturile în tabla acoperișului, peste care se suprapun mușcăturile târnăcopapelor în lemn și ziduri, locuitorii sar nedumeriți din paturi ieșind pe prispe și pe la porți. Capul unui bătrân cu mâna streașină la ochi... Casa poetului, fiind în vale iar majoritatea celorlalte case rispite pe deal, țăranii văd și înțeleg îndată nelegiuirea noilor stăpâni. Fiecare se îmbracă în pripă cu ce nimerește grăbindu-se să pornească spre locul cu pricina unde vedem că se strâng în număr din ce în ce mai mare. Sunt și unele femei cu copii care se agață speriați de fustele mamelor. Femeile stau cu mâna la gură, comentând în surdină și mișcând mustrător din cap. Bărbații, destul de numeroși, schimbă între ei priviri mânioase și vorbe scurte, apoi se apropie îndârjiți... Capul unui moșneag pletos în ai cărui ochi încruntați citim mustrare și ură. Sătenii intră în curte unul câte unul. Mulți au stinghii și ciomege în mâini. Dintr-un grup de cinci inși care au venit până lângă prispă se aude un fluierat scurt, apoi un strigăt pe ton mucalit:
- Hei, ce faceți acolo, bre faurarilor, de daramaț cășili oamenilor amu la niez di noapti?! (Soldații tac și demolează de zor.) Ascultă măi ista... Ce, nu se-audi? Ian ti uiti, frățioare, să știi că toate cătanele istea or ramas surdi di pi timpu’ rezbelului... Măi tataie, ia stați oleacă bre! (Fluieră din nou): Băi, nepoților-netoților!.. Știți voi, băi flăcăi, a cui ie casa aiasta di-o daramaț? Ia strigă tu, Nichifore, la spiridușii șeia, că ești mai tare-n glas...
- Iștia-s catanele doftorului Papadopol di la județ, șel di-o cumparat în primavară casa lui domn’ Eminescu, spune Nichifor. (Strigând tare cu glas mânios): Di și-o daramaț mă, tatarilor! Lacașul ista-i pentru noi bisearică! Ea-i ca o bisearică băi, nu-nțălejiți?! Șini muma voastră v-o zâs s-o daramaț?! Dați-vă jos, mă - cozonacul și tămâia anticriștilor voștri!
Deodată, ca dintr-un singur piept, se pornesc zeci de strigăte amenințătoare, proteste, fluierături și huiduieli: Huooo! Afară! Hoților! Ticăloșilor! Dați-vă jos! Pe ei, măă!
Demolatorii, intimidați, se opresc o clipă din lucru.
Maiorul Papadopol, însoțit de un caporal deșirat care poartă o pușcă în spate, apare din umbră și se apropie repede de țărani arătând spre porțile curții.
- Ce vrei, dom’le? Ce vreți mă? Ce-ați văzut de-ați dat buzna cu toți aici ca la bâ1ci ca să căscați gura? Ai? Ia să-mi ieșiți îndat-afară de pe moșiea me până nu pun soldații pe voi! Țărănoilor! Casa asta-i pe locul meu și fac ce vreau cu ea! S-a-nțeles? Nu dau nimănui socoteală, s-a-nțeles? Hai, cărați-vă imediat! Caporal, am ordonat să-i dai afară!
- Știi că ne-ai și spăriet, zice în batjocură un bătrân cu glas mucalit. Tare mi-e că voi o s-o zbughiți mai întăi. Chiar acuș!
- Caporal, ți-am spus odată să-i împingi afară pe mocârțanii ăștia obraznici! repetă Papadopol.
- Nu vor să iasă, dom’ maior, să trăiți! Vedeți, io le zâc mereu...
- V-am spus și vă repet: este casa me, proprietatea me, insistă Papadopol, ceva mai domol.
- Ba nu-i casa matale, dom’ maior. Toată țara știe că ceea ce distrugeți aiși iesti cuibu’ șel sfânt în cari-o trăit și-o copchilărit marele nostru poet Mihai Eminescu. Și ce parcă domnia ta știe să scrie din condei poezii așe de frumoase ca domnu’ Eminescu? Aoleu! Casa asta aparține în primul rând întrejii țări românești... Domnia ta știai aiasta foarte bini, dar poate că-ți trebuiau niscaiva cărămizi ca să fași vrio poiată la găini sau cine mai știe ce...
- Uite, vezi? Ai și ghicit! Asta e: dintr-o casă de poet eu vreau să fac o poiată! Acum e clar? Hai, și-acum cărați-vă cu toții!
Un bătrân:
- E prea di tot, domnule Papadopol! Ipoteștiul nostru doar cu casa aiasta se mai mândre. Că di câti uori trieșeam pi lângă dânsa, ne pătrundia iubirea ce-o pastrăm marelui scriitoriu ce s-o născut iaca chiar aiși. Lăsați-o, domnule doftor... Vă rog eu, un țăran bătrân...
O femeie:
- Îi tari mari pacat, boierule, s-o batjocoriți taman dumniavoastră cari de! vă pritindeți a fi un intelectual di frunti al județului Botoșeni! Dacă nu ne ascultați, apăi mâini să știți c-o să fașem cu toții plânjere scrisă la domnu’ priefect, să vedem dumnialui șe-a zâși...
Maiorul le strigă ceva înfuriat celor care vorbiseră, în timp ce escorta lui scoate amenințător arma. În aceeași clipă, un pumn solid, venit nu se știe de unde îl dă peste cap pe bietul căprar care-și pierde cumpătul și boneta. Țăranii îi smulg arma și i-o dă înapoi fără gloanțe. Caporalul primește un picior în spate și, înspăimântat, își ridică cu iuțeală boneta de jos ștergând-o puțin de praf și rupând-o apoi la fugă. Sătenii râd. Maiorul Papadopol, rămas singur, dă înapoi speriat și, întorcându-se brusc, intuiește pericolul. Își iuțește pașii înjurând. În urma lui răsuna o salvă de huiduieli care sunt însoțite de o ploaie de pietre ce-și fixează tirul în momentele următoare numai asupra soldaților. Aceștia sar buimăciți de pe ziduri, ferindu-se de pietre și aleregând dezorientați care încotro. Un țăran apucă o torță aprinsă și azvârle cu ea după cătane..
- Huooo! strigă din nou cu toții. Un ultim huiduit.
Se aud roțile unei trăsuri care se depărtează. Papadopol fuge huiduit de toată lumea. Fețele țăranilor amenințând cu pumnii și huiduind înfuriați în urma trăsurii. Alții încă mai caută pietre pe jos... Furia țăranilor capătă aliura unei răscoale populare. Câinii de la casele vecinilor latră parcă și mai desperați. Curtea și strada sunt acum pline de foarte multă lume agitată care comentează cu îndârjire cele întâmplate. La lumina torțelor din mâinile sătenilor și a unui foc de lângă zidul din dreapta prispei, oamenii privesc cu toții crispați la ceea ce a mai rămas din casă: zidul exterior din lungul clădirii, interiorul despărțitor dintre fosta cameră a căminarului, alături de cămara de altă dată a copiilor, precum și zidul exterior din dreapta clădirii sprijinit pe un stâlp proptit acolo din anii trecuți de către sătenii credincioși marii amintiri a poetului.
Lumea privește la ruini cu tristețe, ca la agonia unui muribund. Unii fluieră a pagubă iar alții dau cu amărăciune din cap. Câinii toți s-au potolit. Fețele celor din jur sunt luminate de tremurăturile focului făcut și părăsit de soldați lângă zidul din dreapta. Lumina flăcărilor se reflectă pe clopotnița din apropierea casei dărâmate. Se aud trozniturile șindrilelor umezide arzând - de fapt singurele zgomote care mai tulbură liniștea grea ce se lăsase. Capetele acoperite se descoperă și se pleacă ușor. Un lung și trist moment de tăcere absolută. Deodată, zidul mare, al cărui stâlp fusese slăbit de ostașii lui Papadopol, se prăbușește singur într-un geamăt surd peste foc, (fond muzical crescendo) până aproape de picioarele oamenilor care tresar brusc și se feresc cu strigăte. Totul se transformă într-un nor de praf gros amestecat cu fum. Focul este acoperit brusc când este lovit de zidul căzut peste flăcările lui, topindu-se într-un vârtej mare de scântei care persistă răsucindu-se pretutindeni prin aer fără să se stingă imediat. Roiurile de scântei dispar încet, încet. Torțele de asemenea se sting. Prăbușirea este prelungită în ecouri sonore ca niște vaiete, ca și când ecourile (subliniate de fondul muzical) ar fi preluate de sufletele omenești aflate acolo.
(Aici se termină pelicula în alb-negru sau în sepia și se continuă în peliculă color de mare sensi- bilitate, impusă de subiectul filmului.)
*
* *
Pe acest fundal întunecos, de praf, fum și scântei învârtoșite, izbucnește ca într-o explozie de lumini colorate, imaginea retrospectivă a casei aproape noi ridicată de căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. Pe lângă zidurile pereților, o mulțime de trandafiri urcători înfloriți, albi și roșii, agățați chiar pe stâlpii din față ai tindei care imită un fronton grec. De o parte și de alta a largului pridvor, doi tei mari, de asemenea înfloriți, se leagănă în vânt plini de zumzetul albinelor. În fața casei numai flori de toate culorile, peste care zborul albinelor se încrucișează cu cel al fluturilor... Aerul este plin de mireasma îmbătătoare a florilor. Este o minunată dimineață însorită la început de vară și se aud cântecele păsărilor, cântecul greierilor și al cosașilor. Un cocoș bate din aripi și cântă ,,cucurigu!” Din pădurea învecinată răsună cântecul cucului, al pupezei, al privighetorilor, al grangurilor și al mierlelor. Sub grinzile casei - cuiburi de rândunici care ciripesc și aleargă prin aer într-un neobosit du-te-vino. Pe vârful casei un cuib de berze și o barză care veghează stând într-un picior lângă cuib unde clocește perechea ei. În ferestrele zăbrelite ale locuinței, printre perdele albe, râd mușcatele din ghivece... Un frumos câine ciobănesc, destul de mare, - Șoltuz - stă pe prispa casei parcă meditând cu limba scoasă și neluând în seamă o pisică frumoasă care doarme fericită lângă stâlpul din dreapta tindei. În fața prispei, așezată pe un scaun, Raluca Eminovici, mama lui Mihai, stă și împletește ceva cu undrelele. Curtea este plină de vegetație elegant plantată. Atmosferă de calm îmbietor, de pace și fericire.
Simultan cu apariția acestui tablou minunat colorat, răsuna solemn - în surdină, apoi din ce în ce mai tare - acordurile polifonice ale corului și orchestrei care cântă melodia ,,Când amintirile”, compusă de Vasile Popovici, pe versurile poetului:
...Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioșării mele...



De la acest punct, începe genericul filmului:
GENIU SUBLIM (MIHAI EMINESCU)
- Seria I -

Comentariul crainicului filmului pe fond muzical:
,,Așa arăta, cu mulți ani în urmă, casa care a adăpostit primele bucurii și visuri de aur ale unui copil minunat și vioi, Mihai Eminescu, fiu al acestor locuri îmbrăcate în hlamida verde a pădurilor seculare. Casa lui Eminescu era o construcție originală, puțin obișnuită prin cătunele sărace ale Bucovinei de atunci. Iată și satul Ipotești - panaromare largă asupra satului -, atât de mult iubit de poetul dornic să-i revadă, după lungi despărțiri și întortochiate peregrinări, pârâul, codrul și colibele-i umile ce respirau visări misterioase...” (Aici se oprește glasul crainicului, după care se aude glasul poetului recitând, tot pe fond muzical, cu o voce dulce, nostalgică, plină de multă blândețe, câteva versuri din poezia-i ,,Din străinătate”):
Aș vrea să văd acuma natala mea vâlcioară,
Scăldată în cristalul pârâului de-argint,
Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:
A codrului tenebră, poetic labirint;
Să mai salut o dată colibele din vale,
Dorminde cu un aer de pace, liniștiri,
Ce respirau în taină plăceri mai naturale,
Visări misterioase, poetice șoptiri.
Aș vrea să am o casă tăcută, mitutică,
În valea mea natală ce undula în flori,
Să tot privesc la munte, în sus cum se ridică,
Pierzându-și a sa frunte în negură și nori.
Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,
Ce zilele-mi copile și albe le-a țesut,
Ce auzi odată copila-mi murmurare,
Ce jocurile-mi june, zburarea mi-a văzut...
Din nou glasul crainicului, pe alt fond muzical:
,,...Mihai venise pe lume în ziua de 15 ianuarie 1850, probabil chiar în această casă, după opinia criticului Titu Maiorescu - dar mai sigur la Botoșani - și mult timp nu se va deosebi cu nimic de ceilalți copii ai satului... Era fiul căminarului Gheorghe Eminovici și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, părinți destoinici și inteligenți, cu o oarecare stare materială, dar cu o casă plină de copii, dintre care Mihai fusese al șaptelea născut, urmat de încă alți patru frați și surori. Cine oare ar fi putut bănui vreodată că acest băiețel zglobiu din fire, jucăuș și năzdrăvan, care băgase spaimă în toate păsările din ogradă prin jocurile lui voioase, va deveni mai târziu cel mai de seamă poet al românilor? Fratele său mai mare, Ilie, îi ținea hangul la orice joacă, în timp ce credinciosul Șoltuz nu se lăsa nici el mai prejos...”











PARTEA ÎNTÂI: COPILÃRIA
Unde ești, copilărie,
Cu pădurea ta, cu tot?

1. Casa copilăriei (ilustrație a comentariului)

Casa descrisă are în apropierea ei odăi pentru angajați și slugi, șoproane și hambare solide, ținându-se cont că aparține unui boiernaș cu rang modest dar altminteri om foarte gospodar, Gheorghe Eminovici. În fundul curții, spre dreapta, se întrevede o frumoasă livadă cu pomi fructiferi și câțiva butuci de vie. Casa este înconjurată cu flori, verdeață și câțiva tei relativ tineri. Pe acoperiș - două berze albe au un cuib abia început. În spatele casei, sub umbra a altor doi tei bătrâni, zărim clopotnița de scânduri, sprijinită cu pari lungi de jur-împrejur. Lângă clopotniță, este și o bisericuță din lemn nu prea înăltuță învelită cu tablă. Fațada casei rămâne în prim-plan.
Ca și când ar fi fost strigat, câinele Șoltuz tresare, ciulește brusc urechile, se ridică zglobiu, apoi sare peste gărduțul grădinii din față, fugind spre locul unde se aude o larmă mare printre păsările care aleargă cotcodăcind speriate. Pisica de asemenea se sperie și fuge din locul unde dormea.

2. Curtea părintească
Trecând vijelie printr-un cârd de găini, de curci, de rațe și de gâște cu bobocei măricei care toate se împrăștie speriate, doi copii foarte vioi râd și se joacă de-a alergatea și de-a soldații prin curte. Niște slugi se opresc o clipă din treaba lor și îi privesc zâmbind cu îngăduință. Primul, cel mai mare, Ilie, un băiețandru de vreo zece-unsprezece ani, blond, înalt, vesel, având ochii albaștri, se cocoață pe scara rezemată de un stog voluminos de fân lângă care se află o grămadă ceva mai mică smulsă din vârful clăii în scopul vădit de a se putea sări pe ea. Sare din vârful stogului pe claia cea mică și fuge. Cel mai mic, Mihăiță, fratele lui, un copil foarte drăguț - păr scurt și negru ca al corbului, fața de un brun-alb, ochii ceva intermediar între negru și căprui, în a căror privire blândă se citește ceva misterios - urmărește mișcările celuilalt și râde întruna plin de nestăpânită voioșie. Pe cap poartă un coif de hârtie. Cumpănește puțin, apoi aleargă cât poate de tare după fratele său, urmat de Șoltuz care latră vesel și gălăgios participând și el din plin la jocul zgomotos al copiilor. În mână, Mihăiță ține o sabie de lemn cu care șarjează în vânt. Copiii râd întruna fericiți. Când Ilie, ajunge din nou în vârful clăii, pune mâinile la gură imitând o trompetă. Mihăiță îi răspunde la fel, apoi se urcă îndată după el pe șură și se face că lovește cu sabia în Ilie care moare de râs, apărându-se la rândul lui cu un șomoiog dens de paie pe care le aruncă spre atacator. Coiful de hârtie de pe capul lui Mihai zboară în vânt, probabil atins de celălalt. Gestul îl înfurie oarecum pe cel mic care plonjează prin surprindere și-l plachează deodată pe fratele său de picioare. Îi vedem cum se rostogolesc amândoi din vârful clăii pe paiele de jos, dispărând îngropați până la gât. De îndată, peste ei se aruncă Șoltuz, bucuros că are cu cine se juca. Câinele îl apucă pe Mihai cu dinții de cămașă, trăgând puternic de ea gata să o rupă. Copilul strigă de câteva ori:
- Șoltuz, astâmpără-te! Șoltuz, lasă-mă-n pace și du-te la Iliuță și mănâncă-l că este mai mare...
Câinele, parcă înțelegând, lasă cămașa lui Mihai și trage acum cu dinții de cămașa lui Ilie peste care se trântește și frățiorul său. Ilie ridică mâinile în gălgâieturi de râs și strigă:
- Gata, mă predau! Dar asta nu-i drept, fiindcă voi sunteți doi contra unul...
Gâdilat de Mihai, cel de sub el face un mic efort, se scoală repede și o rupe la fugă spre livada cu pomi din spatele casei, urmărit de câine și de frățiorul său. Ajuns între pomi, face semne cu o batistă albă legată în vârful unui băț că se predă fără condiții.
3. În livada de lângă casă
Chipul lui Ilie apare dintr-o dată crispat de atenție. Șoltuz se oprește lângă el și privește la fel de atent într-un punct fix pornindu-se într-o salvă de lătrături asurzitoare și râcâind nervos pământul cu picioarele din spate. Lângă tulpina unui nuc, Șoltuz zărise un șarpe de casă în care Ilie intenționa să dea cu bățul. Mihăiță, sosit chiar în acel moment, îl oprește la timp țipând:
- Stai așe, frățioare, nu-l omorî! Nu-l omorî! Căci, știi ceva? Șerpele ista s-ar putea să fie chiar voinicul din poveste blestemat de vrăjitoare să rămână șerpe până ce-l va izbăvi Făt-frumos din vrajă. Uite, săracul, ce ochi triști are...
- Nu prea mi se par triști, ci mai degrabă șireți și răi! Tu chiar mai crezi în basmele astea de adormit copiii? Mihăiță, acum te-ai făcut băiet mare, iar șarpele ce-l vezi aici nu-i decât șarpe ca toți șerpii și n-o să devină el om câtu-i hăul!
- Ba eu cred, căci sunt copil și pentru copii toate basmele frumoase trebuie să fie adevărate!
Mihai încearcă să pună mâna pe el, dar reptila se ferește printr-o zvârcolire, iar băiatul își retrage instinctiv mâna cu iuțeală. Șoltuz latră în continuare de te asurzește, însă Ilie strigă amenințător la el:
- Ho! Dar mai taci odată, Șoltuz, ce-ai înnebunit? Că ne-ai spart urechile... Și ce n-ai mai vâzut șarpe? Gata, joaca s-a terminat. Acum haida, marș! Pleacă de-aici! Te rog frumos, treci la coteț!
Câinele se potolește și se retrage ceva mai încolo, dar nu la coteț, ci sub umbra nucului și se culcă resemnat în iarbă. Atunci Ilie, ca să-și dovedească bărbăția și curajul, înhață repede șarpele de gât și ridică triumfător mâna în sus. Șarpele i se încolăcește pe mână scoțând mereu limbuța bifurcată, în timp ce Mihai capătă curaj și începe să-i mângâie solzii strălucind în culori metalice, după care îl gâdilă sub gușă cu două degete: gâdi, gâdi...
Ilie bagă șarpele într-o scorbură a nucului și-i astupă intrarea cu un șomoiog mare de iarbă. Mihăiță scoate șomoiogul și-l lasă jos lângă tulpină, după care aduce un pumn de prune verzi pe care le vâră în scorbură, punând mănunchiul de iarbă la loc.
- Poate i-o fi foame... Ce zici? Nu-i așa, Ilie, că șerpilor le plac prunele?
- Da, dar numai dacă-s făcute dulceață cu lămâie și scorțișoare... Oari ai auzât tu vreodată, piciule, că șerpii iștia s-ar putea îmblânzi?
- Cine - șerpii? Păi cum așa?
- Uite așa bine. Ce, tu nu știai? Cică în India șerpii și cobrele, care-s tot niște șerpi, dar foarte veninoși, sunt învățați de îmblânzitori să joace după cum li se cântă dintr-un fluier. Și mai află că șerpii, adică șerpoaicele, fac și ouă, mai multe ca toate găinile, însă nu le clocesc deloc.
- Păi doar nu-s păsări - sunt șerpi! Când îmi citeai pe Robinson Crusoe, tu îmi spuneai că Robinson a îmblânzit toate lighioanele de pe insula lui. Și atunci, de ce nu a încercat să îmblânzească și șerpii dacă zâci că fac atâtea ouă?
- Ei, eu cred că în insula aceea nu prea se aflau șerpi...
- Uite, Iliuță, uite un cubelc mare... Ce frumos e! Cu ceilalți trei din cutie pe care-i am de la tine, am să fac un car cu patru boi și-i înjug să tragă la cutiuța aia mai mică... Dar parcă-ar fi mort, că nu mișcă...
- Tu cântă-i și-ai să vezi cum o să iasă...
- Bine, am să-i cânt. Numai să m-audă, de n-o fi surd: Melc, melc, codobelc,/ Scoate coarne bourești... Tii, adevărat! Numa’ uite, frățioare, cum scoate coarne bourești... Și te du la baltă,/ Și bea apă caldă... M-o auzât și s-o pornit să iasă... Și te du la Dunăre,/ Și bea apă tulbure... Gata, a ieșit de tot, prostuțul de el! L-am păcălit. Privește ce cornițe mici și moi are... Iar pe fiecare din ele are-un ochișor ca un punct de argint viu... Așteaptă nițeluș, melculețule, să te așez pe frunza asta mare de nuc. Uite-așa... Gata. Și-acum mai așteaptă o țâră, mititelule, că o să te punem puțin la treabă. Uite, vezi? Vezi, Iliuță? Merge! Alunecă încet, încet de parc-ar pluti o lebădă de zăpadă pe-o baltă de smarald... Și în urma lui lasă o potecă de argint, presărată cu diamante aurite, care ar putea să ajungă până colo în pădurea de lângă noi, la casa zânelor...
