agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4832 .



Un mod de viață
scenariu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Babbba ]

2007-05-22  |     | 



Cap 1. Intro

{ Locație: Într-un bar, la o masă, Baba, nebărbierit, stă singur și își privește absent ceașca de cafea goală, alături de un pahar de bere pe jumătate plin. În fundal, barmanul (o cunoștință veche), șterge preocupat un pahar și se apropie de client, încercând parcă să-i ghicească gândurile. Întinde mâna să-i schimbe ceașca de cafea. Baba îl prinde de mână, oprindu-l, și in momentul ăsta i se declanșează amintirile. }
[Zoom către ceașca de cafea]. [Fade out], [Fade in]. { Locație: Piața Dom-ului, Köln. }
(Vocea se aude peste zumzetul pieții, odată cu panoramarea imaginilor dinspre Dom înspre furnicăreala de oameni. Din panoramare, camera focalizează și aduce în prim-plan un grup de câțiva turiști, printre care și Baba, ce se apropie de un semicerc format din alți turiști în jurul a ceea ce pare o inevitabilă atracție.)
Vocea povestitorului (Baba)
L-am cunoscut în Köln. Îl chema Carlos.
Era tare chipeș tipul. De statură potrivită, subțirel, dar bine proporționat, avea ceva din trăsăturile tipic spaniole ale lui Banderas, doar că pe fața ușor alungită, ușor ridată de la coada ochilor spre tâmple, impozau o mustață tip "Dali" și un cioc a la D'Artagnan, încadrate de două cute adânci ce brăzdau obrajii, semn că omul știa să râdă și credeți-mă, când o făcea, dezgolea două șiraguri de perle într-un evantai capabil să molipsească o întreagă audiență la bună dispoziție, cu atât mai mult cu cât spiritualitatea lui nu era cu nimic mai prejos decât înfățișarea. În plus, deseori obișnuia să poarte monoclu și joben, pentru că trebuie să vă mărturisesc, în momentul în care l-am cunoscut era... baron.
Cam la două-trei zile figura baron, pentru că de fapt putea fi orice.
Arătarea, pentru că era o arătare, stătea în Piața Dom-ului, confortabil instalat într-un triciclu cu pedale supradimensionat, căruia-i personalizase pe post de șa un veritabil fotoliu din spătarul căruia trona o umbrelă galbenă, haioasă, cu ciucurei de culoarea oului de rață. Tabloul era completat de un frac rămas mic pe pieptul gol și păros, un papion negru și niște bretele ce asortau perfect un spielhosen verde luat peste o pereche de ciorapi de damă, din nylon, evazând în jambiere tărcate portocaliu cu alb ce descindeau într-o pereche de cizme de motocross cu talpă metalică și pinteni.
Într-una din mâini ținea un baston cu cap de fildeș sculptat, iar cu cealaltă fuma un trabuc imens cu o aromă suspect de plăcută. De ghidonul în formă de coarne, atârna oblic o plăcuță de înmatriculare ruginită pe care scria 01-K-ARLOS. Lângă el, pe un sandwich din carton V întors, scria în vreo patru limbi cu liere de-o șchioapă " VÂND MINCIUNI : 10 - ".
O grămadă de lume, turiști cu aparate foto atârnate de gât, copii, adulți, chiar nemți, făcuseră semicerc în fața lui și periodic, câte unul mai îndrăzneț, se apropia de el, plasând cei 10 DM în cutia de trabucuri, supradimensionată și aia, și după un dialog scurt între cei doi, monologul lui Carlos, urma inevitabil o cascadă de râsete și aplauze la scenă deschisă. Era o plăcere să privești, să asculți și să participi - mai, mai că uitasem de ce venisem : să vizitez Dom-ul. Bineînțeles, nu m-am putut abține - împins de curiozitate - și i-am oferit lui Carlos cele zece mărci, rugându-l să-mi spună o minciună, dacă se poate în engleză, să o înțeleagă și prietenii mei români. Surpriza a urmat abia acum, pentru că următorul dialog s-a purtat în cea mai curată limbă românească :