- Ia dă-mi-l puțin și mie...
- Ține-l, dar vezi că vrea să se bage iar în căsuța lui.
- Nu-i nimic. Dacă torn puțină apă pe el, îl fac să rămână afară toată ziua... Dar știi ceva? Eu aș vrea să te învăț cum să le faci la melcii tăi un car frumos din coji de nucă. Și-apoi - n-ai vrea? - o să-i înjugăm, legându-i pe toți cu ață, dar nu la cutiuța ta, că prea e grea pentru ei și nu cred c-ar putea s-o tragă. Ai o ață la tine?
- N-am, dar avem destulă în casă. Mă duc s-o aduc...
- Lasă, stai ici cu mine. Nu-mi trebuie chiar acum; o s-o luăm noi pe-urmă.
- Și cum ai să-i legi tu pe toți?
- Cum? Așteaptă, c-o să vezi...
- Și atunci eu o să mă dau de trei ori peste cap și-o să mă fac mic, mic de tot, și-am să mă urc în carul lucrat de tine. Și, dacă vrei, te prefaci și tu mic, iar pe drumul de gheață al melcilor o să ajungem până la Sfântul soare... ,,Ce căutați la mine, ființe pământene?” - o să zică împăratul luminii supărat. ,,Păi, am venit să ne dai o picătură din scânteierea ta, mărite soare” - le vom răspunde noi. Iar Sfântul soare o să se supere și mai tare și-o să ne arunce furios carul, o să-l azvârle cu putere, dar nu aicea jos, ci uite-acolo, sus pe cer, Iliuță, sus de tot, unde-o să rămână veșnic. Și el va fi Carul Mare. Iar pe noi ne va aprinde și ne va arunca jos, jos pe pământ. Dar nu vom muri, căci vom fi ca niște stele căzătoare... Și vom cădea! Și vom cădea luminând mereu... Eu aș vrea să luminez ca o stea, Iliuță... Tu nu ai vrea?
- Ce tot aiurezi tu acolo, ai oari fluturași la cap? Ia haida mai bine acasă, c-a dat peste mine o foame de trei lupi... Ș-apoi ne-o făcut mama niște sărmăluțe-n foi de viță de te lingi pe degete.
- Bine, vin cu tine că și mie mi-e nițeluș foame, dar am lăsat lăngă pomul cela ,,Turnu Vavilon” ce-l ridicarăm noi ieri. Ai uitat?
Mihai se duce la rădăcina pomului învecinat unde avea o imitație a Turnului Babel, construită numai din cărți de joc. Se apleacă și le dărâmă, apoi le culege pe toate cu grijă și le ține în aceeași mână în care avea melcul ce se strânsese cuminte în căsuța lui.
În timp ce copiii discutau astfel, cerul se acoperise pe nesimțite cu norii atât de trecători ai verii. Un tunet prelung, o rafală de vânt și primele picături îi surprind pe copii nepregătiți de ploaie.
- Văleu, o venit furtuna, Iliuță. Vino-aici sub pom!
Copiii se adăpostesc sub nuc. Adusă de vânt, se aude vocea duioasă a mamei:
- Mihăiță mamă! Mihaaai!... Iliuță! Veniți la mama, copii, că vă murează ploaie!
- Ne cheamă mama, Iliuță. Hai să dăm fuga.
Amândoi odată, cu glas tare:
- Veniiim acuma!
- Hai și tu, Șoltuz, zice Mihai.
- Șoltuz! strigă și Ilie. Na, cuțu, cuțu! Hai cu noi acasă.
Copiii fug înapoi spre casă urmați de prietenul lor patruped. Ploaia îi izbește cu putere în față.
4. Înlăuntrul casei
Casa are o odaie pe dreapta, cu o fereastră în față și două laterale - odaia destinată musafirilor și dulapurilor cu cărți (nu prea multe, dar vechi și interesante, - unele legate în piele -, cărți în limba română, franceză, germană, cărți bisericești scrise în cirilice). În mijlocul odăii - o masă cu două sfeșnice de metal, o călimară și o scrumieră, câteva scaune cu speteze înalte așezate în jurul mesei; pe pereți unele chipuri de domnitori, pictate de Anton Zigri, un pictor german. Sus, agățat de tavan, un candelabru mare de cristal, importat de la Viena. Aceasta este odaia de lucru a tatălui copiilor. Altă odaie, unde dorm părinții, se vede mobilată cu lucrurile aduse de Raluca Eminovici ca zestre: două paturi, două scrinuri de nuc, pe pereți tabloul Ralucăi, tânără și frumoasă, pictat de același pictor neamț. Pe un scrin se află fotografia mamei imediat după căsătorie. Pe murul dinspre răsărit - icoana ferecată în argint a Maicii Domnului, sub care arde lumina sacră a unei candele, tot din argint. Din antreul casei se intră într-o altă odaie dindărăt, o odaie lungă, aceea dinspre livadă. Este camera copiilor care are vreo patru paturi mari și o masă lângă fereastră. Lucrurile sunt puține și sobre, care nu lasă o impresie prea grozavă. Totuși, pereții sunt împodobiți cu scoarțe naționale frumos lucrate făcând ca odaia să nu mai pară chiar atât de nudă.
Mihai și Ilie apar în odaia părinților unde o găsesc pe Raluca, mămica lor, care se trezește dintr-o dată îmbrățișată din două părți. Băiatul mic îi sare de gât și o sărută; cel mare o ia de brațul drept, alintându-se lângă ea. Mama îi sărută pe amândoi și îi șterge pe față de ploaie cu o năframă curată. Mihăiță se lipește de pieptul ei uitându-i-se blând în ochi. Observăm că seamănă puțin cu mama lui care pare tânără și frumoasă, cu trăsăturile nobile cunoscute din fotografii, exprimând o blândețe suavă. În colțul gurii se deslușește, abia perceptibil, un zâmbet dureros. Vocea, deși duioasă, recurge uneori la sarcasm:
- Niciodată când vă chemam nu veneația așa de repede, iezilor. Ori v-a mânat ploaie, ori v-a răzbit foamea...
- Mie nu mi-e așa de tare foame, mamă. Pot mânca mai târziu. Doar lui Iliuță îi este o foame de trei lupi. Așa spunea el. Știi? Eu aș vrea mai bine să-mi termini povestea ce mi-ai început-o aseară. Ceea cu omul sărac și cu nuca cea fermecată. Era frumoasă dar nu mi-ai terminat-o. O mai știi? (Ilie pleacă de lângă ei și se duce în camera copiilor de unde se aud voci și un plânset de copil mic.)
- Sigur că o mai știu, dar asară n-am putut-o găta, pentru că ai văzut că o venit tată-tău cu niște vești nu prea bune despre mătușa ta, maica Fevronia, de la schitul Agafton. (Către Ilie aflat în camera cealaltă:) Iliuță mamă, spune-i Aglăiței să-i schimbe cămășuța lui Mateiaș. M-ai auzit? Bine. O să vin acum la voi... Da, Mihăiță, soră-mea îi puțin cam bolnavă și asta m-o tulburat destul, de nu ți-am mai putut spune toată povestea. Dar dacă ai o țâră de răbdare până ce-i duc lui Iliuță și celorlalți de mâncare, ți-oi spune și ce-o mai rămas. M-aștepți, nu-i așa? (Îl sărută pe frunte.)
- Te-aștept, mămică dulce.
Raluca se duce la bucătărie de unde aduce o tavă mare cu un castron și cu mâncare alături de care se află câteva farfurii. Mihai o ajută și îi deschide ușile. În camera copiilor îi vedem pe câțiva din frații și surorile lui Mihai: Aglae (6-7 ani), Harieta (4 ani) și Matei (2 ani). Le pune masa și-o ajută pe fata cea mare să-i schimbe cămășuța lui Mateiaș pe care îl ia apoi în brațe și îi dă în gură să mănânce. Ilie se așează la masă servindu-se singur.
- Aglăița, zice mama, rămâi de-i culcă tu pe Harieta și pe Matei și stai cu ei până adorm.
- Bine, măicuță. N-avea nici o grijă, că și-așa sunt jumătate adormiți. Au obosit de-atâta plâns.
Raluca revine în camera ei așezându-se pe pat. Mihai stă pe covor jos, culcându-și capul în poalele mamei lui care-l mângâie întruna pe creștet zâmbind amar.
- Cine știe ce-i în căpșorul ista mic al tău, Mihăiță, că prea ai vrea să le știi de-odată pe toate... Nu scapă omul de tine nici în ruptul capului până nu-ți face hatârul, mai ales când îi vorba de povești. Dar, în sfârșit, cum îți spuneam, omul cela sărac o luat măgarul, cârja și nuca, amândouă fermecate, și s-o pornit spre casă... (Eventual, vedem basmul prinzând viața pe ecran.) Așa s-o făcut de bogat acu, de-o ajuns veste până la împăratul... Atâția bani avea el, de-o sămănat și-o crescut numa grâu de aur. Acu-mpăratul o auzât că are un lan de aur și-o trimis doi sufragii să-i deie sămânță, să samene și el împăratul...
- Da ce-s ăia sufragii, mamă?
- Ei, acolo, niște slugi care serveau la masă pe boieri... Așa... Și omul nostru o zâs: să-i spui împăratului că nu vreau să-i dau, să văd ce mi-a face... Împăratul când a auzit așa, strașnic s-o mâniet, și-o gătit oștire multă, multă să se ducă cu război asupra lui. Împăratul, vezi bine, era în frunte, știi, ca ăl mai marele. (Îl vedem pe Ilie dincolo, înfulecând nepăsător ceva.) Și-o venit chiar până la ușa omului cu pricina și-o strigat să iasă afară... Acesta pune cârja sub suman și iese afară zâmbind pe sub mustață... Acu-mpăratul cu atâtea mii de oameni i-a fost rușine singur lui să se ducă el numa cu unul să se lupte. Și-o zâs: ,,Omule, arată-ți tu întâi puterea!” ,,Bine, măi împărate... Dacă-i așe, păi atunci așteaptă... Cârje-ncârjește-te, la tot soldatul dă câte două și la împăratul nouâ!” Că vezi? Cârja era dumnezeiască - tot în capul lor bâcâia. (Mihai nu-și poate stăpâni râsul și strigă bătând din palme: Bine le-a făcut!). Și uite-așa, cârja o nebunit și pe soldați și pe-mpăratul. (Mihai râde cu lacrimi). Iar împăratul ce era să mai facă, s-o întors ca vai de el, bătut măr acasă. La fel și armata lui. Toți bătuți măr... Ce-au căutat or găsit. Iar omul nostru o rămas în pace și-o trăit bine... Să dea Dumnezeu să trăiască și copiii mei așa... Iaca, Mihăiță, asta o fost povestea omului sărac care-o astupat borta vântului cu șomoioguri de paie. Ți-a plăcut?
- Mi-o plăcut mult, dar știi? Tare-aș mai vrea încă una... Te roog!
- Știu, Mihăiță, tu nu te-ai sătura nici cu o sută de povești, însă, vezi, acuma mai am și alte treburi. Aș vrea să mă înțelegi - și știu că tu mă-nțelegi, da?
- Bine, mămică, răspunde Mihăiță cu glas scăzut și puțin cam supărat, te-nțeleg, dar...
- Altă dată, dacă ești cuminte, ți-oi mai spune și alte istorioare. Acum însă trebuie să mă duc puțin prin curte să văd de orătănii dacă nu le-o fi stropșit ploaia, c-o bătut și ceva piatră.
Îl sărută în creștetul capului pe Mihai și iese. Copilul rămâne în continuare rezemat cu coatele pe marginea patului zâmbind gânditor. Își ține capul sprijinit într-o mână și nu se ridică imediat. Evident, el trăiește intens cele auzite. Totuși nu va sta mult așa. Devine dintr-o dată exuberant, îl strigă pe Ilie și se pitește într-un sertar mare al scrinului din tindă, de unde strigă trăgându-și un prosop peste el: ,,cucu!”. Ilie, fiind în temă, sare fuga de la masă. Continuă să mestece și se apucă imediat să-l caute, începând investigațiile cu camera părinților. În timp ce urmărim cotrobăielile lui Ilie, se aude un hodorogit puternic: sertarul unde se ascunsese Mihai nu rezistă. Un perete de lemn al scrinului se crapă și sertarul, cu copilul ghemuit în el, se răstoarnă cu zgomot mare. Peste el cad diferite alte obiecte mărunte din care distingem niște cutii de tablă și o mulțime de lumânări mari, unele cu feștilele arse. Mihai are fața mânjită cu funingine. Stă pe podea și, uluit de pozna pe care-a făcut-o, se scarpină în cap, în locul unde probabil i-a apărut vreun cucui. După câteva secunde se dezmeticește, clipind des din ochi, mai cu seamă atunci când, lângă nasul lui, zărește cizmele lui taică-său. (Filmare din unghi subiectiv, de jos în sus.) Imediat ochii i se măresc de frică și urmăresc de la cizme până la creștet silueta masivă a lui Gheorghe Eminovici abia întors de la treburi și apărut ca din pământ. Acesta stă cu mâinile încrucișate și zâmbește ironic. Dă din cap mormăind disprețuitor și sarcastic. Se vede că a sosit de undeva de departe fiindcă pare obosit.
- Așe-i că aveam dreptate, ștrulubaticule? Păduchele când se satură, iese în frunte și se-arată... Ãi fi stat tu până azi ca un păduche pi capu’ meu, dar iaca amu ți s-o-nfundat! Din unsprezece copii cu câți m-o pricopsit Dumnezeu, hotărât lucru: tu-mi ești șel mai rău și colțat. Dar ți-o vinit vremea să-ți fac de petrecanie, domnișorule, că de bini văd că ți s-o făcut lehamiti...
Mihai se scoală încet în picioare, apropiindu-se binișor de zid, cu ochii spre ușă și ferindu-se să-l privească drept în ochi pe tată-său căruia îi răspunde totuși curajos:
- Parcă nu spuneai tot dumneata că cu cât ai colții mai mari, cu atât ești mai căutat?
- Haida-de! Încă mai cutezi să-mi răspunzi, răsfățatule, după ce-mi dărâmi dulapurile din casă?! Stăi că-ți arăt ei ție, pui de lele! (Vrea să-i dea o palmă, dar o dă în gol, fiindcă copilul se apleacă iute în jos și fuge afară.) Ia te uită, domnule... Lui prâslea îi arde de filozofeală acuma! Dar decât cu un filozof ofticos mai bine un măgar sănătos! Ralucăă!
Femeia vine repede de-afară cu o privire resemnată și întrebătoare. În același timp, ușa de la camera copiilor se deschide încet și Matei, copilul de doi ani, iese cu Harieta de mână, ajutată de Aglăița. Mateiaș suge cu demnitate dintr-un deget, iar la vederea lui Eminovici, începe să plângă. Harieta scâncește și ea.
- Ralucă, i-ați mai întâi plodurile istea de lângă mine, că m-am săturat de atâția purcei. Vorba ceea: cine crește purcei porci va avea! Uite ici ce ți-o făcut pruncul pe care tu-l alinți cel mai mult și-i cauți în cornițe... Aproape că ți-o daramat casa. Vezi că dumnealui îi acuș pi-afară și face pi filozoful nevinovat.
Raluca, strânge lucrurile răsturnate, le pune în sertar la loc și merge să-i potolească pe copii. Pe Mateiaș îl ia în brațe și-l sărută. Afară a dat din nou soarele. Casa este plină de lumină.
- Tare multe griji am, Gheorgieș, cu copiii iștia, care știi bine că nu-s numai ai mei. Iar dumneata numai pi drumuri și pi drumuri mereu... Doar Dumnezeu sfântul știe ce-nseamnă să fii o mamă ce-a născut unsprezece copii, pe care să-i hrănești, să-i îmbraci, să-i dădăcești, să-i faci mari, fără prea mult ajutor. Și copiii, vezi bini, au și ei necazurile lor, mititeii. Bună oară, numai uită-te încă o dată la Harieta, căci doar tu ai fost primul care-ai văzut-o că suferă. Nu știu de ce, dar iar i s-or umflat gleznele, micuța de ea, și doctor tu n-ai adus niciodată în casă. Oare chiar nu vezi cu câte mă zbat? (Plânge.)
Dintr-odată, soțul ei schimbă tonul, îmbunându-se oleacă și devenind mai împăciuitor:
- Ei, lasă cucoană, lasă Rălucuță soro, că și tu prea le cauți în coarne la toți. Adevărul e că nu
vreau să avem niște copii răsfățați. Află di la mini că pruncul trebuie mângâiet numai când doarmi... (O mângâie.) Iar dacă plânji așa toate zâlili, apăi nu-i de mirare că-ntr-o bună zi te-i îmbolnăvi și tu. Șine plânje pentru toată lumea orbește. Iată însă ce voiam să-ți spun: vezi și tu că Mihai s-o făcut destul de mare. O trecut de opt ani și n-o umblat pe la nici o școală, iar dacă-l vom ține acasă se prostește și mai rău și se pierde, cu toate că moș popa văd că l-o chivernisit oleacă cu buchiile psaltirii și cu niscaiva socoteli. El spune c-o prins totul foarte iute, gata să-l și întreacă. Știu eu? Nu zâc: așe o fi... Și asta poate-aș fi gata s-o cred, Raliță dragă, fiindcă Mihai nu-i deloc prost, bată-l norocul, că și mie mi-i tare drag, dar asta n-o să-i arat eu lui în față, c-atâta mi-ar trebui. Numai că, vezi, mi se pare că băietul s-o cam stricat nițeluș...
- O, nu... Nicidecum! Să nu spui asta, că n-ai dreptate, Gheorghieș. Mihai e un copil foarte plin de viață și foarte inteligent. Atâta tot. Ba chiar mai isteț decât toți ceilalți copii ai noștri și cu mult mai multă vlagă decât toți!
- Buun. Păi tocmai de aceea, nu-l putem lăsa nechivernisit! Că pân-acu ce-o făcut? Mai nimic! Uită-te și tu, încalte: el hoinărește toati zâlile, bătând coclaurii fără nici un rost și pe deasupra, o cam și uitat de frică, fiind cel mai obraznic din toți. Dar, vezi, eu unul nu doresc ca o oaie râioasă să-mi strice toată târla. E clar? Și tocmai d-aia, zâc că peste vreo trei-patru luni o să-i fac pașaportu’ pentru Cernăuți, unde ne sunt și ceilalți copii ai noștri - Nicu, Iorgu și Șerban. Altfel nici că se mai poate. Că de! Numa din hoinăreală știi că nu se face nimeni om!
- Ei, aici îți cam samănă ție, bărbate, că Mihăiță face tocmai după pilda pe care i-o dai. Este-o vorbă: când începe să-i iasă barba fiului tău, tu rade-ți-o întâi pe-a ta... Asta parcă chiar tu mi-o spuseși, dacă nu mă-nșel...
Auzind așa ceva, soțul ei se pornește pe un râs nestăpânit, pipâindu-și barba castanie rotunjită cu foarfeca. Figura lui se îndulcește pe dată. Așa cum apare el acum, înalt, voinic, de o putere herculeană, cu cap masiv, nas acvilin și ochii albaștri-verzui, Eminovici devine într-adevăr simpatic.
- Ãi fi tu meșteră la sucitul fusului și vorbelor încondeiete, dar eu știu una și bună, Ralucă: vreu din toată inima să am băieți învățați, înțălegi? Copii trecuți prin școli înalte și bune, școli care-ți dau meserii folositoare, precum cele nemțăști. Vreau să-i văz oameni, mari, Ralițo, înțălegi? Să-i văz fericiți pi la casili lor. Că eu n-am să le pot lăsa altă avere mare decât numai onoarea și meserii sănătoase. Zăstre să le dau... nu am. Zăstrea-i doar pentru fete. Băieții trebuie să-nvețe, așa cum am visat eu însumi să învăț, dar n-am putut. Că, la drept vorbind, eu blăstămată și gre slujbă am avut la Dumbrăveni, pi moșia de 200.000 di pogoane a lui Costache Balș, până ce m-am împiciorogat oleacă, deși nu prea mult. Că știi bine: eu eram pe-acolo di toati: și scriitoraș, și sulger, și căminar... cu zapis semnat chiar de Grigore Sturza Vodă, domnul Moldovei. E! Ce mai! Știi la fel di bini ca și mine toate aistea: că din paisprezeși slujbași câți ave dumnealui, eu eram de fapt mâna lui dreaptă, iar fără mini conu Costachi nu cred că s-ar fi descurcat și s-ar fi dat demult la fund. Dar adevăr e că și el m-o iubit, Dumnezeu să-l ierte! Că di la dânsul am învățat multe, până și franțuzăști și, mai târziu, și nemțăște. Balș mi-o fost ca un neprecupețât model, aproape ca un tată. Iar gospodăria tot ca dânsul aș vrea s-o am!
- Dar de mine ai uitat, că tot greul gospodăriei cade acum mai mult pi capul meu?
- Ei, lasă, lasă... știu asta. Știu că și tu ai dreaptă dreptati, că fără tine nici n-aș fi îndrăznit să fac nimic. Dar iată că împreună tot încropirăm câte șeva, mai ales după ce vândurăm frumoasele noastre case din Botoșeni. Și-apoi di ce crezi tu că că am cumpărat Ipoteștii acum opt ani de la boierul Hurmuzache, de-s dator și astăzi soră-ti și altora? Numai ca să nu-mi sară, mâini-poimâini, pruncii tăi în cap și să-mi țipe că i-am lăsat goi pe drumuri și muritori de foame! Decât să aud una ca asta, mai bine mor acum! Căci aici am luat locul cel mai bun ce l-am găsât, cu pământul cel mai bogat care trebuie însă zi de zi lucrat din greu, iar eu, vezi bini că nu șed de geaba... Dar ce știu ei năcazurile mele, Ralucă! Și la urma urmelor, nu mi le știi nici tu!
- Da, că parcă tu le știi pe-ale mele!
- Pot zâce că le cam știu și n-am spus că-s ușoare. La drept vorbind, nici unul nu hălăduim. Numai că sătenii de-aici mă cred mare boier mare, dar, Doamne Dumnezeule, eu mi-s omul cel mai plin de datorii pe care l-am cunoscut vreodată pi lumi. Căci datoria e ca râia, Ralucă, - și oricum te-ai scărpina, de ea tot nu scăpi... Bunăoară, acum de unde crezi că vin? Află că am fost de-am cerut lui Gheorghe Ciofu 10 galbeni, de-am stins datoria cătră frații Isăcescu, megieși pe moșia noastră. Păi ce era să fac? Că omul m-o așteptat destul... Asta-am făcut. Dar mult nu cred c-am să mai pot duce așa. Tocmai de aceea, mie doar în băieți mi-i toată nădejdea bătrâneților. Iar băieții mei, dacă stau să judic mai bine... E! (Dă din cap și din mână deznădăjduit.)
- Lasă, Gheorghieș, nu dispera că ne-o ajuta Dumnezeu cum ne-a ajutat și până acum, că mare e puterea Lui. (Se închină.) Doar nu de geaba am cumpărat bisericuța zidită de Teodor Murguleț aflată acum în curtea casei...
Soția căminarului, care-l ascultase plină de înțelegere, lasă pe Mateiaș jos din brațe, dându-l în grija Aglăiței. Copiii dispar toți în camera lor. Eminovici privește trist după fiecare copil și oftează cu brațele încrucișate. Raluca se aspropie tăcută, îngenunche lângă scaunul lui și îi trage cu greu ciubotele din picioare. Intră apoi resemnată după soțul ei în camera de lucru a acestuia. În urma lor ușa se închide.
5. În spatele casei, lângă clopotnița de scânduri
Lângă coroanele frumoase a doi tei imenși, se înalță clopotnița de formă paralelipipedică, cu aspect de porumbar. Sus, cocoțat în turla clopotniței, Mihai scoate dintr-un cuib, făcut între grinzi, o cioară care se zbate în mâinile lui cârâind amarnic. O prinsese clocind. Copilul se uită atent la un ou, îl clatină, îl miroase, îl ascultă la ureche, apoi îl pune grijuliu la loc. Mângâie capul stăncuței cu degetul, o sărută pe crește și-i dă drumul, urmărindu-i zborul...
Mihai coboară... Șoltuz, câinele ciobănesc, îl așteaptă jos. Copilul încalecă pe Șoltuz care face cu greu câțiva pași dar, nerezistând, se lasă la pământ trântindu-și călărețul care râde. Câinele se joacă cu stăpânul lui pe care, data aceasta, îl trântește el la pământ lingându-l și culcându-se peste pieptul lui.
Un boboc de gâscă mic și uitat de Mihai într-o colivie de sârmă, unde ține locul unui canar, țipă de mama focului cerând să fie eliberat. Ușa i se deschide și băiatul se ridică repede de sub Șoltuz, aleargă la bobocul captiv, apoi îi dă drumul prin curte. Bobocul, cu o fundiță roșie la gât, aleargă dezorientat căutând cârdul de gâște care se apropie furioase. Mihai se ferește de gâscan, dar chiar atunci, o slugă, Vasile Rusu, vine și alungă cârdul, apoi îi aduce băiatului o bucată mare de pâine cu unt spunând că este de la coana Ralița, dar el o refuză și i-o dăruie slugii spunându-i: ,,Mănânc-o tu, Vasile, mie nu mi-e foame”. Servitorul îi mulțumește cu un ,,săru’mâna, conașule!”
6. Peste drum, în prisaca lui moș Miron
Din curtea sa, Mihai trece destul de des drumul la moș Miron prisăcarul cu care se vede că este bun prieten încă mai de demult.
- Bună ziua, moș Miroane! zice Mihai. Și ieri te-am căutat, dar n-ai fost acasă.
Moșul, un bătrân frumos, cu mustață, cu barbă potrivită și cu plete lungi albe, îmbrăcat în straie lungi țărănești, de asemenea albe, peste care s-a încins cu un brâu lat și roșu, să tot aibă vreo 76-78 de ani. Este foarte sfătos și are un glas dulce ca mierea din prisaca lui. Băiatul îl găsește în mijlocul stupilor alcătuiți din coșnițe (30-40 de stupi primitivi), răspândiți printre copaci, într-o frumoasă poiană cu flori parfumate și de toate culorile. Prin pomii cei mai apropiați două veverițe sar din cracă în cracă alergându-se. Mihai le privise cu interes câteva clipe, apoi mai avansează câțiva pași spre locul unde se afla bătrânul. Moș Miron stă cu picioarele goale pe iarbă și este cu totul absorbit de treaba ce o face: descăpăcește cu un cuțit mare un fagure de miere pe care-l scurge într-un vas voluminos de ceramică. Ca să lucreze nestingherit, alungă albinele cu o afumătoare improvizată. În ciuda vârstei, el pare destul de vioi. Totuși, nu a auzit binețea copilului care s-a apropiat până sub nasul moșului repetând salutul:
- Bună ziua, moș Miroane! Nu m-ai auzit? Și ieri te-am căutat, dar n-ai fost acasă...
- Aa! Mihăiță... Vin la tata moșu’-ncoași, flăcăiaș... Șie vânt ti-aduși pi la mini, zmeușorule? O vinit cuconu Gheorghieș di la Cătămărești?
- O venit mai de dimineață... Da’ ce tot fac acolo, moș Miroane? Și ieri am fost pe la matale dar nu erai acasă...
- Iaca, eu cu muștile mele toatî zâulica. Șie să fac! Pi așiestea mi le-o dat chiar tătucu’ matale, cuconul Gheorghieș, să le grijesc amu patru ani și s-or înmulțât, mânce-le norocul. Ieri o trebuit să prind un roi care scăpase pi Dealul Budăiului... Ia numai ti uită ici (îi arată mâinile). M-or și înțăpat vro trii...
- Sunt chiar așa de rele, moș Miroane? Parcă ziceai că ele te cunosc!
- Aș, nu-s răli diloc, saracuțili. Da, vezi, când li iei așe, cu japca, albinele se cam năcăjesc, iar daca se-nfurii, păi ce să facă și ieli? Uite acuș una șede pi mâna me... Da’ nu-mi fași niica, vezi? Numa’ să n-o zgândări, c-apoi o pățești...
- Moș Miroane, e-adevărat că dacă regina albinelor îți dă o aripă de-a ei, atunci când ai nevoie de ajutor, doar scoți aripa și ea-ți vine îndată cu tot neamul albinelor să te-ajute?
- He! He! Hee! Asta cam așa cred că este, dragul moșului... Albinele ajută totdeauna pe oameni, dacă și oamenii sunt buni și le-ajută pi ieli... Iar eu le-ajut cât pot, nu vezi? Iar dacă ți-oi spune povestea șeea cu aripa di albinî, poate n-ai s-o crezi, dar povestea o fost cândva, fiindcă de n-ar fi, atunși nici că s-ar mai povesti... Numai că lumea s-o înrăit și s-o învățat prea mândră și prea fudulă, de nu mai crede azi în povești... Di-aia nici minuni nu se prea mai întâmplă amu, în zâlili noastri. Și, Doamne, ce de mai minuni erau mai înainti! Dobitoacele vorbeau, florile cântau și puteai be vin până și di-acolo di undi cântă broasca...
- Asta nu se poate! contestează Mihai.
- Ba se poate, cine știe? Sigur că se poate, dacă se putea înainte... Dar ia spune, zmeușorul moșului: crezi tu au ba în vorbele poveștilor?
- Eu cred, moș Miroane, cum să nu cred?! Cred chiar de n-or fi ele toate adevărate, fiindcă, știi? Mie-mi plac mult basmele și parcă văd tot ce aud...
- Păi, dacă-i așe, numai șăzi colea ghinișor lângă tata moșu și doar ciulește o țâră urechile la ce-am să-ți spun.
- Iaca, șed. Și-acuma zi!
- Eei, cică-a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii-n coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești...
De când scria musca pe perete,
Mai mincinos cine nu crede...
...Cică a fost odată, di mult, tare di mult, un împărat mare și o împărăteasă frumoasă - și voind să aibă copii, or făcut ei de mai multe ori tot ce trebuia să facă pentru aceasta: or căutat leacuri și băuturi descântate, or cetit cărți învățate, or îmblat pe la vraci și filozofi, ca să caute la stele și să le ghicească dacă or să aibă copii, dar în zadar... Când, tocmai la vreme de bătrânețe, iată că se îndură norocul și cu dânșii și dobândiră un dragalaș de copchil, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. Ca matale di frumos... Și împăratul îi puse numele Aleodor... Băietul ista de ce creștea, de-aia se făcea mai plin de frumusăță și mai iscusât... Nu mai trecu mult și iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Atunci își luă pruncuțul pi genunchi și-i zâse:
- Băietul tatei, dragul meu fecioraș, iată că Dumnezeu mă cheamă din așeastă lumie... Sunt în clipa de a-mi da obștescul sfârșât... Iar eu văz de pe-acuma că tu ai s-ajunji om mare și de frunti... Un lucru numai am să-ți spui: vezi tu muntele șela di colo? Să nu te pună vreodată pacatele să vânezi pe el, că este moșia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop; și cine calcă pe moșia lui, ăla nu scapă cu una cu două nepedepsit.
Dar, după ce muri tătâne-său, Aleodor, care crescuse mare de-acuma, ieșea tot mai des la vânătoare. Într-o zi, nu știu cum se făcuse, dus fiind pe gânduri, că alunecă de călcă chiar pi pamântul pocitaniei... N-apucă să facă niși zăci, douăzăci di pași, și numai ce se pomeni cu dânsul dinaintea lui:
- Toți nelegiuții care-mi calcă hotarul cad în robia mea, spuse Jumătate-de-om-pe-jumătate-de-iepure-șchiop.
- Mai întâi trebuie să știi - îi răspunse Aleodor - că din nebăgare de samă și fără voia mea am călcat pe coprinsul tău, și n-am nici un gând rău asupră-ți.
- Eu te socoteam mai viteaz, dară văz că ai gând să-ți ceri iertăciune de la mine ca toți fricoșii.
- Ba să mă ferească Dumnezeu! Eu doar ți-am spus curatul adevăr, dar dacă vrei luptă, apăi alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă drepată să ne luptăm...
- Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu este, decât să te duci să-mi aduci aici pe fata lui Verdeș împărat.
Aleodor voi să se codească oarecum, deși se știa vinovat. Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcină pocitania și, neavând în cotro, plecă... Și cum mergea el la drum lung, gândindu-se și răzgândindu-se cum să-și împlinească mai bine datoria, căci, vezi, își dăduse cuvântul, iată că dete peste o albină care căzuse, sărmana, într-o băltoacă murdară.
- Cruță-mi viața, Aleodor-împărat, salvează-mă și eu te voi mântui pe tine de la moarte. Ține acest pufuleț din aripioara mea, iar când te vei gândi la mine, eu voi fi într-o clipită în fața ta cu tot neamul albinelor și te voi ajuta... Auzând Aleodor unele ca aiestea, și mai ales că-i zâse chiar pi numi, odată băgă mâna în apă și lăsă albina să se ducă în voia ei...” (Basmul este oarecum după ,,Aleodor împărat”, de Petre Ispirescu și, de asemenea, s-ar putea ilustra ca o scenă filmată intercalat în film.)
În timp ce moș Miron povestește acestea cu un glas molcom, curgător și plin de farmecul unei blândeți deosebite, Mihăiță stă gânditor și foarte atent, numai ochi și urechi. Expresia feței trebuie să arate limpede acest lucru. Un grangure șuieră prin pomii din livada prisăcii. Alte păsări îi răspund. De altfel, glasul naturii rămâne prezent pe aproape întreaga coloană sonoră. Desigur, basmul ar mai putea fi continuat până aproape de deznodământ. Vocea lui Ilie, care-și strigă fratele, repetată de ecou, ne aduce din nou în curtea părintească.
7. Din nou în curtea casei părintești
Mama, ajutată de o slugă, întinde câteva rufe pe o funie. În jurul dânsei se află toți copiii descriși înainte, mai puțin Mihai. Iliuță, care din greșeală a dat o rufă udă jos, o aranjează binișor la loc, pe furiș, fără să-l vadă mamă-sa, apoi, tot pe furiș o zbughește la fugă după Mihai. Rufa era udă și s-a murdărit, dar Aglăița îl pârăște imediat și-l arată mamei cu degetul în timp ce băiatul fuge vinovat.
8. Revenim la moș Miron prisăcarul
Pe moș Miron, care pe când îi spunea povestea lui Mihai, stătuse în picioare lucrând la faguri, acum îl găsim stând jos pe iarbă alături de micul lui prieten care mușca cu plăcere dintr-un fagure abia scos din ștubei. Moșul lăsase la o parte uneltele de apicultor ca să aibă mâinile libere și să poată gesticula. Apucăm sfârșitul poveștii cu Aleodor împărat:
- ,,...Atunci Aleodor luă de soție pe fata lui Verdeș împărat care era mai frumoasă ca o zână și se întoarse cu ea la împărăția lui unde făcuseră o nuntă d-alea mari împărătești și unde domni cu direptate ocrotind pe nevoiași și neasuprind pe nimeni. Ei or fi domnind până în ziua de azi de n-or fi murit. Asta o fost, hăt dimult, zmeușorule. Și dacă vrei să crezi - bine, dacă nu, nu; dar eram și eu pi-acolo și căscam gura pe dinafară, căci nici pomeneală nu era să fiu și eu poftit înăuntru, ca țăran prost ce sunt, și-apăi nepoftitul scaun n-ari. Și-ncălecai pe-o șea și-ți spusei povestea-așa; și-ncălecai pe-o lingură scurtă, să trăiască cel ce-ascultă...” (Îl ciufulește puțin pe cap.) Ei, ți-o plăcut?
- Sigur, că mi-o plăcut, dar știi? Mai vreau una...
Chiar atunci apare în fugă Ilie. El spune gâfâind:
- Bun găsit, moș Miroane! Am venit după ăla micu’. Când îl caută cineva, numai la dumeata îl poate găsi...
- Bun întâlnișul, Ilieș! Mihăiță îmi mai țâni și nii di urât; ș-apăi văd că lui îi plac poveștili meli. Baba me și-așa nu mi le mai ascultă di mult, nepoțica mi le știe pi toati, iar eu n-am cui să li mai spui... Și daca n-am cu șini vorbi, atunși vorbesc sângur sau cu muștile istea. Dar tu șe mai zâci?
- Pe-aci pe-acasă... Mai face tușa Anica turte d-alea dulci, cu miere? întreabă Ilie.
- Pentru musafiri ca d-alde voi, sigur că fașie. Haide amu la ea să videm...
- Păi haidem.
Moșul se scoală bătrânește, ajutat de copii, și merg tustrei spre bordeiul aflat nu departe de prisacă.
9. Bordeiul lui moș Miron
Bordeiul se află lângă prisacă. În poezia ,,Călin Nebunul” avem o descriere a lui, care ne convinge de simplitatea vieții în care trăiau țăranii noștri în secolul trecut: o colibă mai mult dărăpănată, lipită cu lut. Ușa este strâmbă și alcătuită din scânduri aspre, unite cu doi lați. O ferestruică de-o palmă, cu bășică în loc de sticlă, aduce înăuntru o lumină gălbuie, difuză. Un pat tare cu țoale pe care toarce un motan; deasupra o icoană afumată de o candelă aprinsă îngrădită cu busuioc și mentă. După ușă o cofă cu apă. Alături o bărdăcuță de lut. Două scăunele mici, lângă o laiță, și o măsuță scundă în fața unei vetre mari cu focul potolit. Cam acesta este tot mobilierul. De un picior al mesei stă legat un cocoș. O rățușcă se plimbă liberă pe jos căutând boabe. Un motan moțăie într-un cotlon.
- Babă, hăi! strigă moș Miron. Dă iuti, Anică, c-o vinit fișiorii cuconului Gheorghieș...
- Bunicuțo, te strigă bunicul. O venit cu copiii lui conu Gheorghieș, răspunde o fetiță frumușică foc, cu codițe negre și cu doi ochișori negri ca două mure, aproape de aceeași vârstă cu Mihai, dar care, cam sperioasă, când vede că moș Miron se apropie cu cei doi băieți, își ia repede cu dânsa o păpușică din cârpă și fuge îndată afară, pitindu-se după casă. Baba Anica, soția lui moș Miron, este o femeie ca la vreo 70 de ani, dar vioaie ca argintul viu. Ea tot se învârte pe lângă foc, mestecând ceva într-un ceaun. Când se-aude strigată, iese afară plesnindu-și palmele de bucurie că-i revede pe copii. Este foarte primitoare, totdeauna bucuroasă de oaspeți.
- Săru’ mâna, tușă Anică! spun băieții. Bătrâna îi sărută și îi cheamă în bordei.
- Haideți la maica’ncoa, feți frumoși... Și să nu vă spărieți di golișiunea casei, că ieri am avut o alta mai mari și mai frumoasâ, cu două caturi și poleită cu di toati, dar ni-o lovit-o o pârdalnică di vacă cu chișioru’ di ni-o daramat-o..
- Ei, lasă babo, nu mai șugui și nu ti mai tot scoza-ntr-atâta, că băieții or mai fost pi la tini și-or văzut că sărăcia este zestre bogată di la tata... Cumu-i vorba: - Sărăcie, și-ai cu mini?/ - M-am avut cu tat-tău bini,/ Și nu mă las niși di tini!... Dar unde-o fugit Casandra? Hei, Căsăndruțo-Elenuțo! Vin’ la bunicu-ncoași, că ți-am adus un fagure cu mieri...
Dar fetița nu se ivește. Copiii râd și intră veseli în casă.
- Moș Miron, de ce fuge totdeauna Casandra de noi, ori de câte ori venim aici? întreabă Mihai.
- Fuje acuma, câtu-i mitutică. Dar când s-o fași mari, o să fugă ea după voi. Numai s-aveți răbdare, pân-atunși... Și țâni minti ce-ți spui io; că n-o să se mai sperie ca amu... Ș-apăi di ce nu stați jos, flăcăiașii moșului?
Mihai și Ilie iau loc pe-o laiță. Mihai se uită câteva momente cu ochii atenți prin jur. Motanul își piaptănă acum o ureche în colțul lui. Mihai se apropie de el, îl mângâie câteva clipe, apoi se duce repede lângă vatră, ia un cărbune și zugrăvește fără prea mult talent niște purceluși pe pereții cuptorului uns cu humă. Sunt trei purceluși: doi bot în bot și altul schițat mai departe, stingher. Au coada sfredel și bețe în loc de labe. Ilie vine și-i dă peste mână, luându-i cărbunele și mustrându-l. Moșul îi face semn babei să aducă niște turte, dar îl vede pe Ilie certându-și fratele.
- Dă-i pace, bre Ilieș, lasă-l, taică, să zugrăvească ce-i place lui, că tot n-aveam noi podoabe și tablouri pe păreți. Și-apoi noroc cu voi, că purcei n-am mai văzut cam di mult pi la mini prin bordei...
Baba Anica aduce o turtă mare, aburindă, pe care o rupe în două. Copiii o iau și mănâncă cu poftă, privegheați de ochii blânzi ai celor doi bătrâni. Mihai ia apă cu bardaca de lut de lângă cofa de brad și bea ducând bardaca la gură cu amândouă mâinile. Apa îi curge pe piept. Mihai mulțumește pentru tot și se șterge cu mâneca la gură, dus și-ntors. Căpșorul fetiței apare o clipă în dreptul ușii. Râde când îl vede pe Mihai cum bea apă. Apoi dispare iar chicotind.
Mihai și Ilie pleacă amândoi de mână, fiind sărutați pe rând de moș Miron și de baba Anica. Casandra scoate râzând din nou capul după colțul casei, dar când copiii o privesc, se pitește iar.
10. La balta din pădure
Din bordeiul bătrânilor, copiii pornesc pe deal în sus spre pădure. În mijlocul pădurii se află o baltă mare cu pești și broaște. Se aude orăcăitul unui cor de broaște. Apa nu este prea adâncă. O insulă mică și verde, cu stuf în centrul bălții. Mihai și Ilie se despoaie de tot și se aruncă în baltă. Sunt surprinși într-o cursă de înot spre insuliță. Mihai știe să înoate bine și ține ochii deschiși sub apă. (Imagine subacvatică.) Peștii nu se tem de el. Îi vede ca prin ceață când îi trec pe la nas. Unui pește mai mare îi atinge ușor cu mâna vârful cozii, apoi copilul iese la suprafața râzând și zbenguindu-se cu fratele său. Soarele luminează puternic. Niște păsări acvatice pescuiesc fără teamă nu departe de copii. Ilie ajunge pe insulă. Imediat debarcă și Mihai. Zecile de broaște care străjuiau țărmul sar pe rând în apă, unele ca la o comandă. Ilie chiar prinde câteva. Nici Mihăiță nu se lasă mai prejos. Vânătoarea de broaște devine o adevărată pasiune. Prizonierii se înmulțesc și sunt închiși într-un țarc de lut cu borduri înalte. Alături de țarc băieții construiesc un castel din pământ și din trestie, cu turnuri de tinichea.
- Mihai, fiindcă le-am declarat război broaștelor, te rog să ai grijă tu de prizonierii iștia, că eu mă duc să mai prind și alții.
- Eu zic că-s destui, Ilie, opinează Mihăiță.
- Ba nu, mai trebuie și mai aduc! răspunde fratele său, și se scufundă în baltă. Iese după puțin timp ținând în mână un broscoi imens pe care i-l întinde lui Mihai țopăind și gâfâind:
- Na, ține-l, măi, că-mi scapă... Ãsta trebuie să fie broscoiul ăl bătrân, împăratul și tartorul tuturor broaștelor. Gata, războiul s-a terminat! Victoria este de partea noastră, Mihăiță! Uraaa!
Mihai, preia ,,prizonierul” și după ce închide broscoiul în turn, dă raportul salutând militărește pe Ilie aflat până la umeri în apă:
- Să trăiți, domnule general! Îmi permiteți să raportez: inamicul a fost înfrânt. N-am avut nici o pierdere; am luat 31 de prizonieri, în frunte cu însuși regele!