Carlos
Sunteți români ?...de unde ?
Baba
Nu se poate ! m-ai blocat ! Ploiești... București…
Carlos
Bine. Fiți atenți colea :
Eram la Londra. Cântam într-un bar de noapte. După show, m-am trezit că vine la mine patronul, transpirat tot de emoție , și-mi zice :
[Water transition, fade in] { Locație: un bar oarecare }
Patronul
Băi Carlos! Ești nebun ? Știi cine a venit să te vadă ?... e înnebunită după tine.
Carlos
Cine ?
Patronul
Regina!...i-a plăcut atât de mult cum ai cântat, că vrea neapărat să te invite la o plimbare cu trăsura
[Tranziție] { Locație: înapoi la dialogul din piață }
Carlos
Băi, pe cuvânt : cât a durat plimbarea, toată lumea pe stradă zicea arătând cu degetul :
" Uitați-l pe Carlos ! Cu cine-o fi oare în trăsură ? "
[Zoom către figura lui Carlos] (în fundal se aud râsete)
[Fade out. Fade in] { înapoi în bar, unde Baba povestește, iar barmanul și-a pus și lui un pahar de bere și îl ascultă stând în fața lui, dincolo de tejghea }
Baba
Ulterior am aflat că vorbea fluent 11 limbi. Nici până în ziua de azi n-am aflat ce naționalitate avea.
Când l-am întrebat, mi-a făcut cu ochiul, spunându-mi :
" - Mai contează ? " [Flash]

(Vocea continuă pe sequencerul de imagini care urmează.) [Fade in sequencer.]