- Țara-ți va fi recunoscătoare. Vei primi imerdiat o decorație. Stai s-o caut... Iar pentru comportarea supusă a prizonierilor, îți ordon să le dai drumul...
- Ba eu mă opun: doi prizonieri au sărit peste zid. De aceea propun o pedeapsă pilduitoare pentru restul tuturor ostatecilor!
- Ce pedeapsă?
- Propun să-i înecăm pe toți în baltă!
- Să-i înecăm?
- Da, pe toți!
- Bine, se aprobă. Îi condamnăm pe broscoi la moarte prin înecare... Ordon: executa-rea! Și pentru că ai dat dovezi grozave de vitejie în luptă, iată aceasta îți este decorația ta pe care o meriți pe deplin: ține-o! (Ilie îi aruncă o bucată mare de mătasea broaștei vrede care i se lipește lui Mihai drept pe piept. Bucăți din ea i se lipesc și pe gură, poate și pe ochi, în timp ce Mihai scuipă râzând și se spală pe față imediat). Pentru toate aceste înalte merite, din clipa de față te numesc și rege în miază-noapte peste toate popoarele indiene, iar ca soție ți-o promit pe prințesa Tlantaqu-caputli, e clar?
- Nu e clar, că nu știu cine mai e și aia! Eu n-am văzut-o niciodată...
- Ai s-o vezi. E-o păpușă de lemn pe care-am să ți-o prezent acasă ca să-i ceri mâna.
- O, nu! N-o vreau. Dacă-i așa, atunci eu, drept mulțumire, am s-o arunc în foc în fața ta, dar deocamdată trebuie să duc tratative de pace cu neamurile lui Oac-împărat! (Se duce și dă drumul broaștelor care sar cu toate bucuroase în lac.)
Mihai sare apoi și el în apă înotând spre mal în partea unde-și lăsase chiloții cu care se îmbracă.
De lângă o tulpină țâșnește pe neașteptate un iepure. Copilul strigă surprins:
- Iepurele, Ilie! Iepurele, măăă!
O rupe imediat la fugă după urechiat, dar se împiedică după primii pași rămânând cu fața în jos în iarbă privindu-l cum fuge. Aparatul insistă mult timp asupra acestei primei prăbușiri, marcând o parte din sfârșitul fericit al copilăriei. Apoi imaginea se suprapune prin fondu cu următoarea...
11. Anul 1858. ,,National-Hauptschule” din Cernăuți
Pe ecran apare titlul: 1858 - CERNÃUȚI, NATIONAL-HAUPTSCHULE
Crainicul filmului:
,,În 1858, Mihai va fi dus de tatăl său la Cernăuți înscriindu-l la Școala greco-orientală din acel oraș românesc din nordul Bucovinei ocupat de Imperiul Habsburgic. Gheorghe Eminovici considerase că, pentru început, aceasta era cea mai bună soluție pentru a-i pregăti copilului intrarea la viitorul gimnaziu. Drumul până la Cernăuți l-au făcut cu căruța mânată de Vasile Rusu, cel mai de încredere slujitor de la conacul de la Ipotești. Școala din Cernăuți avea, evident, influența sistemului de învățământ prusac, ca toate școlile din Imperiul Austro-Ungar. Copilul a fost înscris direct în clasa a III-a primară și documentele arată că el învăța destul de bine, fiind al 15-lea între 72 de elevi. Era foarte bun la română, la religie și la alte obiecte, dar lasă ceva de dorit la limba germană. Îl surprindem chiar la ora de germană unde învățătorul clasei, Ioan Litviniuc, îl asculta pe Mihai...”
Ilustrațiile comentariului:
Ecranul este ocupat de niște roți de căruță care se învârtesc. Doi cai puternici aleargă trăgând în viteză acel vehicol care trece peste dealuri și văi. (Imagini suprapuse.) Surugiul este Vasile Rusu. În spatele lui: Mihai însoțit de tatăl său, Gherghe Eminovici. Cernăuți... Școala... Imaginea din clasă...
- Mihai Eminovici!
- Prezent!
- Tălmăcește acum din limba română în limba germană următoarea propoziție: ,,Brațele noastre vor sta veșnic ca un zid în jurul tronului majestății sale imperiale.”
Copilul traduce fără plăcere, cu poticneli, necesitând intervenția dascălului care încheie cu un ,,mmda”. Între timp, când Mihai era ridicat în picioare, un coleg blond și gras din spate îi pune pe scaunul băncii o felie de pâine cu magiun. Ceilalți colegi își dau coate și râd pe înfundate.
- Eminovici, conjugă acum verbul ,,a avea” (haben) la prezent...
- Ich habe, Du hat, Er, sie, es hat.... Wie haben, Ihr habt, Sie haben...
Litviniuc îl aprobă cu capul după fiecare persoană, uitând dificultățile anterioare:
- Sehr gut! Acum tradu din germană în română: Aus Mehl und Wasser macht der Backer den Teig fur das tagliche Brot... Aud?
- Din făină și apă... brutarul... face pâine...
- Nu ,,pâine”, ci ,,aluat”!
- ...face aluat... pentru pâinea zilnică. Din făină și apă brutarul face aluat pentru pâinea zilnică.
Un coleg completează:
- Pâinea n-o să fie bună, domn Litviniuc, c-a uitat să pună și maia, adică drojdie...
- Tu lasă gura! Buun, Eminovici, ți-am pus ,,vorzug”, ,,bine”, dar bagă de seamă: dacă a limba română ești cel mai bun din clasă, de ce nu ai ambiția să fii la fel și la limba germană? Acum ia loc; stai jos!
Mihai zâmbește enigmatic și la semnul învățătorului se așează, ridicându-se însă imediat în picioare ca ars având felia de pâine cu magiun lipită de fundul pantalonilor. Vrea să reclame ce-a pățit, dar apoi se răzgândește. Nu pârăște pe nimeni. Pune felia de pâine în pupitru și se așează cu stoicism. Cei din jur, în primul rând cel blond și gras, chicotesc pe înfundate, iar Litviniuc îi liniștește fără să știe ce s-a întâmplat:
- Silențium, domnilor!
Clopoțelul sună. Litviniuc potolește copiii care-și strâng grabnic cărțile, dornici să plece cât mai repede acasă.
- Silențium, am zis: pentru mâine, luați de aici până aici...
Ora se termină cu hărmălaie și copiii ies zburdând afară.
12. În curtea școlii
La fântâna din curte un prieten a terminat de șters pantalonii lui Mihai.
- Gata, Mihăiță! Acum nu se mai cunoaște. Lasă că-i arat eu lui umflatul ăla de Klaus! Ce crede el că dacă-i fiu de baron... Vrei să vii după masă la mine acasă? O să facem împreună o plimbare prin Volksgarden...
Mihai, care tot timpul privise colțul unei coperte de cărți din servieta prietenului său, arată curios cu degetul spre ea și întreabă:
- Ce carte-i asta, Costine?
- Care, asta? A, e o carte de... d-alea, cum le zice? (Scoate cartea mai bine și citește cu glas tare): ,,Balade adunate și îndreptate de Vasile Alecsandri”... Vezi? Sunt niște poezii populare românești, Mihai. Le-am luat de la tata. Nici nu știe că le-am luat, dar zice că sunt tare frumoase și că-s scrise de cel mai mare poet român. Dar ce faci, nu vii acasă?
- Eu n-am nici o casă aici... Stau în gazdă la domnul profesor Aron Pumnul. Are o mulțime de cărți acolo. Și poate o are și pe-asta, dar n-am văzut-o încă. Mi-a promis că săptămâna viitoare îmi dă voie să mă uit printre cărțile lui. Să știi că și tata are cărți acasă, dar nu ca dânsul atât de multe...
Copiii ies pe stradă. Aici - lumea împestrițată a Bucovinei. Cernăuțiul este un burg de provincie austriacă. Piața Ringplatz, de formă dreptunghiulară, respira atmosfera de germanizare forțată prin care elementul autohton, românesc, răzbate foarte greu. Arta italiană din settecento predomină stilul gotic, totuși vizibil. Remarcăm arhitectura cazematei cu turn, ridicată în această piață. În rest - acoperișuri cu țiglă roșie peste case monotone. Străzile sunt brăzdate de chervane cu coviltir care se întâlnesc cu landouri luxoase. Vedem și o căruță românească cu boi pe care stăpânul lor, un țăran cu căciulă mițoasă, îi mână cu ,,hăis-cea!” Pretutindeni ofițeri austrieci, țărani români, ruteni, ucrainieni, evrei cu caftane, cucoane îmbrăcate după moda occidentală etc. Multe cazărmi. Pe o stradă, în fața unei asemenea cazărmi, o gheretă vărgată în fața căreia se schimbă garda. Se aude hurdubăitul unui poștalion cu șase cai care apare în viteză după o cotitură. Lumea se ferește, căci era gata să calce pe cineva. La un colț de stradă, un cerșetor român, bătrân și orb, stă cu mâna stângă întinsă în care ține o căciulă. Sub subțioara stângă se sprijină de o cârjă. Cu mâna dreaptă se închină și cerșește în versuri, aproape cântând:
- Dă-le, Doamne, sănătate
Și mi-i iartă de păcate
Pe cei care-mi fac un bine
Purtând grijă și de mine,
C-am ajuns un orb bătrân
Să cer milă-aici în drum...
Copiii, care au mers liniștiți până în acest loc împreună, se opresc impresionați în fața cerșetorului. Mihai, mai cu seamă, îl privește cu multă atenție și compasiune. Se scotocește prin toate buzunarele, dar nu găsește nici un ban și ridică cu regret de câteva ori din umeri, însă scotocind în ghiozdan, dă de un covrig pe care i-l înmânează moșului. Acesta îi mulțumește și mușcă din el cu poftă închinându-se. După câțiva pași, cei doi băieți ajung la locul despărțirii. Mihai i se adresează colegului său:
- Costine, știi ce te-aș ruga? Dar să nu te superi...
- Spune, Mihai.
- Ai putea să-mi împrumuți până mâine, dacă vrei, cartea aceea a ta de poezii? Mâine ți-o aduc înapoi, neapărat...
- Până mâine... cred că aș putea să ți-o las, dar mai mult să n-o ții, Mihăiță, și să nu mi-o pierzi, că de-ar ști tata m-ar omorî!
- Fii pe pace, că-mi place să mă țin de cuvânt! Uite, am să merg după masă pe malul Prutului, în dumbrava de la Horecea. Acolo am s-o citesc toată... Îți mulțumesc mult, Costine, pentru încredere și nu-ți fie frică, fiindcă n-am s-o pierd. Am toată grija. Cu bine!
- Noroc bun, Mihai! Și nu uita: mâine să mi-o aduci sigur, că altfel mă omoară tata!
- Ți-am promis, promis rămâne! Pe mâine.
Copiii se despart.
13. Lângă dumbrava de la Horecea, pe malul Prutului
Deși ne aflăm la sfârșit de septembrie, toamna nu s-a grăbit să înainteze prea mult. Este destul de cald, aproape o vară târzie. Frunzele au început totuși să se îngălbenească. Unele deja cad, imprimând o atmosferă de melancolie. Este spre apusul soarelui. Cerul amurgului spre apus este splendid, încărcat cu mii de culori rubinii și aurii. În față un deal înverzit pe care pasc trei turme mici de oi ce se mișcă alene. Se zăresc cam departe, dar se aud clar tălăngile și scurte fluierături. Cu ele sunt trei ciobani și câinii. Sub ramurile unei sălcii pletoase, îl vedem pe Mihai sorbind cu nesaț din cartea împrumutată de la Costin. El citește cu glas tare, oprindu-se din când în când meditativ și parcă mirat, ca să privească în depărtare. Își alternează privirile când spre dealul cu oi din stânga lui, când spre liniștitul Prut care-i curge la câțiva pași înainte.
Glasul lui Mihai este murmurat și însoțit de clinchetul îndepărtat al talăngilor, de șuieratul duios al cavalelor:
- Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai,
Iată, vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei
Cu trei ciobănei...
Copilul se oprește și privește înfiorat de coincidențele din preajma lui... Într-adevăr, turmele cobor ușor la vale... Lectura continuă:
... Unu-i moldovean,
Unu-i ungurean
Și altu-i vrâncean...
Mihai privește cu entuziasm spre cei trei ciobani. Citește mai departe:
... Iar cel ungurean
Și cu cel vrâncean
Mări se vorbiră
Și se sfătuiră
Pe la-apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel moldovean...
Se oprește iar și se uită spre apusul soarelui. Niște păsări ciripesc în salcia de deasupra sa. Mihai reia lectura cu glas tare. Când ajunge la episodul în care ,,oița bârsană” se apropie de baciul moldovean ca să-i denunțe pe răufăcători, copilul privește din nou spre turme... Într-adevăr, o oiță este mai aproape de unul din ciobanii care pare mai izolat de ceilalți. (Oaia îi mănâncă ceva din mână.) Balada poate fi citită în felul acesta în întregime. Mihai scoate din ghiozdan o foaie de hârtie și un creion, apoi se gândește un timp după care scrie și el ceva. Încet, încet se înserează. Soarele apune. În locul lui se vede clar un astru strălucind: este Luceafărul de seară. Mihăiță se oprește din scris și întinde zâmbind mâna în care ține creionul spre direcția Luceafărului care în acele clipe își intensifică mult razele... Secvența aceasta trebuie să devină simbolică. Semnificația ei este clară: de la Miorița la Luceafărul...
14. În clasa a III-a, la ora de matematică
Un elev este ascultat la tablă unde rezolvă o problemă. Învățătorul Litviniuc îl supraveghează privind peste ochelari. Într-o bancă de la mijlocul unui rând, Mihai desenează o broască, o oaie, un luceafăr și scrie niște versuri. Apoi îl bate discret pe umăr pe prietenul său Costin care stă în fața lui și îi înmânează cu zâmbetul pe buze o poezie și îi șoptește:
- Pst! Costine, întinde mâna să-ți dau ceva... Uite, aici am scris și eu o poezie după modelul celor din cartea pe care ți-am înapoiat-o. Ține-o.
Când Costin se întoarce s-o ia, colegul de bancă al lui Mihai i-o smulge cu iuțeală din mână și fuge cu ea la catedra învățătorului pârându-l:
- Domn Litviniuc, domn’ Litviniuc, uitați ce face Eminovici în clasă: nu este atent!
Învățătorul oprește lecția, își aranjează mai bine ochelarii și desface foaia pe care-o citește cu glas tare în fața clasei:
- Măi ciobane de la oi,
Măi ciobane măi,
Tu cânți noaptea din cimpoi,
Măi ciobane măi.
Dragi îmi sunt oițele
Ca și poienițele;
Dragi îmi sunt mioarele
Ca și dumbrăvioarele;
Dragă mi-e pădurea verde
Unde pasul ți se pierde
Prin lăstari de iarbă verde;
Dragi îmi sunt izvoarele,
Luna și cu soarele...
... Iete-te... Va să zică-așa: asta faci tu în ora de matematică?! Îmi desfizi profesiunea mea... Nu știam că mătăluță ești un pic și poet, domnule Eminovici Gh. Mihai... Poate că poezia este frumușică, nu zic ba, că eu nu mă pricep, numai că vezi? Mie unul nu-mi plac poeziile românești. De aceea, uite ce fac cu ea... (O rupe în mici bucăți, apoi zbiară): Lecția aritmeticească este baza vieții, ticălosule, nu poezia, ai înțeles?! Iar aritmetica nu se-nvață cu poezioare! Și dacă ți-s dragi oile, păi la oi să te duci! Vino imediat la tablă, iar tu ăstălalt treci la loc... Și continuă tu problema! (Mihai nu știe de unde s-o ia. Rămâne puțin buimăcit. Când voiește să continue o împărțire, o cam încurcă. Învățătorul îl oprește): Lasă, acuma ia-ți pedeapsa și învață-te minte! (Îi aplică patru nuiele, două la fiecare palmă - jap! jap! jap! jap! Apoi una finală: jap!): Na: asta-i pentru oițe..., asta-i pentru ciobani..., asta-i pentru poienițe... asta-i pentru căprițe... Na, c-am greșit, că nu erau acolo și căprițe... (Copiii râd.) Atunci mai na una... pentru iarba verde!
Copilul nu scâncește; doar se uită vinovat în jos.
15. La Ipotești
Crainicul filmului:
,,În urma acestui nefericit incident, sfidând atmosfera de teroare, Mihai a fugit de la Cernăuți revenind acasă pe jos, mergând câteva zile, până a ajuns la Ipotești unde bineînțeles că nu-l aștepta nici o bucurie. Vasile Rusu și încă doi argați îl prind și-l dau pe mâna conului Gheorghieș care îi aplică binecunoscuta pedeapsă - harapnicul, în speranța că de-acum încolo îi vor intra mințile în cap și se va face un băiat de treabă...”
Ilustrațiile comentariului (sincronizate cu imaginile):
Mihai mergând pe jos, trecând prin mai multe localități. Sosirea la Ipotești. Argații sunt trimiși să-l prindă. Este adus în fața tatălui său. Argații îl țin în timp ce părintele îl lovește la fund cu harapnicul de câteva ori cu sete. Infractorul țipă, mușcă și se smucește dând din picioare. O șfichiuitură de bici lovește chiar și în mâna lui Vasile Rusu care și-o retrage repede slăbind lațul băiatului care deodată scapă. Este însă prins din nou și numai intervențiile mamei sale îl scapă de o nouă biciuială.
Bătrânul ofteză ostenit:
- Uf! Mâni ti duc legat fedeleș înapoi! Ghiavole!
16. O nouă ilustrație: Ecourile Unirii Principatelor:
Din nou Vasile Rusu și căminarul Eminovici în căruță ducându-l pe Mihai la Cernăuți... Băiatul este predat de tatăl lui directorului școlii. Revedem apoi orașul Cernăuți, iarna. Pe ecran apare scris: CERNÃUȚI, 25 IANUARIE 1859. Ninge și viscolește ușor. Piața Ringplatz este plină de foarte mulți români, majoritatea tineri - studenți și elevi, dar și destui țărani, femei și copii. Vestea unirii principatelor i-a electrizat pe toți. Asistăm la o manifestare spontană de bucurie. Câteva drapele tricolore și un portret înghirlandat al lui Cuza Vodă răsar peste capetele mulțimii. De la câteva ferestre și balcoane sunt aruncate manifeste. În piață răsună ,,Hora Unirii” și urale puternice: Trăiască Principatele Unite Române! Trăiască domnitorul Alexandru Ioan Cuza! Bucovina-i românească! Trăiască unirea tuturor românilor! Uraaa! De pretutindeni o mulțime de glasuri răspund: Uraa!
Crainicul filmului (pe fondul muzical în surdină al ,,Horei Unirii”):
,,Cu o zi înainte, la 24 Ianuarie 1859, se proclamase Unirea Principatelor, visul de veacuri al tuturor românilor și primul pas decisiv spre înfăptuirea României Mari. Anul începuse bine și cu mari speranțe pentru întreaga națiune română. Din păcate, atât nordul Bucovinei, aflat sub suzeranitate habsburgică, precum și Moldova de peste Prut, Basarabia, dominată de Rusia țaristă, teritorii sfinte românești, nu se puteau bucura de acest crucial eveniment istoric. Viitorul poet va fi însă martorul puternicelor ecouri și speranțe ce le-au lăsat Unirea Principatelor și proclamarea lui Alexandru Ioan Cuza ca unic domnitor al noului stat român. Chiar în condiții de ocupație străină, la Cernăuți este mare sărbătoare.”
Un tânăr student cu o înfățișare distinsă este înălțat pe brațe de camarazii săi și ține un panegiric patriotic despre Unire chiar în piața din centrul orașului Cernăuți. Este emoționat și are un glas puternic, pătrunzător, care răscolește și înalță sufletele tuturor prin fierbintele său patriotism:
- Fraților! Confrații mei români! Poporul nostru și-a văzut ieri visul de veacuri împlinit... În fața națiunilor europene contăm în prezent ca o singură țară, ca un singur popor care de abia de acum încolo va avea un glas mai puternic - și nu este departe ziua când Muntenia, Moldova, Banat, Transilvania, Basarabia și Bucovina se vor uni toate într-un stat mare și modern - România! Primul pas important a fost deja făcut ieri, 24 ianuarie 1859, o mare zi istorică pentru noi românii, când colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales la București domn al Moldovei și al Țării Românești care se numesc acum Principatele Unite Române! (Urale prelungite.) Frați români! În curând Patria va cunoaște hotarele pe care le-a avut pe timpul lui Mihai Viteazul și-al lui Traian - ba fi-va chiar și mai mare! Viitorul României este strălucit, frații mei dragi. Dulcea Bucovină, Cernăuții, vesela grădină, acest străvechi pământ românesc, salută cu entuziasm înfăptuirea Unirii și strigă din tot sufletul: Trăiască România unită! Trăiască domnitorul noastru Alexandru Ioan Cuza I! Vrem libertate pentru Bucovina! Pentru că Bucovina-i românească, frați români, precum Transilvania este românească, frați români, și precum Basarabia este românească, scumpi frați români! Sunt românești de 2000 de ani, când nici nu existau cotropitorii din jurul nostru! Sunt trup din trupul pământului strămoșesc! Ele sunt ale noastre, ale tuturor românilor! Jos mâinile de pe teritoriile istorice al națiunii române! Afară cu dușmanii cotropitori! Trăiască România unită! Uraa!
Un tunet de urale se aude în întreaga piață Ringplatz. Tânărul este auncat de trei ori în sus, apoi lăsat în jos și el dispare fericit și îmbrățișat de toți în mulțimea care clocotește de entuziasm. Se aud în continuare cântece patriotice românești: Deșteaptă-te, române! și Hora Unirii. Fiecare se prinde într-o horă mare jucând Hora Unirii... Tarafuri de lăutari cântă aceleași cântece alături de popor. Mai toți au lacrimi de bucurie în ochi.
Costin și Mihai apar și ei în mulțime grăbind pasul.
- Ai văzut, Mihăiță? S-a cântat și s-a jucat după Hora Unirii a lui Vasile Alecsandri și Deșteaptă-te române, un cântec de Anton Pan pe versurile lui Andrei Mureșanu... Am uitat să-ți spun că tata era prieten bun cu Andrei Mureșanu...
- Mureșanu? - murmură Mihai. Ce nume frumos!
Dintr-o dată, prin mulțimea foștilor demonstranți, Mihai își zărește pe frații lui.
- A, uite-i și pe frații mei, Costine. Hei, Șerbane, Niculae, Iorgule! Sunt și eu aici!
Șerban, cel mai mare din frații Eminovici, este oacheș ca un țigan. Este un tânăr simpatic, înalt, debil, cu nas puțin acvilin. Niculae, cu un an mai mic, - șaten, cu ochii căprui, figură maladivă, de statură mai scundă, dar prietenos și la fel de simpatic. Iorgu, al treilea ca vârstă dintre frați, este cel mai înalt din toți, frumos ca și Mihai, brunet ca Șerban, semănând cel mai mult cu mamă-sa, Raluca.
- Mihai! Și tu pe-aici? întreabă Șerban.
- Da, eram cu prietenul meu Costin. (Acesta dă mâna cu toți trei.)
- Știți ceva? întreabă Mihăiță. Mi-au venit așa, pe loc, niște idei-fulger în versuri: ce-ar fi să începem noi primii a striga ceva nou. Poate se iau și alții după noi...
- Ce să strigăm? întreabă Niculae nedumerit.
- Uite, ceva cam așa: ,,Bucovina vrea unire/ Sub româna stăpânire!” sau ,,Frați români din Cernăuți!/ Noi uniți ne vrem văzuți!”... Sau alta: ,,Noi din Cernăuți/ Nu mai stăm tăcuți!” Și dacă mai vreți, încă două: ,,Cernăuți, un’ te gândești? / - Vreau să fiu cu București?”, ,,Cuza Vodă să trăiască/ Peste glia românească!” E bine?
- Nemaipomenit! Extraordinar! răspund cu entuziasm aproape tuspatru deodată.
- Cum de ți-au venit asemenea idei strașnice? întreabă și Costin.
- Nu știu, așa din senin, fără să vreau, fiindcă așa trebuie.
- Stai nițel, că am la mine un plaivas și o hârtie, zice Șerban, ca să le scriem. Cum ziceai?
- Nu e nevoie, răspunde Mihai. Sunt cuvinte simple și le încep eu întâi. Voi le ziceți după mine... Începem?
- Începe! comandă Iorgu.
Mihai pune mâinile la gură și strigă tare, la început singur, apoi, însoțit de ceilalți:
- Bu-co-vi-na vrea u-nire
Sub ro-mâ-na stăpânire!
Cer-nă-u-țiul vrea unire
Sub ro-mâ-na stăpâ-nire!
Deodată sute de glasuri preiau lozinca și o repetă. Chemarea se răspândește în toată piața...
Mihai și cei patru lansează o nouă rafală de proiectile verbale:
- Frați români din Cernăuți,
Noi uniți ne vrem văzuți!
Apoi:
- Cernăuți, un’ te gândești?
- Vreau să fiu cu București!
- Cuza vodă să trăiască
Peste glia românească!
Lozincile se răspândesc ca un incendiu... Toată piața strigă cu voce de tunet: ,,Bucovina vrea unire/ Sub româna stăpânire! Apoi le repetă și pe celelalte. Frații Eminovici se țin de braț și strigă tare, împreună cu toată lumea. Mihai este la mijloc, între Șerban și Iorgu. Ochii îi sticlesc de lacrimi; Costin, la margine, este ținut de braț de Niculae. Ei strigă alături de mii de alte glasuri, făcând să vibreze aerul geros din ianuarie. Se aud nesfârșite urale. Cuvintele lor sunt parcă de foc, căci din gura fiecăruia ies norișori de aburi care dau impresia că sunt de fum...
Din păcate, sărbătorirea nu poate dura mult. Deodată tropotele de cai ale honvezilor și undrofițerilor austrieci anunță intervenția autorităților. Mulțimea este brutal împrăștiată. Drapelele tricolore sunt rupte și călcate în picioare. Portretul lui Cuza la fel. Unii demonstranți sunt loviți. Cineva naiv se arată indignat și strigă tare:
- Nu se poate așa ceva! Că doar guvernul austriac admite libertatea demonstrațiilor dacă nu-s împotriva lui!
Mihai culege un drapel tricolor de jos și fluturându-l strigă: ,,Trăiască România!”
Iorgu îl trage de mână pe Mihai după un copac gros aflat pe marginea trotuarului pentru că un honved călare se apropia în viteză de el, dar acesta trece în goană fără să se oprească.
- Gata, băieți! A fost frumos, zice Niculae. Oricum, a fost un succes! Să mergem, că demonstrația s-a terminat.
- Străinii trebuie să înțelagă odată, să știe că au ocupat un pământ românesc și că unirea cu țara nu poate fi oprită! răspunde Iorgu. Protestul de azi va rămâne în istorie.
- Așa și trebuie, completează Mihai.
- Haideți cu noi, copii! le mai spune Iorgu, apucându-i de braț pe Mihai și pe Costin.
Dispar îndată toți cinci după o cotitură, în timp ce camera de filmat revine asupra mulțimii care continuă a fi împrăștiată cu forța de armată. Din fericire, nimeni nu a fost arestat. Piața este golită încet, încet.
17. Acasă la Aron Pumnul
Suntem în biblioteca personală a revoluționarului pașoptist ardelean refugiat la Cernăuți. Aron Pumnul, acum în vârstă de 41 de ani, arată puțin cam pleșuv și poartă o mustață asemănătoare cu cea a lui Andrei Mureșanu. Mihai stă în gazdă la profesor de aproape doi ani și-l ajută să-și rânduiască toate cărțile în niște rafturi mari, pe lângă pereți. Distingem cărți vechi, groase, legate în piele, de valoare incontestabilă. Băiatul le ia de pe o masă mare, unde stau teanc și, ștergându-le de praf cu o cârpă, le aranjează cu grijă în rafturile de jos sau de sus, după cum îi spune gazda care-i cere să le anunțe titlurile cu glas tare. Mihai le dictează, iar Aron Pumnul le scrie într-un registru mare. Este vorba despre o evidentă inventariere a cărților din bibliotecă.
- Psaltirea lui Eudoxiu Hurmuzachi, citește Mihai. Domnule Pumnul, această carte este cumva de la domnul Hurmuzachi, cel care v-a găzduit aici după revoluție?
- Întocmai, Mihai! Dânsul mi-a dat-o când m-am refugiat din Ardeal. Psaltirea asta treabă mult aprețuită pentru limbământul ei curat românescu. Atâta doar că, din păcate, este scrisă cu caraptere cirilice... Noi românii suntem latini și ne-ar fi trebuit de la început litere latine. Alta, te rog!
- Cartea românească de învățătura duminicilor de preste an sau Cazania lui Varlaam...
- Eei! Mitropolitul Varlaam, săracul! Dumnezeu să-l păstreze întru împărăția Sa! El a fost, dragă, întâiul om carele au băgat limba română în bisearică, vorovind întregii seminții românești pretutindene ce se află pravoslavnică întru această limbă. Este prima carte românească de principiu pentru școala duminicală. Ce mare om a fost Prea Sfințitul Varlaam! (Oftând): Alta, Mihai...
- Elementa lingua-e Dacoromana-e sive Valahica-e, de Gheorghe Șincai.
Pumnul, surâzând înțelegător:
- Este scrisă în lătinește și treabă cetită așa: Elemente lingve dacoromane sive valahice... Asta easte întâiași carte de limbământu românescu care spune că limba nostră îi de obârșie latină. Și pentru că toți românii suntem latini, urmași ai romanilor, și tu Mihai ar trebui să înveți latinește, ca să poți ceti corect în această nobilă limbă. În latină literele ,,ae” se citesc ,,e”, dacă ,,a” nu are deasupra o linie lungă..
- Eu vă promit că o să învăț să citesc și latinește.
- Am să te învăț chiar eu. Și te învăț un curs complet. Alta te rog...
- Ioan Eliade Rădulescu: Gramatica românească, Sibiu, 1828... (Mihai o răsfoiește puțin.)
- Aa! Limbământul românescu... Nu-i re cartea lui Eliad, nu-i re deloc; numai că Eliad cere să împrumutăm de la limbile surori, italiana, franceza, partea ce zâce el că ni se cuvine... Dar noi putem face cuvintele nostre după sufletământul năciunii românești, fără nici un împrumut. Are însă dreptate când cere o dreaptăscriere după cum rostuim... Alta, Mihai.
- Uitați, aici am găsit mai multe cărți scrise de dumneavoastră, legate împreună cu o sfoară: Convorbire între un tată și un fiu asupra literelor românești, tipărită acum nouă ani, în 1850, iar alta e manuscriptul cărții Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni, tomurile I, II și III, pe care le semnați Arune Pumnul...
- Acestea pune-le, te rog, deoparte. Când oi săvârși celelalte trei tomuri, dacă m-o ajuta bunul Dumnezeu, le dau la tescuit pentru învățăceii mei...
- La tescuit?
- Da, adică la tipar, cum zic unii...
Mihai răsfoiește curios manuscrisul, citind cu voce tare:
- Dimitrie Cichindeal..., Barbu Paris Mumuleanu..., Ion Prale..., Iancu Văcărescu..., Dimitrie Bolintineanu..., Andrei Mureșanu... Iar Mureșanu? Dar cine-s ăștia?
- Ãștia? Ei sunt apostolii literelor românești, Mihai. Poeți vechi... Ce-au scris o limbă ca un fagure de miere... Sfântă a fost ocupăciunea lor! Să-i citești, copile, și să-mi citești toate foilea acelea din mâna ta, că multe lucruri frumoase am adunat eu acolo... Lucrările a peste o sută de autori români, cum nimeni altul nu a cules până acum. În cămara asta poți veni când vrei tu, ca la tine acasă.
Cineva ciocăne la intrare. Ușa bibliotecii se deschide și apare Gheorghe (Iorgu), fratele mai mare al lui Mihai, elev în clasa a V-a secundară (cam 15 ani), care stă de asemenea în gazdă la Aron Pumnul. Pe Iorgu l-am mai întâlnit și la demonstrația prilejuită de Unirea Principatelor. El seamănă cu Mihăiță puțin, dar are tenul mai negricios. ,,Când râdea se schimba vremea”, scria despre el poetul.
- Uite-ți fratele, Mihai, zice profesorul.
- Domnule profesor, vreau să vă anunț că a sosit un mandat poștal de la tata. Vă trimite 6 galbeni pentru găzduirea noastră și vă roagă să-mi spuneți mie cum învață Mihai în clasa a IV-a, ca să-i scriu o epistolă.
Pumnul zâmbește cu bunătate și răspunde:
- Poți lăsa mandatul pe masă, Iorgule. Trimite-i multă sănătate domnului Eminovici din partea mea și spune-i multe mulțumiri pentru osteneală. Mihai? Oricum, merge mai bine ca anul trecut. Chiar ieri m-am întâlnit cu Zybaczynski, dascălul său, și-l lăuda pentru sârguința lui la toate obieptele. Este cam al cincile din 82 ai clasei, ceea ce nu-i rău deloc. La toamnă se poate înscrie la gimnaziu și știi că cel mai bun gimnaziu din Cernăuți este ,,K. K. Ober-Gymnazium”. Îi recomand domnului Eminovici cu căldură să-l înscrie aici. Vezi? Mihai, sub oblăduirea mea, este-acum în frunte. Numai tu mi se pare că mergi ceva mai slab, Iorgule, nu-i așa? (Băiatul pleacă privirea rușinat.) Ei, - zice profesorul ironic - dar tu nu-i da vestea asta în scrisoarea pe care vrei să i-o trimiți tatălui tău...
Adresându-se acum lui Mihai:
- Alta, dragul meu.
- Hoffmann: Povestiri...
18. Toamna anului 1860. La Gimnaziul din Cernăuți.
Pe ecran apare cu majuscule: TOAMNA ANULUI 1860...
Vedem firma gimnaziului scrisă în nemțește: K.K. OBER-GYMNAZIUM. Școala este un fel de cutie lungă cu etaj, neornamentată. Turnul din Ringplatz stăpânește fundalul perspectivei.
În fața cancelariei, Gheorghe Eminovici cu fiul său Mihai, însoțiți de slujitorul Vasile Rusu, stau la ușă. Bătrânul este îmbrăcat modest; poartă cisme înalte, iar în cap o pălărie boierească, cu boruri largi. Mihai a mai crescut întrucâtva. Este pârlit la față de aerul de la țară și pare foarte curățel. Părul îl are de data aceasta dat peste ceafă, cam lung; fruntea lată și umerii obrajilor puțin ieșiți îi conferă încă de pe acum aerul tipic și exotic al poetului ce se va impune lumii întregi. Tatăl copilului așteaptă puțin la ușă sfătuind în șoaptă ceva pe Mihai care stă mai la o parte, aproape sfios. În toată comportarea sa, bătrânul este destul de degajat, ca unul care a fost de mai multe ori pe-aici. Are multă prestanță și vorbește foarte politicos cu dascălii. Ciocăne ușor la ușă. Când intră în cancelarie, își scoate tacticos pălăria. Rusu rămâne afară. Este întâmpinat cu mâinile întinse de directorul gimnaziului, Ștefan Wolff, un om înalt, solid, cu o mină gravă, cu mustăți tarasbulbiene, ceea ce-l fac să pară în vârstă deși nu este prea bătrân. În cancelarie mai sunt și alți profesori, plus preasfinția sa părintele catihet Veniamin Iliuț.
- Aa! Domnul Eminovici, cunoștință veche... Iar cu vreun necaz?
Își strâng scurt mâinile, apoi bătrânul i-l arată pe fiul său.
- De rândul ista cred că-i ultimul, domnule Wolff.
Când dă cu ochii de copil, directorul duce mâna la cap și se miră foarte:
- O, Jesus-Maria, așadar, și acesta-i tot un Eminovici!? Dar câți copii ai, omule, că de când sunt director aici, mi-ai umplut școala cu ei!
- De! Mulțămesc lui Dumnezeu că n-am prea mulți: din unsprezece, am mai rămas doar cu opt, căci două fetițe și-un băiețel mi i-o luat Dumnezeu înapoi așa cum mi i-o dat. Dar după Mihai - acesta este Mihai - vă promit că n-o să vă mai diranjăz cu niși unul. Dacă vi l-am adus, zâșeam să mai fașem și cu el o încercare... Că șini știe? De-o învăța, îl fac și doctor, iar de nu - vorba ceea: dacă se furișează câinele în biserică, nici câinele nu s-o sfinți, dar nici biserica nu se dărâmă.
Bătrânul scoate actele lui Mihai și alte ,,documente” (bani). Wolff ține actele în mână, iar ,,documentele” le bagă cu discreție în buzunar, încercând să zâmbească cu amabilitate. Îl ia pe tatăl copilului de braț, apoi îl bate prietenos pe umeri.
19. În drum spre biserică
Este duminică. Elevii claselor gimnaziale mai mici (clasele I-II-III) sunt încolonați în curtea gimnaziului unde, ca de obicei, sunt pregătiți să meargă la biserică. Un pedagog, Hayduk, îi aliniază trei câte trei și, în așteptarea preotului Veniamin Iliuț, face câteva încălziri alergându-i încolonați și explicându-le cum se bate pasul cazon în stil prusac. Elevii execută la început greșit, apoi, după câteva încercări, mărșăluiesc ca niște adevărați soldați, lăsând un nor gros de praf în urma lor.
Pe poarta școlii apare preotul, un om trecut, înalt și frumos. Pedagogul strigă:
- Coloană, stai! Elevii se opresc. A venit părintele Veniamin Iliuț să vă ia la biserică. Așa cum sunteți, vom merge în pas liber spre catedrală. Nimeni nu părăsește coloana!
- Mulțumesc, domnule Hayduk, zice preotul dând mâna cu pedagogul și înlăturând praful cu mâna. Dumnezeu va avea nevoie și de ostași... Acuma, fiii mei, ca în fiecare duminică, să pornim cu toții spre sfânta biserică. (Se închină, binecuvântând apoi cu semnul crucii pe toți elevii din coloană.)
- Coloană, înainte marș! comană pedagogul. Și repet: nimeni nu părăsește încolonarea...
Șirul lung de elevi pornește pe stradă. Clopotele catedralei din Cernăuți se aud din ce în ce mai aproape. În fruntea coloanei merg pedagogul și preotul care discută între ei. Coloana este lungă dar se scurtează pe măsură ce elevii se apropie tot mai mult de biserică. Elevii dezertează unul câte unul, în primul rând cei aflați mai la coadă și dispar îndeosebi când cotesc străzile, pe la colțuri. Printre fugari îl zărim și pe Mihai. Un coleg de-al lui fuge și o ia înainte, strigându-i:
- Eminovici, hai cu noi, măi. Ne găsești pe maidan, la toloacă!
Mihai iese puțin din rând, se preface că-și leagă șireturile la un bocanc, apoi o zbughește după ceilalți.
20. Maidanul toloacei
Pe strada Ciucur-Mare (citim numele străzii pe o casă), în spatele grădinii publice, se întinde un mare maidan, toloaca. Aici elevii (,,studenții”), ucenicii și calfele de meseriași își au locul pentru bătut mingea. Între ,,studenți” și calfe s-a pornit un război în lege pentru stăpânirea terenului. Asistăm la o încăierare multiplă, cu bețe încrucișate și îmbrâncituri. Mihai este purtătorul de muniții pe care le aduce de la o casă din apropiere unde avea o mulțime de bețe pitite sub streașina casei. Într-o ambuscadă, cade ,,prizonier” în tabăra ucenicilor, dar este tras de mâini de colegii lui care-l salvează. Deodată un elev dă alarma:
- Domnul Pumnul, mă!
Toți fug rușinați fiindcă îl văd pe profesorul Aron Pumnul trecând pe stradă. Atunci părăsesc terenul chiar și ,,ucenicii”. Profesorul se oprește zâmbind cu bunătate și le face semn fugarilor ca să se apropie. Mihai vine primul. După el toți colegii. Profesorul întreabă:
- Mihai, ce faci aici? Tu n-ai fost azi la predicăciune?
- Ba da, dar să vedeți... Astăzi... azi... am terminat mai devreme, domnule profesor!
Ceilalți aprobă în gura mare.
- Da, domnule profesor, am terminat foarte repede...
- Păi, dacă-i așa, no, hai să vedem cumu-i jocul.
Un copil aruncă o minge jos iar ceilalți aleargă într-o mare hărmălaie după ea. Când ajung în dreptul profesorului, acesta își leapădă servieta și haina lungă și, amestecându-se între copii, trage în minge cu putere, apoi aleargă urmat de o ceată gălăgioasă care nu-i poate scoate mingea din picioare. Nimeni nu se aștepta ca Pumnul să se descurce atât de bine la jocul cu mingea. Mihai aleargă și el după grămadă râzând cu poftă. Tabloul se termină când profesorul trage cu putere un șut în minge și sparge un geam de la casa cea mai apropiată de maidan.
21. La Nicolae Țirțec în gazdă
Crainicul filmului:
,,Nicolae Țirțec (Dzierzek) este un birjar jumătate rutean, jumătate polonez, care locuiește pe strada Sfintei Treimi, la numărul 1301 (Dreifaltigkeitsgasse), dar știe destul de bine românește. Vizavi de casa birjarului se află biserica Sfânta Treime de la care vine și numele străzii. Însăși casa lui Țirțec fusese tot casa bisericii. Clădirea are multe odăi în care dormiseră înainte călugării. Ca să nu stea goale, birjarul ține o droaie de copii în gazdă. Sunt copii de toate vârstele. În fața odăilor este o livadă de pomi roditori, majoritatea meri. Pe marginea curții - plopi. Un gard năpădit de viță de vie sălbatică desparte livada de un atelier de fierărie. (Vedem toate aceste lucruri.) Mihai locuia și el la birjarul Țirțec, fiind unul din cei 20 de chiriași...”
Odaia în care locuiește Mihai și ceilalți colegi ai lui dă spre grădină și are gratii de fier la ferestre. Este toamna, spre seară. Unii copii stau grupați câte 3-4 și învață, alții stau sub meri jucând cărți și fumând, iar alții mai mici vin de pe poartă în goană imitând poștalionul din Cernăuți. Printre ei iată-l și pe Mihai. El este surugiu și ține ,,hățurile” de sfori în mâini, avându-le petrecute prin gura unuia din cei doi ,,cai”. Intrând în curte, ,,caii” cotesc brusc și-l trântesc pe ,,surugiu”. Birjarul Țirțec (figură de cazac cu vipușcă) apare zâmbind ironic între copii, ținând în mână o bardacă cu vin din care soarbe din când în când. Biciul este lângă el. De fapt Țirțec păzește copiii să nu dea lovitura la mere. Lângă un șopron i se vede trăsura și doi cai frumoși priponiți lângă niște vite. Când se trage o panoramă asupra casei și curții, îl putem vedea pe birjar cum se întoarce de la slujba lui zilnică. El este un ins în vârstă, lăsând însă impresia de om viclean și speculant. În ochii-i de vulpoi îi citim uneori o abia reținută răutate față de toți școlarii pe care-i ține în gazdă. Dar chiriașii lui nu prea se sinchisesc de aceasta și-l iau adesea pe birjar peste picior. Văzându-l pe Mihai căzut, gazda își răsucește încet mustața, se apropie de el, apoi îi șfichiuie una cu biciul pe deasupra capului fără să-l atingă și i se adresează rânjind sarcastic:
- De, istețule! Voiai să mă imitezi pe mine? Nu orice prost poate fi un birjar de frunte ca Țirțec, cunoscut și respectat aici de toată lumea... Ce n-ai da tu să ai măcar jumătate din faima mea!
Când se apropie de elevii care fumau și jucau cărți, aceștia pitesc repede țigările. Unul bagă țigarea aprinsă în buzunar, dar mucul îi iese fumegând și găurindu-i buzunarul. O stinge repede lovindu-se de mai multe ori pe pulpă spre amuzamentul proprietarului. Copiii pitesc și cărțile de joc sub caietele de studiu și se prefac a învăța cu voce tare, făcându-și cu ochiul. Țirțec însă nu e chiar prost. Le zice în față:
- Ia uite-te la ei, mititeii, cum se omoară învățând, de iese fumul din ei! Pe din față toți sunt sfinți, iar prin spate draci cumpliți! Bă, loazelor, voi știți cărți, bă, nu carte! Că dac-ar fi după carte, caii mei știu mai multă ca voi... Dar ia ascultați la mine: să nu-mi ziceți voi mie pane Țirțec dacă nu-i fac urechi de măgar ăluia de-l mai prind că fumează și că mai joacă ferber cu șantel aici la mine-acasă... Că altminteri chem pe directorul școlii. Și vă mai asigur odată: urechi de măgar îi fac!
- Și-o să avem toți urechile ca ale matale, zice unul mai obraznic, Lozinschi, în timp ce toți râd și se pregătesc să-și găsească alt loc mai liniștit unde să-și continue partida de cărți. Țirțec aparent înghite gălușca, dar îl înjură pe rusește - ibi tvoi mati! Îi zâmbește șiret și își duce bardaca din nou la gură ștergându-și și răsucindu-și mustățile.
Băieții se scoală leneș, cu mâinile în buzunar. Unii fluieră nepăsători și se fac că nu aud. Ies încet și pe rând afară din curte trecând unul câte unul pe lângă Țirțec care le zâmbește cu dispreț. Când Lozinschi ajunge în dreptul birjarului, acesta se strâmbă la el, iar Lozinschi, care este un vlăjgan mai înalt decât birjarul, se oprește în fața lui și îl imită strâmbându-se la fel. Ba, în plus, duce ambele mâini la urechi ascuțindu-le și mișcându-le ca să semene cu urechile de măgar. Țirțec râde și se face că îi trage un picior în spate, dar în realitate nu-l atinge.
- Haideți mă în ,,Ulița jidovescă”, la ,,Cocoșul roșu”, propune Lozinschi.
- Haidem!
Toți din grupul lui îl urmează. Ștefanovici, unul din pensionarii gazdei, îl trage de mână și pe Mihai care poartă la gât un frumos șal turcesc primit de curând de acasă. Pe drum, Ștefanovici, care poartă o carte groasă sub braț, îl mângâie pe fular și-l întreabă:
- Măi, măi, măi, ce șal frumos porți tu la gât! De unde-l ai?
- Mi l-a trimis mama de-acasă săptămâna trecută cu un pachet.
- Ți-a trimis și bani?
- Prea puțini, Herr Ștefanovici, dar de ce?
- Fiindcă vreau să facem un târg, Herr Eminovici. Cât îmi dai tu pe Biblia asta?
Băiatul o ia în mână, o deschide puțin apoi i-o înapoiază.
- Nici un ban. Mai am și eu una la fel, exact aceeași ediție.
Ștefanovici insistă:
- Ba ai s-o cumperi. Ai să vezi că eu te fac să mi-o cumperi!
- Nu cred că ai să poți, răspunde Mihai zâmbind.
- Asta rămâne de văzut...
22. ,,La cocoșul roșu”
Vedem firma crâșmei. O hrubă de mâna a treia, fără ferestre. Așezați pe un poloboc răsturnat, elevii aflați în gazdă la Țirțec, printre care și Mihai, joacă cu pasiune ferber pe bani și obiecte. Fețele lor sunt luminate de o feștilă mare de seu înfiptă într-un cartof. Cel care dă cărțile, același vlăjgan, Lozinschi, este un mare și talentat trișor. Lângă el se află cârciumarul cu care-și face diverse consemne. Lozinschi mânuiește cărțile cu o repeziciune uimitoare și le ia la toți deodată grămezile mici de bani, cărți vechi, obiecte... Îl vedem de mai multe ori cum strânge fluierând banii de la fiecare. (Umbra mâinilor lui pe perete.) Cei care nu au bani, plătesc în obiecte jocul pierdut: unul se descinge și-și dă cureauna, altul un briceag. Mihai își scoate lent și cu tristețe șalul de la gât și-l dă cu o mutră foarte plouată... Trișorul este fericit și repetă bucuros:
- Dați la tata Lozinschi-ncoa, că la urmă vă-nvăț și pe voi cum să câștigați la cărți...
Mihai, pe furiș, fără să-l simtă nimeni, se retrage abătut de la joc. A fost o experiență tristă. Părăsește cârciuma și-l vedem pe drum zgribulit și cu gulerul hainei ridicat. Își lungește pasul spre gazda unde locuiește. Afară burează ușor. Băiatul ține mâinile în buzunare. Este destul de subțire îmbrăcat.
23. Căsuța din curtea lui Țirțec
Grădina cu meri este străjuită de mulți plopi pe lângă gard. Între meri se află o magazioară de scânduri. Este dimineață. Mihai a pus pentru câteva ore bune stăpânire pe această magazie pe care a transformat-o într-o expoziție originală. Pereții interiori i-au fost decorați cu fotografii și chipuri decupate din ziarele nemțești. La intrare a scris pe o hârtie: GALERIA DE TABLOURI. ,,Expoziția” se află lângă un măr bătrân în care Mihai și-a construit un fel de cuib ca de vulturi în care s-a cățărat și de acolo strigă, făcându-și reclamă:
- Hai, să vizitați prima expoziție originală din Cernăuți! V-am pregătit o surpriză! Este prima galerie de tablouri care va fi deschisă numai câteva ore. Intrarea se face fără bani, doar pe bază de nuci și mere... Haideți cu toții, măi băieți. Veniți, dar nu vă înghesuiți!
La început nu vine nimeni, dar după câteva minute încep să apară pe rând toți colegii aflați în gazdă la Țirțec. Primul sosit întreabă:
- Hei, vulturașule! Cum dai intrarea?
- Unu-două mere de căciulă și câte nuci te lasă inima...
- Dă-te jos să-ți dau un măr și șapte nuci!
Mihai coboară din ,,cuib” și începe să-și încaseze plata: mere, câteva pere, nuci, chiar și câțiva struguri, ceva prune, pe care le depozitează într-o cutie la picioarele lui. Aproape toți băieții aflați în gazdă intră curioși să-i vadă expoziția. În mod neașteptat, fiecare rămâne încântat atunci când Mihai îi explică precum un adevărat ghid semnificația exponatelor, mai ales că el, la urmă, îi donează fiecărui vizitator câte o amintire - un decupaj din reviste, un articol, o fotografie etc. Pereții i se golesc încet, dar cutia i se umple cu nuci și mere. Ultimul care iese îi spune:
- Mihai, a fost strașnică ideea ta cu această expoziție, dar eu am pentru tine o surpriză și mai mare!
- Ce spui, domnule? Vorbești serios? Ce surpriză mai mare decât asta ar mai putea fi?
- Dacă vrei să afli, numai haide cu mine în podul casei, căci acolo băieții din odaia noastră pregătesc o piesă frumoasă de teatru. Mâine vor să dea acolo un spectacol cum nu s-a mai pomenit!
- Știi că mă faci curios? Asta chiar că m-ar interesa!
- Păi atuncea, haidem!
24. Repetiția din podul casei
Copiii urcă pe-o scară. În pod se află un fel de odaie-mansardă, destul de spațioasă. Aici vreo opt băieți sunt toți spectatorii. Alți trei repetă o piesă de teatru de Kotzebue, Das Landhaus au der Heerstrasse. Rolurile sunt în germană, limbă pe care o vorbesc toți.
- Vi l-am adus pe Eminovici, zice băiatul care îl însoțea. Știți că Mihai se pricepe cel mai bine la teatru. Și-atunci lăsați-l pe el în locul lui Fritz care ați văzut că încurcă mereu rolul!
- Eminovici, măi frumosule. Tu trebuie să cunoști deja piesa, că doar de la tine am cartea lui Kotzebue, zice ,,regizorul” amator, un flăcăiandru înalt, voinic și foarte autoritar. Dar n-o să te primesc în rol la repetiție pentru nimic în lume, oricât ai fi tu de bun la literatură, decât numai ca spectator, dacă nu-mi dai chiar acum un sfanț. Că nimic nu-i pe gratis aici. Să fim înțeleși.
Mihai se scotocește și găsește în sfârșit un sfanț. Atunci ,,regizorul” îi smulge hârtia cu rolul din mâna lui Fritz și i-o dă lui Mihai. Scena se reia de la capăt.
- Uite, citește-ți rolul după hârtia lui Fritz. Tu ești cameristul Baltazar. Iar tu ieși afară, Fritz. Regret, îmi pare rău, Ich bedauere, n-am ce-ți face, doar știi că nici n-ai plătit. Am spus, că aici nu-i nimic pe de-a moaca. Asta-i viața! Te păstrez însă pentru mâine în rol, cu condiția să-mi aduci sfanțul promis și atunci vei fi ajutor de camerist. Ne-am înțeles? Fără supărare! Gata, (bate din palme) o luăm de la început!
Fritz iese din scenă puțin cam bosumflat, dar nu protestează și se așează în rândul spectatorilor. Repetiția reîncepe. Scenă fără sonor.
25. Acasă la Țirțec. Masa de seară
Este seară. Țirțec și soția lui servesc copiilor cina, o masă foarte săracă: păsat, fasole, porumb fiert cu lapte sau cam așa ceva. O jumătate de ciorbar la fiecare, ca să se ajungă. Femeia toarnă cu zgârcenie, cu mâna tremurândă, iar copiii se uită flămânzi, înghițind în sec; apoi, când au blidul în față, se reped și înghit cu lăcomie. Când îi toarnă și lui Lozinschi, acesta se uită urât. Atunci femeia îi umple farfuria cu vârf, punându-i două polonicuri pline. Acesta înjură pe nemțește, împinge cu scârbă strachina la o parte. O parte din zeamă se varsă pe masa care nu are nici un acoperământ. Lozinschi se ridică brusc, cu ochii mânioși, scoțând un pumn de bani din cei câștigați la cărți, pe care-i trântește pe masă cu putere în fața lui Țirțec.
- Na, pane! Ține-ți banii pe luna asta, că eu m-am cam dus! M-am săturat pân-aici de-atâta porumb fiert și de boabe de fasole cu gărgărițe cât fasolea! Mâncarea asta nici porcii n-ar gusta-o! Mi se-ntorc mațele pe dos când o văz! Și să-l mai mânce și pe altul puricii și păduchii de lemn! Că eu m-am săturat, nene, de cocina asta pentru care ne jupoi de bani! (Iese trântind ușa. Lumina lumânărilor se clatină un timp.) Țirțec îl înjură în poloneză. Lozinschi îl aude și-l înjură de-afară pe românește.
Profitând de acest duiel lingvistic din folclorul internațional, Mihai se scoală și el imediat vrând să plece și el după cel răzvrătit, dar Țirțec îl împinge de piept să stea jos pe banca lungă pe care stăteau mai mulți deodată.
- Stai așa, puișorule... Stai-stai-stai... Tu nu poți pleca, fiindcă n-ai plătit costul. O să-mi rămâi aici ca zălog pân’ ce mântuiești cu datoria și nu te lua după nebunul de Lozinschi, că ăla-i zurliu la minte, nene, și v-a stricat pe toți! Treci mai bine cu ceilalți și mergeți în odaia de culcare că mâine dis-de-dimineață vă scol pentru școală.
Ceilalți râd, iar Țirțec și nevasta lui ies. Unul din meseni îl întreabă pe Ștefanovici:
- Măi Ștefule, nici acum nu ți-ai vândut cartea aia?
Ștefanovici îl privește țintă pe Mihai și zice râzând:
- Încă nu, dar este cineva aici care de-abia așteaptă ca să mi-o cumpere. Cu forța...
Mihai surâde.
26. În odaia de dormit a copiilor, înainte de culcare
Ca în fiecare seară, înainte de culcare este multă zarvă. Odaia pare destul de spațioasă. În ea dorm însă vreo zece copilandri pe saltele întinse pe jos. Unii din băieți fumează, alții, sfidând gălăgia, încearcă să-și repete lecțiile pentru mâine, la luminile unor lumânări individuale lipite pe gâturi de sticle. Printre aceștia este și Mihai care citește dintr-o carte groasă, Weltgeschichte (Istoria universală), de Weller. Lângă el, pe podea, mai sunt și alte cărți. Gălăgia este infernală. Fiecare povestește isprăvile de peste zi sau ce-i trece prin minte. La un moment dat, Mihai se trezește cu o pernă în cap. Cartea îi pică din mâini și lumânarea i se stinge. Cel care a aruncat cu perna strigă:
- Ho, ajunge, tocilarilor că o să vă ia foc creierii!
- Ce-aveți, măi, cu băiatul? intervine vecinul de saltea al lui Mihai. Habar n-aveți voi că cel mai al naibii profesor de istorie, Neubauer, de care tremurăm toți, a zis astăzi în clasă la noi așa: ,,Vă anunț că în clasa a II-a A gimnazială este unul, Eminovici, care vă bate pe toți la istorie”. Are pe linie numai ,,foarte bine”. Și astăzi a mai luat unul. Așa-i, Mihai?
- Asta n-are nici o importanță. Cui ce-i pasă!
- Dacă n-are, atunci ține și de la mine una! Cum vine asta? Eu încerc să te apăr de nebunii ăștia, iar pe tine te doare în...
Mihai ascultă, zâmbește, apoi zvârle perna înapoi în cel care a aruncat-o primul. Acesta se scoală în picioare ridicând din nou perna gata-gata să o mai arunce odată și răspunde râzând:
- Eminovici, dacă vrei să scapi teafăr, atunci spune-ne povești sau snoave, că-n astea nu te-ntrece nimeni. Altminteri, țin-te bine!
- Lăsați-mă, măi băieți în pace! Vă rog frumos, că tocmai dădusem aici de-o pagină grozavă despre regele Cyrus și iată că acum, din cauza voastră, am pierdut-o...
Nu apucă să termine bine de vorbit, că perna îi zboară din nou în cap, după care urmează o adevărată ploaie de perne. Mihai se apără din greu cu coatele și râde:
- Bine, bine, păcătoșilor. Atunci ascultați la minciunile mele, că de-ale voastre sunt sătul...
În dormitor se face deodată liniște. Toți se bagă liniștiți în țoale să-l asculte.
- Fire-ați atenți să fiți și nu vă fie rușine să vă fie, începe Mihai. Un bărbat dormea lângă nevasta lui și sforăia... În timpul ăsta nevastă-sa are un vis că făcea dragoste cu amantul ei și strigă înspăimântată prin somn: ,,Fugi mă repede, că vine bărbatul meu!” Bărbatul ei aude vocea de-alături, dar buimăcit de somn cum era, fuge de lângă ea din pat și sare repede afară pe geam!”
O explozie de râsete în cameră.
- Bună de tot! A fost faină!
Unii râd mai târziu că nu au înțeles imediat sensul anecdotei.
- Sper că v-ajunge, zice Mihai. Și-acum mă lăsați să citesc?
- Nuuuu! strigă toți în cor. Vrem alta! Alta! Al-ta! Al-ta!...
- Halt! strigă Mihai în nemțește. Stați să mă gândesc... Hai să vă mai spun acuma o snoavă populară, dar după aceea mă lăsați să citesc ori nu?
- Dacă-i frumoasă, te-om lăsa, iar de nu... om vedea noi, vorbește unul mic.
- Ascultați: un popă...
- ...ca Veniamin Iliuță al nostru? întreabă băiatul cel mai apropiat de ușă.
- Da, ca el, dacă vrei tu, îl asigură Mihai. Era un popă tânăr, fără prea multă experiență, care își ținea în prima zi de Paști slujba la biserica lui... După ce termină el cu ,,Hristos a înviat!”, cu ,,Aleluia!” și cu ,,Doamne miluiește”, hai că vine timpul să citească și din Evanghelie. Biserica era plină de lume, iar popa tocmai căuta citania care trebuia spusă în zilele Paștilor... Dar când ajunse la ,,zis-a Domul”, ce să vezi? Bietul preot nu mai găsea semnul de carte acolo unde știa că-l lăsase el. Pasămite, i-l luase dascălul ca să-și râdă nițel de preotul cel nou, căci observase că acesta nu se prea descurca atât de bine într-ale predicii. ,,Zis-a Domnul...” - făcea popa și mai întorcea câte-o filă. ,,Zis-a Domnul...” - căuta el mereu cu disperare și tot învârtea foile prin carte de la început la coadă și de la coadă la început... ,,Zis-a Domnul...” - cânta el mereu și tot căuta din ce în ce mai nervos prin carte. ,,Zis-a Doomnuul...” și nu mai spunea altceva. ,,Da’ ce-a zis Domnul, părinte?” - întrebă dascălul mustăcind. ,,A zis Domnul să te ia toți dracii, dascăle, și să te duci cu ei în iad, că mi-ai furișat semnul din carte și mi-ai încurcat utrenia de astăzi... Amiiin!”
Alte hohote cumplite de râs.
Anecdota cu popa, trezește gustul colegului din dreapta lui Mihai care intervine:
- Aoleu, stați măi băieți, că mi-am adus și eu aminte de una cu un popă... Cică un popă mergea cu botezul... La capul satului era și casa unei văduve tinere...
Ușa dormitorului se deschide deodată brusc de perete și vreo trei găligani din dormitorul vecin, printre care și Ștefanovici, cel cu cartea, dau buzna în odaie.
- Ia mai tacă-vă fleanca, măi puștilor, că noi nu putem să-,,nvățăm” dincolo de răcnetele voastre... Eminovici, zice primul intrat, doar tu îi întărâți cu goangele tale de râd ăștia ca nebunii! Dacă ești așa de grozav cum se-aude că ești, atunci mută-te la noi de ne spune și nouă snoave și povești, că noi te-om răsplăti cu pițule serioase nu ca ăștia care-s lefteri și râd ca proștii!
Mihai însă se face că nu aude, își pune capul pe brațe, zâmbește disprețuitor și se culcă.
Ștefanovici îl provoacă:
- Lăsați-l bre în pace. Nu vedeți că-i un fricos și jumătate? Doar știți că în odaia noastră s-a spânzurat călugărul ăla acum doi ani, până să cumpere Țirțec casa de la mânăstire... Mulți i-au văzut stafia călugărului umblând noaptea prin camera noastră. Nu-i așa, Mihai, că ție ți-e frică de stafii?
- Cui, mie? Frică? sare Mihai indignat. Mie? Uite, mă plăvanilor, că merg cu voi, ca să tăceți din gură!
Își ia salteaua, perna, cartea și sticla cu lumânarea și pleacă după ei.
27. În odaia vecină
Încăperea alăturată este ceva mai mică. Aici dorm doar vreo cinci inși, mai mari de vârstă. Mihai este acum al șaselea. Colegii joacă plini de pasiune cărți stând roată pe salteaua unuia. Mihai se instalează lângă peretele din fund. Ține istoria lui Weller în mână și scrie versuri pe-o hârtie sprijinită pe carte. Unul dintre colegi, poreclit ,,țiganul”, întoarce capul și-l întreabă ostentativ:
- Măi Mihai... Ia vedeți ce face Mihai acolo? Hei, Mihai! (Mihai privește spre el.)
- Ce vrei, mă?
- Unde ți-i șalul acela turcesc pe care l-ai primit de la maică-ta?
Mihai dă din umeri nepăsător și scrie mai departe. Ștefanovici se preface că-i ține parte.
- Știi ce, țigane, de azi încolo să nu te mai legi de Eminovici, și să mi-l lași în pace, căci acum e de-al nostru. M-ai înțeles? În seara asta el a venit la noi să ne arate că-i cel mai curajos din lume. Se știe că aici dorm doar bărbați adevărați ca noi, cu toate că odaia este bântuită noaptea de stafii... Am dreptate, Mihai? (Face semn celorlalți cu ochiul.)
Mihai însă nici nu-l ascultă. El scrie de zor, măsurând ritmul cu degetele. Stă puțin gânditor, apoi iar scrie. Pe perete se proiectează umbra mâinii lui Mihai care măsoară ritmurile versurilor...
- Ștefanovici, ai pierdut! Dă încoace colivia cu păsări. (Alături se vede o colivie cu doi sticleți.)
- Ia-le, cocoșule, că mâine prind eu altele... Nici nu mai joc. Care merge să furăm mere de la Țirțec, fiindcă acuma s-o fi culcat...
Toți lasă jocul de cărți și ies afară. Rămas singur, Mihai suflă în lumânare și se culcă.
28. În grădina lui Țirțec, noaptea
Pe cei cinci vlăjgani care au ieșit afară îi vedem cățărați prin merii din livadă cărăbănind cu iuțeală fructe. Își umplu cât pot sânii și buzunarele. Când se satură, se dau jos și merg la ușa birjarului ca să-l sperie. În odaia lui este întuneric. Poznașii își subțiază glasurile și după ce-i ciocăne ușor în geam, pițigăiesc pe mai multe voci:
- Pani Țirțeec! Pani Țir-țeec! Be-he-he-he-hee! Be-he-he-hee!
Opaițul din camera omului se aprinde și atunci cei cinci se pitesc după casă. Țirțec iese afară în izmene luminând din prag împrejurimile cu opaițul. Nevăzând pe nimeni, își face cruce, intră bodogănind în casă și se culcă.
29. În odaia unde doarme Mihai
În colțul lui, Mihai a adormit cu cartea în mâini. Liniște. Deodată, se aud ciocănituri în geam. Mihai deschide ochii nedumerit. La fereastră apare o fantomă luminoasă. Peste un dovleac scobit
care are ochi, nas și gură, cu o lumânare înăuntru, Ștefanovici a aruncat un cearșaf... Mihai se ridică tremurând într-un cot. Nu este sigur dacă este o glumă sau o stafie adevărată. Ștefanovici cu fratele său, aflați la geam, vorbesc gros și răgușit dintr-o cofă goală:
- Eminovici..., Eminovici... De ce nu cumperi cartea? Uuuu!!
Mihai se ridică înspăimântat și vrea să fugă pe ușă, dar ușa care scârțâie se deschide singură încet, încet și o altă arătare în alb (cineva cu cearșaful pe cap) rostește cu voce joasă, rară, alterată, aproape șoptită:
- Jură... că ai să cumperi Biblia aceea, Eminovici! E-o carte sfântă... Altfel... intri... sub blestemul stafiei... călugărului... care... nu te va mai lăsa liniștit în nici o noapte....
- Bine, o cumpăr, dar vreau să-mi dai pace...
- Promiiiți? Juură!
- Jur! dar pleacă.
- Biine!
Ușa se închide încet și umbra albă dispare deodată împreună cu luminile de la geam. Ușa se închide singură încet. Mihai își strânge pe întuneric calabalâcul și se mută cât poate de repede în camera din care plecase. Oricum, nu este chiar atât de curajos pe cât voia să pară.
30. Din nou afară în curte
Mihai nu poate dormi. Se îmbracă agitat și iese în curte. Merge până la ușa gazdei. Ciocăne și-l trezește pe Țirțec. Băiatul arată cu mâna spre odăi. Vedem cum Țirțec îl ascultă, dă din cap și zice:
- Cred că a fost ceva, căci am auzit bine și eu. Păi ăsta nu-i lucru curat și nu cred că au fost golanii de-aici. Dar, haide, acum du-te și te culcă... Om vedea noi ce-a fost.
Mihai revine în dormitorul lui, în timp ce Țirțec stă nițel afară la pândă cu un zăbun pe umeri. În mână are o toporișcă. La urmă se plictisește și intră în casă unde se culcă și adoarme iar. Nu trece mult timp și cei cinci draci împielițați, apar cu cearșafurile în cap la geamul birjarului zgâlțâind de ferestre. Același cap luminos cu cearșaful pe el vorbește înăbușit:
- Pane Țirțeec... Pane Țirțec... Tu dormi și iapa-ți piere-n grajd... Scoală-te și du-te s-o vezi cum moaaree...
Țirțec dă iarăși năvală afară cu lămpașul spre grajd, iar copiii chicotesc și fug. În timp ce Țirțec era în grajd, poznașii intră repede în dormitor și se culcă toți, tragând păturile peste ei și prefăcându-se că dorm. În timp ce revenea spre odăi, dintr-un măr sare un hoț care escaladează gardul și fuge urmărit de câinii vecinilor. Țirțec se duce cu lămpașul în mână și verifică ambele dormitoare. În dormitorul cu băieții mai mari, toți dormeau și sforăiau vârtos. Țirțec îi numără cu degetul. Nici un copil nu lipsea. Iese afară și se duce spre casa lui de alături, închinându-se și bodogănind nedumerit.
31. La o oră de limba română predată de Aron Pumnul
Crainicul filmului:
,,Profesorul de limba română Aron Pumnul vine tot mai rar pe la gimnaziu. Boala care i se înrăutățise îl săpa încet, încet. Chipul lui blând apărea tot mai trist și mai trist, datorită durerilor lăuntrice. rareori mai zâmbește. În schimb, pune mult suflet în timpul explicațiilor de la orele lui. În clasa a II-a A, unde Eminovici, elevul lui preferat, stătea în banca întâi, profesorul vorbește acum despre formarea limbii române...”
- ...Și astfel, din limba lătinească, vorbită de colonii romani din Dacia, Moesia și o parte din Ilyricum, a luat ființă cu tâmpul limba cea rumână sau română, după numele romanilor. Ea a izvorât din lingua romana rustica, la fel ca și surorile ei: italiana, franceza, spaniola, portugheza, provansala, retoromana sau rumanșa, catalana, sarda și dalmata. Aceasta din urmă a dispărut, ultimul vorbitor fiind Antonio Udine, mort nu prea demult. Noi, bunăoară, avem zeci de mii de vorbe de la latini: părinte, frate, soră, fiu, fiică, a ara, a sămăna, câne, miel, bou, vacă, lup, urs, leu, cerb, cap, deget, casă, curte, botez, credință, cruce, sfânt,... și multe, multe altele. Tot latinești sunt și unele cuvinte mai noi, venite pe urmă și împrumutate artificial din limba franceză ori italiană, precum: psihologie, batistă, rațiune, și altele, măcar că, după opiniunea mea la care țin mult, le-am putea face și noi mai pe rumânește, înlocuindu-le cu creațiile noastre originale: sufletământ, nasștergău, răciune - după cum ni-i firea noastră inventivă.
Așadar, stăpânirea romană a păsuit în Dacia până la anul 275 după Hristos, când împăratul Aurelianus au trebuit să plece la rosturile lui, fără numa grupăciunile mari de lăcuitori ca țărani și sărăcime, rămâitori la glia loru. Așa suntem noi în aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu, fără începutu, precum vom fi și fără săvârșitu...
Copiii aplaudă cu entuziasm afirmațiile domnului Pumnul. Câțiva - după chip austrieci, ucrainieni sau nemți - nu manifestă nici un fel de entuziasm. Dimpotrivă, au priviri reci și indiferente. Ba, chiar mai mult, un copil blond, îi spune colegului său de bancă, destul de tare ca să audă și colegii săi români:
- Das interessiert mich nicht!
Mihai, aflat în fața lor, le răspunde în română cu indignare:
- Ba ar cam trebui să vă intereseze, frațior, și pe voi, căci noi românii suntem urmașii Romei, iar cultura romană stă la baza tuturor culturilor europene, inclusiv a celei de origine teutonică!
Spunând aceste cuvinte, Mihai se ridică în picioare și aplaudă cel mai tare, în timp ce profesorul își duce crispat mâna la inimă, apoi tușește puternic. Tocmai când profesorul era gata să se prăbușească, un grup de câțiva copii, printre care și Mihai, inclusiv cei doi care vorbeau între ei nemțește, îl prind în brațe și-l susțin. Sprijinit de elevi, dascălul le mulțumește și este nevoit să fie scos din clasă la jumătatea orei. Toți copiii îl urmează îngrijorați. Cineva strigă tare:
- Chemați-l repede pe servitorul gimnaziului!
Mihai îl vede și îl strigă cu disperare:
- Nene Onufri, nene Onufri! I-a venit rău domnului profesor Pumnul. Vino, te rog, fuga să ne ajuți!
Onufri, un bătrânel mărunt și foarte inimos, zvârle cât colo mătura cu coadă, sare și-l ajută pe Aron Pumnul să meargă până la prima trăsură oprită de elevi. Mihai îl ține de un braț, Onufri de altul. Profesorul pășește cu greu sprijinindu-se de bastonul cu care venise la școală și este ajutat să se urce în vehicolul tras la poarta gimnaziului... Mihai se urcă lângă profesor. Trăsura pornește. Mihai strigă:
- Birjar, te rog, mână mai repede! Mai repede, te rog!
Birjarul privește în spate și răspunde.
- Dac-mi plăteai costul la timp, caii mei ar fi mâncat mai bine și-ar fi mers și ei mai repede. Atâta au mâncat, atâta trag...
Birjarul era chiar Țirțec. Acum Mihai îl recunoaște și strigă:
- Hai, pane Țirțec, mână mai repede că nu-i de glumă. Nici nu te-am recunoscut... Domnului profesor îi este rău și trebuie să ajungem imediat acasă, iar dumitale-ți arde de predici acuma...
- Bine, bine, puișorule, haida că mân... Diee, Russki i Polski!
Dă câteva bice cailor care o rup zdravăn la fugă. Privim trăsura care se depărtează cu viteză.
Revenim în curtea gimnaziului unde un elev vine la Onufri, îngrijitorul școlii, și-l roagă ceva:
- Moș Onufri, nu ai vrea cumva să mă împrumuți și pe mine până mâine cu un sfanț ca să-mi cumpăr doi covrigi?
Moș Onufri scoate pe dată sfanțul din buzunar și i-l dă zâmbind cu bunătate băiatului:
- Ține-l, domnișorule dragă, și mi i-oi da și mata când oi pute...
32. Din nou în biblioteca lui Aron Pumnul
De data aceasta biblioteca este foarte ordonată Se văd rafturile cu cărți aranjate la linie. La o masă lungă Aron Pumnul, cu o haină lungă pe umeri, soarbe dintr-un ceai în care mestecă din când în când cu lingurița. Lângă cana cu ceai vedem ,,Gazeta de Transilvania” care apare la Brașov încă din 1838. La aceeași masă, Mihai se află cufundat în lectura Lepturariului rumânesc, prima antologie de literatură română incluzând biografia și operele a peste o sută de scriitori români. El extrage pe o foaie câteva notițe dintr-unul din volumele Lepturaiului. Doamna Aristița Pumnul, soția profesorului, nemulțumită că soțul ei stă prea mult în bibliotecă, intră fără de veste în cameră admonestându-și bărbatul de la ușă:
- Hai în casă, domnule! Tot aici ai vrea să stai și când bolânzești? De-ai termina odată cu cărțile tele, că mi-ai scos sufletul cu ele, nu alta! Arde-le-ar focul! (Iese trândind cam tare ușa.)
- Bine, Aristițo, iaca vin, vin. Ai puțină răbdare, numai! Uf, ce cicălitoare sunt muierile estea, Mihai! Dacă nu mă însuram, aș fi scris de zece ori mai multe cărți ca până acum! Visurile neîmplinite de mine vor trebui însă ca să le împlinești tu. Dar mai întâi va trebui să te documentezi și să aprofundezi învățătura literelor rumânești mergând pe calea ce au deschis Gheorghe Șincai, Samuil Micu și Petru Maior, înfățișați de mine în Lepturariu, mergând pe urmelor lor la Blaj care este Roma noastră mică. Aș fi vrut să mergem amândoi acolo, dar, vezi? Eu nu cred să mai apuc acea zi... Tu ai să vezi însă Blajul, dragule, ai să ajungi acolo unde a răsărit soarele românismului!
Profesorul tușește și se ridică încet, răspunzând invitației soției. Tocmai atunci, la ușă ciocăne cineva. În bibliotecă pășesc doi elevi mai mari care solicită în împrumut cărți românești. Profesorul, înainte de a ieși, îl arată pe Eminovici și le spune:
- Adresați-vă lui Mihai. El e bibliotecarul meu!
33. La ora lui Vyslouzil
Vyslouzil, profesor de matematici, este foarte nervos, din care pricină este și foarte temut de elevi. Metoda lui de predare nu pune în joc judecata, ci memoria mecanică. Profesorul explică ceva despre divizibilitate și dă definiția divizibilității. Pe tablă se văd câteva exemple, fracții, factori primi etc.
Vyslouzil, adresându-se unui elev:
- Ca să înțelegi, zi acuma după mine: un număr este împărțibil prin altul când, la împărțirea primului număr prin cel de al doilea, nu rămâne rest, adică rămâne restul zero... Este foarte simplu! Și-acum repetă...
Elevul (înghite de frică în sec și stâlcește definiția): un număr este împărțibil cu altul când... nu rămâne restul zero când facem împărțirea lui cu a primului număr, când nu rămâne rest...
- Nu așa, nătărăule! Fii atent aici și zi după mine: un număr este împărțibil prin altul...
- Un număr este împărțibil cu altul...
- ...când, la împărțirea primului număr prin cel de al doilea...
- ...când, la împărțirea primului număr prin cel de al doilea...
- ...nu rămâne rest, adică rămâne restul zero.
- ...nu rămâne rest, adică rămâne restul zero.
- Așa. Acuma zi de la început singur! Un număr este împărțibil...
- Așa. Acuma zi de la... (Scutură din cap.) Un număr este împărțibil... (Se oprește, fiindcă a uitat.)
- Când? Când este împărțibil, nenorocitule? Ce-ai în capul ăla sec de uiți așa repede? Când este împărțibil un număr?
- Un număr este împărțibil când...
- Când?!
- Când... Un număr este împărțibil când...
Vyslouzil se bate cu mâna peste frunte uitându-se în sus, apoi închizând ochii.
- Cine m-a blestemat să vă fiu eu profesor, mă paricopitaților?! Ia să vedem un cap mai bun... Eminovici!
Mihai nu aude. Stă în banca din fund și citește aprofundat ,,Povestirile” lui Hoffmann. Profesorul îl strigă din nou răspicat și mai răstit:
- E-mi-no-vici!! (Elevul tresare speriat ca din vis... Nu știe despre ce este vorba.)
- Repetă definiția!
- Care definiție?
- Cum? Tu mă întrebi pe mine, obraznicule? Ce citeai acolo pe sub bancă de nu ești atent? Ia așteaptă tu mintenași! Face câțiva pași spre fundul clasei cu o vargă în mână luată de pe catedră. Mihai se scoală binișor, bagă calm cartea în geantă, înfașcă odată geanta și, fără să mai zică ceva, țuști! fuge pe ușă afară, lăsând ușa deschisă în urmă-i. Copiii râd, iar Vyslouzil merge până la ușă după el.
34. În drum spre Ipotești
O harabală mare de marfă trece granița în România. La postul de grăniceri, oficianții controlează biletele de liberă trecere. Cercetează puțin căruța, apoi se retrag. Urmează la control alte patru căruțe. Când cea de din capăt se așterne drumului, în dosul ei, în rezerva de fân, zărim pe Mihai ascuns bine. Scoate cu grijă capul din fân. Mai departe îl vedem mergând pe jos... Se oprește lângă un râu, se scaldă... Se cațără într-un pom și culege niște fructe în buzunare, mâncând pofticios din ele... Se uită după niște păsărele într-un nuc mare... Întâlnește un câine vagabond ca și el, cu care își împarte din merindele ce le ține într-o bocceluță purtată în spinare într-un vârf de băț. Câinele îl urmează credincios, cu limba scoasă... La capătul unui sat se întâlnește cu o nuntă țărănească, la celălalt capăt cu o procesiune de înmormântare. Își ia căciula din cap și rămâne pe marginea drumului trist, ascultând bocitoarele... Această scenă îi creează impresii puternice despre contradicțiile existenței. Acum îl vedem scoțând apă de la un puț cu cumpănă și bând însetat apă de la fântână... Înnoptează într-o claie cu fân la marginea unui sat... Nu este singur, ci însoțit de același câine vagabond. Câinele îl păzește și latră ori de câte ori simte ceva în apropierea lor. Din vârful clăii, Mihai contemplează un splendid răsărit de lună. Se aud pitpalacii cântând... mai târziu o bufniță, un ciuf și cucuvelele... Câinele i-a pus încrezător capul pe genunchi și se lasă dezmierdat. Băiatul l-a botezat Ramses I și chiar așa îl strigă. Nu peste mult timp, Mihai se scarpină insisten în mai multe locuri de purici... Dimineața cântecul unui cocoș îl trezește în zori. Mihai se scoală și se întinde. Ciocârliile piruie vesele prin apropiere. Mihai le privește cum se înalță spre seninul cerului. În alte scene îl urmărim străbătând și alte sate... Intră în vorbă cu niște țărani care cosesc lucernă. Pune mâna și-i ajută culcând câteva brazde... Mănâncă la masă cu ei. Îl vedem acum apropiindu-se de Ipotești.
Ajuns în sat, nu vine de-a dreptul acasă. Dă întâi târcoale unui păr din ograda vecinului Isăcescu, din apropierea casei părintești. Maica Fevronia, soră cu mama băiatului, se află în curte și pune intrigată mâna streașină la ochi. Este convinsă că l-a zărit pe dealul din apropiere. O cheamă repede pe Raluca, mai mult prin gesturi.
- Ira! Ian te uită, Ralucă soro, cum samănă băietul cela cu Mihai al nostru!
Raluca pune privește în același fel spre deal.
- Cum să nu semene, Fevronică, dacă-i chiar el? Dar ce-o fi pățit, mititelul, de s-o fi întors?
O babă, Prodăneasa, intră tocmai atunci pe poartă, întârind vestea:
- Coană Ralițo, s-auzi și să nu crezi ce ți-oi spune c-am văzut...
- Dacă mi-i spune că-l văzuși pe Mihai, atunci uite-l colo în ograda lui Isăcescu, tușă Prodăneaso... Mă mir și eu ce-o fi... (Îl strigă tare): Mihai, mamă! Mihăițăă!
Auzindu-se strigat, băiatul se pitește după o căpiță de fân... Atunci Raluca îl strigă pe vizitiul Vasile Rusu care robotea ceva prin curte:
- Vasile, ia aleargă tu și vezi ce-i cu Mihai al meu că se pare c-a dat din nou bir cu fugiții de la școală... Vezi că-i ascuns colo, după căpițele lui Isăcescu... Și de-i putea, te rog prinde-l și adă-mi-l imediat încoace. Nu mă gândesc decât la Gheorghieș, c-o să se facă iarși foc și pară.
Vasile Rusu, pe care-l cunoaștem, un bărbat înalt și voinic, îl ia prin surprindere, alergându-l printre căpițe. Mihai dă să fugă, dar este prins. Țipă, mușcă, dă din picioare, dar Vasile este foarte voinic și-l umflă pe sus aducându-l în curte.
35. Acasă
Este seară. Conul Gheorghieș stă la masă și mănâncă. Harieta (8 ani) se târăște încet spijinind-se într-o cârjă și îi aduce tatălui ei o cană cu vin. La masă mai vine și Aglăița (10 ani) cu un castron de salată. După cum se vede, copiii au mai crescut. Eminovici bătrânul mănâncă cu poftă, iar soția lui stă tristă lângă el fără să se atingă de mâncare. Gheorghieș o întreabă:
- Dar tu ce-ai, Ralucă, de nu guști nimic? La ce te gândești?
- Știu eu? Apăi năcazuri, bărbate. O mulțime de năcazuri! Sunt unele pe care mi-ar veni foarte greu să ți le spun...
- Oare șini ti-o mai fi năcăjât, soro, că eu nici n-am fost azi toată ziua pe-acasă și nu poți da vina pi mini.
- Vezi tu? Copiii au crescut. Dar au și ei năcazurile lor, Gheorghieș... Matei tușește mereu să-și dea duhul de vreo trei zile... Harieta - o vedem bine că de-abia mai merge. Ceilalți mai mari i-ai trimis prea departe de casă, la studii grele și costisitoare. Pe Mihai, printre străinii ceia, l-o fi apăsând dorurile cele grele di noi, căci el știi că este cel mai simțitor dintre toți în această privință. Numai Dumnezeu le mai poate înțelege sufletul la fiecare.
- Dar di unde știi tu șe-l doari pi Mihai al nostru... Fiindcă el îi acolo, la studiile lui unde l-am dus cu Vasile Rusu.
- Hm! zâmbește mama. Ba nu-i acolo, Gheorghieș. Trebuie să-ți spun de-a dreptul că Mihai o venit azi acasă...
Eminovici trântește cuțitul și furculița pe farfurie și sare ca ars.
- Dumnezeule, asta nu se poate! Copilul ista mi-o scos sufletul și m-o omorât di tăt... Măi femeie, tu glumești!
- Așa e cum îți spun eu. Chiar așa e... Dar de ce te-ai ridicat. Liniștește-te! Stăi și mănâncă tot.
- Să mănânc, să mănânc... Ce, parcă asta mai e mâncare, cu-atea noduri în gât?!
- Haide, Gheorghieș, haide frate, acuma ogoiește-te! Ți-am spus: i s-o fi acrit și lui, săracul, între nemții ceia, că-n altă parte, parcă tu nu puteai să-l dai - la Botoșani, la Ieși ori la București, că acuma știi că suntem o țară unită și la noi nu costa atât de mult! Prin școlile nemțești am auzit că se bate, iar Mihai n-ar putea îndura așa ceva.
- Ei și? Ce dacă! Bățul scurt face mintea lungă... Știu eu de ce l-am dat acolo! Unde-i Mihai?
- La gazdele tale o căpătat și-o boală de urechi. Acolo stăteau mulți, înghesuiți, deseori flămânzi... Scrisorile lui nu mințeau. Copii răi care pot strica pe oricine, Gheorghieș.
- Eu i-am trimis bani mereu. Și lui, și la toți! Le-am dat tot ce-am avut. Mai mult nici că pot. Cum-necum, trebuia să se descurce, întocmai ca și frații ceilalți ai lui. Unde-i Mihai acum?
- Ho, că ți l-oi aduce, nu te pripi, frate. Ți l-oi aduce... dacă-mi juruiești că nu-i faci nimic.
- Adă-l mai digrabă! Și pi urmă... om vide noi.
- Nu, nu merge așa! Mihai e și copilul meu. Juruiește!
- Oof! Femeie, femeie! Bine, n-o să-i fac nimic. Uite, promit... Dar spune odată, unde este?
Raluca iese și vine cu băiatul. Mihai, știindu-se vinovat, ține capul în jos. Gheorghieș nu-și mai găsește cumpătul: tremură de nervi, dar se stăpânește. Sprijinindu-și capul într-un cot pe masă, se adresează oftând soției sale care stă în fața lui Mihai ca un scut.
- Ee... Atâta treabă am, Ralucă, și-acum iată, trebuie să plec din nou la Cernăuți să-l duc pi tâlharul ista mic la școală...
- Nu mai mă duc la școală, tată! îndrăznește să vorbească Mihai, ridicând privirea. Am să învăț acasă și mă prezint doar la examene, ca privatist.
- Cuum?? Ca privatist? Ci-ci-ce tot spui tu acolo?! (Bătrânul se scoală amenințător în picioare cu pumnii strânși și se apropie cu un pas de băiat.) Mihai se dă doi pași înapoi ascunzându-se după maică-sa care strigă din răsputeri:
- Gheorghieș!
Bătrânul revine încet la locu-i și se așează lent, dar tot cu pumnii strânși și tremurând de nervi.
36. A doua zi, diminața
Mihai fuge din nou de-acasă luând-o la deal, pe șoseaua națională ce duce la Botoșani. Merge repede alternând pașii iuți cu alergăturile și din când în când se uită speriat înapoi. Deodată zărește pe urma lui trei oameni călări. Fugarul se abate pe dată la dreapta, străbătând câmpul pieziș. Oamenii îl înconjoară și-l ajung. Unul din ei este chiar Vasile Rusu care se apropie cel mai mult și-i strigă:
- Haide îndărăt, cuconașule, haide la boier acasă, să te dea tot la Cernăuți, că nu-i chip altfel.
- Nu merg, nene Vasile! Nu vreau! La ce să mă dea la Cernăuți - răspunde Mihai - că eu sunt învățat și fără Cernăuți.
- Dar avem poruncă de la conu’ Gheorghieș și trebuie să te aducem cu forța. Ce-ai face dacă ai fi în locul nostru?
Văzând că de vorbă copilul nu înțelege, strâng cercul rotindu-se în jurul lui cu cu caii și unul aruncă un laț ca de cowboy peste trupul copilului blocându-l pe loc. Mihai protestează și se zbate din nou, dar și de data aceasta fără nici un succes. Vasile îl ia sus pe calul lui și-l duce în galop înapoi acasă.
37. Din nou acasă (secvență scurtă)
Pe un scaun, tatăl său îl leagă strâns în opinteli, dar Mihai dă din picioare și strigă:
- Dă-mi drumu’! Dă-mi drumuul! Nu mă lega... Nu mai vreau! Nu așa! De geaba mă legi, căci eu tot știu să mă dezleg!
- N-o să-ți dau drumul până nu promiți că mergi cu mini înapoi la școală, zice bătrânul Eminovici.
- Bine, mă întoc la Cernăuți, dar dă-mi drumul, căci nu-s hoț să mă legi!
- Ce-i faci, Gheorghieșule? Dă-i drumul băiatului și ascultă-l ce-ți spune. Dezleagă-l odată, omule, n-auzi? zice Raluca, soția sa, care tocmai atunci a intrat în odaie. Dac-a zis copilul că se întoarce, se întoarce! Mă pun eu zălog pentru el.
- Mamă, spune-i să mă dezlege mai repede, că nu-s hoț să mă lege, strigă Mihai zbătându-se în frânghii.
- Uite, îți dau drumul, dar mâni ti duc iarăși la gimnaziu, împreună cu Vasile Rusu. Că m-ai înnebunit cu fugile tale de la școală!
Eminovici își dezleagă odrasla, ajutat fiind de Raluca și de servitorul lor care-i desface nodurile.

38. La K.K. Ober-Gymnazium din Cernăuți
În fața cancelariei, tatăl și fiul. Vasile Rusu așteaptă singur afară în birja trasă în fața școlii. Tatăl este îmbrăcat ca și data trecută când l-am mai văzut pe-aici, deci se prezintă destul de elegant. Mihai, arată și el foarte îngrijit, cu haine noi. Pare ceva mai voinic. Tatăl său îl ține de mână, apoi își mângâie puțin copilul pe cap aranjându-i părul și reverele hainei. Înainte de a ciocăni la ușă, i se adresează fiului său:
- Ti rog să zâmbești și să-l saluți respectuos pe domnul director, Mihăiță. După ce ieșim de-aiși, mergem să te stabilesc în gazdă la domnul profesor de franceză Victor Blanchin care te-o vrut la el încă de rândul trecut. Domnul Blanchin îmi cere plata de gazdă cea mai mică fiindcă mă cunoaște mai demult. Și acum vină di ciocăne ușor la ușă... Și nu uita să faci o plecășiuni când intri! Uite-așa... (Îi arată cum. Mihai zâmbește și face o mică plecăciune.) Nu așa... Mai aplecat! (Mihai repetă exersarea plecăciunii.) Da, acum e mai bini. Așa să ti apleci și să saluți în canșelarie. Haide, intră...
Mihai se conformează. Bate la ușa cancelariei de trei ori, deschide ușa, iar când îl zărește pe directorul Wolf, se oprește în fața lui și face o respectuoasă reverență. Acesta însă, văzându-i, se plesnește nervos cu mâna peste frunte și închide ochii sastisit.
39. În gazdă la domnul Victor Blanchin, profesor de franceză
Profesorul vine acasă pe două cărări cântând ,,Marseillesa” și sughițând:
- Alons, enfants de la Patrie,
Le jour de gloire est arrive,
Contre nous, de la tyranie,
L’etandard sanglant este leve...
El ține într-o mână un buchet de flori și în cealaltă un baston pe care-l învârtește în aer. Evident, Monseur Blanchin apare cam turmentat. El locuiește în Cernăuți, pe Strada Domnească de Jos, nr. 23. Când ajunge acasă, bate cu bastonul în ușă și o strigă pe soție să-i deschidă:
- Allo, Margueritte!! Mar’-iitt, cheri..., ouvre-moi la porte, s’i’ous plaît... Sapristi! Ouvre la porte, madame, quand je t’ dis! Mar-gue-iitte!
Soția iese furioasă cu mâinile în șold. Domnul Blanchin îi oferă buchetul de flori, dar soția i le ia și i le aruncă jos, intrigată. Îi dă una peste pălărie turtindu-i-o pe ochi.
- Olala, Victor! Ainsi vien tu a la maison? Achetez-mois tu, gros ivrogne!
- Ne me touche pas! Je te promets, oiseaulette: c’este pour la derniere fois! Je te promets... (Sughiță.)
serieusement...
- Je ne te crois plus, parce-que je te connu tres bien, vieux menteur!
- Je jure, oiseaulette... C’este pour la derniere fois! C’est pour la... (Sughiță iar.) Je suis tres fatigue, ma’ame...
Dar Margueritte nu ține cont. Îi face un scandal monstru și îi smulge bastonul din mână, apoi îi aplică cu el vreo două lovituri ușoare la fund. Se ceartă amândoi pe franțuzește, fără să mai putem distinge ceva. Îl ia de guler și-i face vânt în casă, unde îl ajută să se dezbrace de redingotă. Pălăria însă o nu și-o scoate. Odată intrat, mai lălăie puțin, apoi întreabă:
- Mais ou est Mi-michel? Miche-el?
Mihai apare din camera lui cu o carte în mână. Blanchin îl sărută pe frunte și cade istovit pe un scaun.
- Oui, monsieur le professeur. Me voila!
- Mi-michel, malheureusement, (sughiță) j’ai une mal nouvelle pour toi!
- Que nouvelle, monsieur Blanchin?
- V-votre professeur de langue roumaian... (sughiță iar), monsieur Aron Pumnul... est tres malade... Aujourd’hui il a ete remplasse par monsieur le professeur Calinesco.
- Monsieur Blanchin... Je... îmi cer pardon, mais... eu n-am înțeles prea bien...
- Ecoutez-mois, Michel... Domnul Pumnul ești tare bolnave, mon ami. El nu mai poți (sughiță din nou) se mai vine la școla. Și a transmis se vizitezi la el a la maison astezi. Me comprenez-vous?
- Oui, am înțeles! Am să-l vizitez curând. Merci, monsierur Blanchin.
Apare din nou soția lui Blanchin și-l trage de mâini sculându-l de pe scaun și împingându-l în altă cameră. Blanchin răspunde cu același ton certăreț, dând însă înapoi în fața soției care-l tot împinge de-a lungul pereților. Vorbesc amândoi deodată atât de repede încât nu se mai înțelege nimic. Margueritte îi mai dă una peste pălărie înfundându-i-o din nou pe ochi. Blanchin și-o scoate și o trântește furios pe covor. La fel face și cu papionul. Mihai nu suportă gălăgia și își pune mâinile la urechi întorcându-se în camera lui destul de sărăcăcioasă. Închide ușa și continue să scrie acasă o scrisoare din care vedem titlul: ,,Dragă mamă și tată”...
40. Ipotești, 1864. În camera lui Gheorghe Eminovici
Crainicul filmului:
,,Au mai trecut câțiva ani... Bătrânul Eminovici a acceptat ca fiul să continue gimnaziul din Cernăuți ca privatist, prezentându-se numai la sesiunea de examene. Mihai a împlinit 14 ani și s-a maturizat atât din punct de vedere fizic, cât și spiritual. A devenit mai gânditor, iar uneori foarte serios. În general, dacă tot comportamentul lui anterior îl arăta ca pe un copil precoce, acum precocitatea a devenit o preocupare susținută de a-și satisface nepotolita-i sete de cunoaștere. La Ipotești, stă mai mult în casă, în camera cu cărți a tatălui său, citind aproape tot ce strânsese bătrânul căminar în rafturile lui. Din păcate, o mare nenorocire se abătuse peste familia Eminovici: Iliuță, student la facultatea de medicină a doctorului Davilla, din București, fratele lui Mihai, cu care acesta copilărise cel mai mult, s-a îmbolnăvit de tifos exantematic și a murit în iarna anului 1863, lăsând un mare gol și o mare durere în familie.”
Afară este sfârșit de iarnă (21 martie 1864). Prin ferestrele casei se vede cum fulguiește peste mugurii cruzi care abia începuseră să se deschidă. Mihai stă în casă și răsfoiește printre rafturile cu cărți ale tatălui său. De data aceasta viitorul poet se prezintă ca un tânăr de 14 ani, frumos și voinic. Cu un manuscris slavon în mână, se așează în dreptul mesei. Pe masă, în fața lui, se află un teanc de patru-cinci cărți vechi. Mihai extrage pe filele unui caiet citate din prețioasele cărți adunate cu trudă de Eminovici bătrânul. Pe mâneca pulovărului distingem doliul după fratele său Ilie.
În cameră intră mama lui. Este toată îmbrăcată în doliu și plânge îndată ce-l vede pe Mihai. Acesta se ridică și caută să-și consoleze mama care îl strânge la pieptul ei rămânând mult timp așa.
- Mihăiță, mamă, s-a dus Iliuță-al nostruu... S-a dus... Băiatul mamei, băiatul mamei drag! Iliașul meu scump! Flăcăul mamei, frumos ca un brad... Ce frumos se mai juca el cu tine, Mihai, și cât de mult te iubea! Ce bun era el cu toți. Iliuță, mamă, Iliuțăă-ă-ă!... Ne-ai lăsat pe toți și te-ai dus, mamă, și te-ai dus în veșnicia necunoscută de noi păcătoșii... Doamne, de ce mi l-ai luat!
- Nu mai plânge, mamă - o consolează Mihai care are și el lacrimi în ochi. Nu mai plânge, că de trei luni îl plângi așa întruna și ai să te topești de tot.
- Nu mai pot, Mihăiță mamă, nu mai pot! Aah, copiii mei dragi! Puișorii mamei scumpi...
În cameră mai intră și Gheorghieș, la fel de indispus. Pe mâneca hainei lui de asemenea poartă doliu. Îi pune pe masa lui Mihai o hârtie.
- Îi di la școală di la Botoșeni... Îți răspunde că Ministrul Instrucțiunii nu mai ari locuri de bursier cum ai cerut tu.
- ,,...nefiind nici un loc vacant de bursier anul acesta...” Semnat, ss/indescifrabil... Tată, nu-i nimic. La primăvară am să mă duc iar la Cernăuți ca să-mi dau examenele. Iar până atunci, învăț acasă. Aici am găsit o mulțime de cărți bune care mi-au folosit. Le-am citit aproape pe toate.
- Citește, băietule, cât ți-a pofti inima. Numai că... (Se uită fix în ochii lui.) Lasă-te de prostii!
- Care prostii, tată?
- Știi tu care!... Bărzăunii tei care-ți ies din cap când și când. (Arată cu mâna.) Și cu care câteodată umpli file întregi din caietele și caiețelile tale. Văd că ți-ai lăsat chică de poet și, de la o vreme, bați cu frunte în nori! E-hei! Nu așa se câștigă pânea, Mihai! Cu măscări pe hârtie nu te chivernisești tu niciodatî. Înțăleg să-ți înveți stihurile din carte pentru lecție, dar să le faci tu, ei bini - aiasta nu! Poiziile, Mihai, se scriu numai în franțuzăști, pentru boieri și cuconițe, ca să rumege cu toții mai bine după ce mănâncă și când se plictisesc... Dar nouă nu ne trebuie așa ceva. Lipsă!
Mihai ascultă și zâmbește amar:
- Dumneata nu înțelegi nimica, tată.
Mama, care stătuse izolată, cu capul între mâini și cu coatele pe masă puse lângă o batistă udă de lacrimi, intervine cu vocea seacă, plânsă:
- Lasă-l, Gheorghieșe, nu-l mai necăji și tu. Lasă-l, că știe el ce face...
- Dacă-i așe, la urma urmei, și eu știu și-am sî fac... Pregătește-te, domnișorule, de conțopeală!
Bătrânul se scoală și pleacă. Îndată ce iese, soția lui pornește plânsul de la capăt punând mâna pe mâna lui Mihai.
- Mihăiță mamă, tare mă doare inima de Iliașul nostru! Ce i-a trebuit lui medicină la București? Ce i-o fi trebuit?! Că dacă nu mergea acolo nu se îmbolnăvea și acum ar fi trăit...
- Știu, mamă, dar ce mai putem face noi acum? Nu putem face nimic! Legile vieții sunt implacabile. Dacă există o nemurire a sufletului - și cred că există - atunci ne-om vedea iar cu toții... Nu ne rămâne altceva decât să ne rugăm pentru sufletul lui bun.
Mihai are lacrimi în ochi și se uită pierdut în gol. Pe ușă intră Harieta târându-și cu greu picioarele care i-au fost ,,întărite” cu un fel de atele metalice în jurul gleznelor. Harieta are acum 10 ani. Mama o strânge lângă dânsa plângând:
- Fetița mamii...
Sora lui Mihai plânge și ea îndoliată, punând capul cu ochii închiși pe umărul Ralucăi.
- Copiii mei dragi, zice mama. Am o rugăminte mare față de voi: haideți să mergeți cu mama la bisericuța noastră din curte ca să ne rugăm împreună pentru frățiorul vostru...
- Bine, mamă, mergem, răspunde Mihai. Harieta, ține-te de brațul meu.
Ies tustrei în curte. Harieta se ține în drepta de brațul mamei și în stânga de brațul lui Mihai. Îi revedem îngenunchiați în bisericuță în fața unei icoane cu candela aprinsă lângă un sfșnic cu lumânări aprinse.
41. Cernăuți, 1/3 martie 1864. Spectacolul trupei teatrale Tardini-Vlădicescu
Crainicul filmului:
,,În primăvara anului 1864, trupa teatrală Tardini-Vlădicescu ajunge la Cernăuți unde prezintă câteva spectacole în premieră de mare succes, având în repertoriu piese de teatru românești, precum ,,Coana Chirița”, de Vasile Alecsandri, dar și traduceri din piesele străine. Mihai a descoperit că lumea actorilor îl fascineză într-un fel irezistibil și va face tot posibilul să i se alăture, pentru că își crease prea multe iluzii despre viața boemă a acestor curajoși promotori ambulați ai teatrului românesc.”
În sala unui hotel din Cernăuți de pe strada Lemberg - Hotel de Moldavie - (vedem firma hotelului și afișul piesei cu actorii Comino, Mihalescu, Evolschi, Dimitreasca, domnișoara Albini ș.a.). În acea sală are loc spectacolul ,,Chirița în provincie”, comedie-vodevil în trei acte, de Vasile Alecsandri. Rolul Chiriței ot Bârzoieni este interpretat de Catinca Dimitreasa. Orchestra acompaniază pe actorii care cântă. Publicul, format în majoritate de elevii români ai liceului german din Cernăuți, apaludă cu mult entuziasm. Se vede că piesa este pe sfârșite. Unul din prietenii lui Mihai G. Eminovici, Theodor V. Ștefanelli, ne povestește tocmai momentul în care Mihai se delecta enorm asistând la asemenea spectacole ale trupei de teatru Tardini-Vlădicescu, moment de răscruce în viața sa.
Așadar, îl vedem pe Mihai asistând ,,nemișcat, cu privirea ațintită asupra actorilor, ca și când ar fi voit să soarbă toată acțiunea și frumoasele melodii cântate de dânșii, și se supăra grozav dacă careva din colegi îl stingherea prin întrebări și observații. Îl supăra mult și aplauzul zgomotos din teatru, pentru că în aceste aplauze se pierdeau multe fraze și melodii ale artiștilor.”
Mihai a făcut tot posibilul să găsească loc în rândul întâi, lângă scenă. Sala aplaudă pe Catinca Dimitreasca. Ea își zice rolul înainte făcând abstracție de entuziasmul publicului. Băiatul nu schițează nici un gest, ascultând foarte încordat. Nu îndrăznește încă să aplaude. Colegul din stânga vrea să-l întrebe ceva, dar Mihai îl îndepărtează nervos cu mâna și nu-l ascultă. Abia când cortina cade aplaudă și el cu toată însuflețirea.
42. În culisele teatrului, după spectacol
Prietenia lui Mihai cu actorii este mai veche și s-a legat în împrejurări necunoscute de noi. Trupele de teatru își aveau chibiții lor, oarecum selecționați de actorii participanți care nu admiteau în preajmă-le pe oricine. Acești tineri, angajați pe posturi de ,,ajutoare de băgători de seamă”, se mulțumeau cu o simbrie de nimic și făceau orice slujbă li se cerea pe lângă companiile teatrale pe care le urmau ca niște câini credincioși, în speranța că, într-o bună zi, vor deveni și ei actori vestiți, ceea ce, de obicei, nu prea se întâmpla. Mihai cunoștea pe un asemenea entuziast încă de la Botoșani când trupa respectivă mai trecuse pe acolo. Urcat prin dosul scenei, viitorul candidat la titlul de sufleur își revede cunoștința: un tânăr simpatic, de vreo 16 ani, înalt, drăguț, blond. În timpul spectacolelor principala lui sarcină era să deschidă și să închidă cortina. Mihai, cum îl vede, îl strigă timid:
- Domnule Florian... Domnule Florian... Îți mai amintești de mine?
Cel strigat se oprește o clipă. Are brațele pline de costume de epocă, bărbi, măști, săbii ș.a. Întoarce capul și ezită puțin. Deodată însă își amintește figura tânărului care-l strigase și răspunde prietenos:
- Aa! Domnul Eminovici Mihai din Botoșani!
- Da, chiar eu. M-ai recunoscut? Îți amintești că la Botoșani am promis să vă revăd spectacolele când veți trece prin Cernăuți, nu-i așa? Uite, acum mă țin de cuvânt.
- Ei, cum să nu-mi amintesc? Ce mai faci, domnule Mihai? Urmezi cumva vreo școală pe-aici?
- Da... Adică nu. De fapt, am fost înainte elev la un gimnaziu austriac de la ale cărui cursuri cu frecvență m-am retras din mai multe motive și, uite, vin aici doar în sesiunile de examen, iar acum mă pregătesc în particular pentru acele teste. Sunt, adică, privatist.
- Nu faci rău. Privatist am fost și eu. Domnule Eminovici, așteaptă-mă numai puțin. Revin imediat, căci să știi că îmi face mare plăcere să mai discutăm. Doar să duc recuzitele astea la căruță.
Rămas singur, Mihai mângâie cu privirile totul. Privește cu mult interes lumea stranie din dosul scenei și din culise. Pe lângă el trece o fetișcană deosebit de frumoasă care îi zâmbește dispărând cu iuțeală într-o cameră alăturată. Mihai o petrece foarte atent cu privire. Între timp, Florian se întoarce și îi pune mâna pe umăr.
- Să-ți spun drept, chiar mă gândeam deunăzi la dumneata. M-ai impresionat cât de multe lucruri știai. Vrei cumva o țigară?
- Nu... Dar câteodată, din când în când, mai ciupesc câte una... Mulțam! (Ia țigarea și o aprinde de la Florian.)
- Știi că mâine jucăm în ,,Bătălia de la Călugăreni” de Bolintineanu? Dacă vii, ai să mă vezi într-un rol episodic de ienicer turc. O să fiu bandajat la mâna stângă. Domnul Alexandru Vlădicescu îl joacă pe Mihai Viteazul...
- Și... aveți nevoie de ostași mulți în piesă?
- Să fiu sincer, nu știu. După mine, cred că ar cam mai trebui, mai ales că... Dar, vezi, noi ieșim prin dreapta scenei și intrăm iar prin stânga, de multe ori cu altă haină ca să nu fim recunoscuți că am fi aceiași... Cum s-ar spune, un mic trucaj. Și atunci cei din sală au impresia că-s ostași mulți...
Între timp, apare doamna Fanny Tardini care trece pe lângă cei doi băieți însoțită de coproprietarul trupei, domnul Alexandru Vlădicescu. Florian îl informează pe Mihai în șoaptă:
- Pst! Uite-i pe madam Fanny Tardini și pe domnul Alexandru Vlădicescu, șefii noștri. Ea este italiancă.
Mihai îi privește cu respect și admirație, iar când se apropie îi salută cu o ușoară plecăciune a capului. Dânsa se oprește o clipă și-l face atent pe Vlădicescu:
- Guarda, caro mio! Questo ragazzino mi sembra avere un fisico interessante. Che mi dici?
Vlădicescu îl privește pe Mihai atent și o aprobă:
- Si, davvero, Fanny. Credo che hai raggione, perche non ho visto mai un giovane bello como lui.
După ce se depărtează, Florian îl întreabă pe Mihai:
- Ai înțeles ce-au spus? Sau tu nu știi italiana?
- Nu prea știu, dar cred că am înțeles ceva...
- Atunci s-ar putea să ai noroc dacă ai încerca să te angajezi aici ca ajutor, căci amândoi s-au uitat cam lung la dumneata și te-au plăcut.
- Ar fi fain să fie așa. Dar aș vrea să fiu ceva mai sigur de acest lucru.
- Atunci așteaptă puțin.
Aleargă imediat după cei doi. Când se întoarce, aduce o veste bună:
- Bucură-te, domnule Eminovici! Am zis eu că ai noroc? Am zis! Madam Fanny te invită să treci mâine dimineață pe la dânsa. Acum se grăbește să plece în oraș.
43. În trupa Tardini-Vlădicescu
Cu un braț mare de fân, Mihai se îndreaptă spre ieslele cailor de la căruțele teatrului ambulant. Într-o curte mare se văd trei căruțe înalte, pline cu bagaje, butaforie și alte decoruri. Băiatul este vesel, se apropie de cai, începe să-i țesale pe spinare și fredonează pentru el, cu o voce destul de plăcută, o canțonetă italiană foarte la modă pe-atunci:
- Sull’ mare lucica, l’astro d’argento,
Placida e l’onda, prospero il vento.
Venite all’ agile barchetta mia,
Santa Lucia, Santa Lucia...
Este primăvară. Vedem câțiva copaci înfloriți. Caii, în majoritate albi, sunt voinici, frumoși, bine îngrijiți. După ce-i țesală, le mai dă puțin fân și îi mângâie cu blândeșe pe grumazul lor tremurător. Apoi dintr-un colț al grajdului ia o carte groasă pe care-o pune sub braț. Într-o mână apucă o găleată goală și iese cu ea afară fluierând aceeași melodie italiană, Santa Lucia.
44. Seara, cu o oră înainte de spectacol; apoi spectacolul
Mihai, împreună cu Florian, transportă un perete mare de carton care face parte din decor și-l dă mașnistului care-l agață de niște scripeți ce vor fi manevrați de sfori trase cu mâna. Îl vedem ajutâ