Încet, încet, ne-am împrietenit. Așa am aflat destul de multe despre el și felul lui de-a fi, absolut de neînțeles nu numai pentru mine la vremea aceea, dar chiar și pentru cei ce-l știau mai demult, pentru că, oricât de ciudat ar părea, dat fiind modul lui absolut nonconformist de a se face plăcut și acceptat în cele mai felurite ipostaze și cele mai diverse cercuri sau ierarhii sociale, era un tip pe cât de misterios, pe-atât de sociabil, iar în virtutea faptului că era extrem de volubil, când venea vorba despre el, devenea brusc rezervat, schimbând cu abilitate subiectul, sau apelând la câteva subterfugii nestereotipe, originale, și bineînțeles poante bine plasate, ce distrăgeau focalizarea în cu totul alte zone. Omul avea haz orice ar fi făcut: dacă stătea la masă de exemplu, își alegea o poziție atât de originală, de o naturalețe zdrobitoare, perfect studiată și complementară indisolubil ținutei (absolut unice), adoptate în funcție de contextul în care se afla, scopului în sine și conjuncturii. Cel mai exigent critic de estetică abstractă, dacă ar exista așa ceva, presupunând că ar fi fost acolo, n-ar fi avut ce să-i reproșeze: totul era fix din decor, sub formă de contrast total, și orb dac-ai fi fost, tot l-ai fi remarcat. Părul lung, des, ondulat și platinat înspicat, prins de obicei într-o coadă fermă cu un fel de bandă arici neagră cu gri, ce lăsa o urmă de parfum necunoscut, ar fi băgat în faliment orice peruchier al unei case regale, sau un fotomodel s-ar fi simțit umilit instantaneu. Patroni de discoteci, cluburi, sau baruri, îi plăteau sume considerabile pe ascuns, numai să treacă seara pe acolo, pentru că avea mii de cunoștințe și amici. Nu plătea niciodată nimic. Practic se cunoștea cu toată lumea, sau mai exact, toți știau cine e Carlos și cine dorea cu adevărat să exceleze într-o noapte prin ținută, sigur avea ceva cumpărat de la el: dacă nu un articol vestimentar, măcar un ceas, sau poate doar ideea. Era inimitabil și surprinzător în același timp: cred că avea o garderobă imensă, iar
flau-market-urile (piețele de vechituri), erau pentru el punct ochit, punct lovit. Posesor al unui fler teribil, dintr-o ciudățenie banală, ridicol de banală chiar, vedea instantaneu o chestie ce, cu o debordantă ușurință și îndemânare o transforma în accesoriu, sau țoală. Improviza practic din orice și nu ți-ar fi dat prin cap niciodată. Creativitatea lui în materie, nu cred că ar fi putut fi întrecută decât poate de inventivitatea lui... copleșitoare.
Auzisem chiar că fusese solicitat de nenumărate ori de creatori de modă de prestigiu să li se alăture, fără nici un rezultat însă: nici n-a vrut s-audă... cu toate că nu bag mâna-n foc că nu făcuse bani și din treaba asta: era inepuizabil.
Cu femeile, pentru că orice ați fi crezut până acum: îi plăceau numai femeile, era exclusivist. Exclusivist în sensul că devenise foarte pretențios. O relație stabilă se excludea de la sine, iar o potențială parteneră de maxim câteva nopți, trebuia să fie ori o femeie foarte frumoasă, ori o femeie foarte bogată... preferabil însă ar fi fost și-și. Vârsta nu conta, atâta timp cât era majoră. Singur recunoscuse că nu și-ar complica existența niciodată și nu făcea asta dintr-o prudență exagerată, sau premeditare, ci pur și simplu așa gândea: n-ar fi făcut ceva ilegal neam, ba mai mult, fugea ca de "alte alea" de combinații și persoane dubioase, avea chiar o vorbă: "hai s-o tăiem!... cursă de șoareci". Era asaltat. Una peste alta, nu era zi de la Dumnezeu să nu fie sufocat efectiv de admiratoare, oriunde se ducea și orice ar fi făcut. Exemple?... luați-l p-ăsta:
Avea o pasiune pentru o discotecă din Ibiza, frecventată de spuma spumei în materie de milionari și femei pentru care cuvântul "miss" era deja ceva insignifiant, arhivă. Cam greu să impresionezi acolo, nu?
Nu și pentru Carlos.
Își făcuse din timp și în timp "blat" cu tot personalul discotecii, începând cu patronii care-l acceptau pentru ceea ce era în realitate și terminând cu ultimul piccolo, sau plasator.
Într-o parcare în care cea mai proastă mașină era Corvette, Lotus, sau Mercedes, ilustrul nostru iși făcea apariția pe un măgar pe care îl botezase Jonică, în memoria clipelor din copilărie când se uita lung după avioanele ce survolau cerul, în timp ce el păștea vacile și-și jura că n-o să moară văcar.
Toți ceilalți întindeau cheile să le fie parcate mașinile, el întindea căpăstrul măgarului parcangiilor:
Carlos
Te rog, ai grijă... și fă-i plinul. [Flash]
Într-o ținută de căpitan de iaht, dar desculț, cu o barbă albă cât toate zilele și niște ochelari de soare atât de mici că l-ar fi făcut invidios și pe John Lenon, un baston de mareșal și un chipiu din Legiunea Străină făceau instantaneu subiectul atenției tuturor damelor aflate în zonă, cu atât mai mult cu cât nu se uita nici măcar o secundă nici în stânga, nici în dreapta, condus fiind la masa dinainte pregătită și rezervată cu toate onorurile și bineînțeles... cu un singur scaun.
Cu prima sticlă de șampanie desfăcută, își muia una din batistele roșii din buzunarul de la pieptul sacoului, tamponându-și cu grație nedisimulată tălpile desculțe, sensibilizate parcă de praful imaginar, iar unul dintre plasatori, instruit în prealabil, se precipita dintr-o dată cu o cremă a cărei parfum delicat se simțea imediat, dar pe care Carlos o refuza ca pe un protocol mult sub standardele proprii, iar ca să nu se simtă jignit, comanda o a doua sticlă de șampanie pe care o oferea celui în cauză ca un umil regret pentru incident.
Evidența privirilor urmăritoare, arzând deja, se contura încet dar sigur prin rumoarea discretă ce se făcea tot mai simțită în special pe la mesele damelor aflate la vânătoare ...iar Carlos... nimic. Încă cu privirea fixă pe un pahar de șampanie din cea de-a treia sticlă desfăcută, deja scanase totul cu un sonar care știa cu precizie să identifice peștii și peștoaicele de adevăratele balene, văduvele de divorțate, scorpioancele de fecioare și disperatele de petrecărețe.
Cu cine pleca de fiecare dată însoțit, și câte, era numai o chestie de dispoziție momentană și niciodată pe iahtul lui, că n-avea nici măcar un colac, decât gablonțurile de la gât ce le oferea cu mărinimie, ori damelor cu pricina, ori personalului ce știa cu precizie că a doua zi vor primi un bacșiș gras, dar nu de la el, ci de la damele satisfăcute categoric de serviciile de noapte oferite: "room service" direct în patul clientului...

La prima vedere, Carlos ar putea părea un tip fals, cu toate veleitățile pe post de mască: gestică și epatări controlate, studiate în cele mai mici detalii, sau poate chiar un
"multi-inter-plex".
Ei bine, nu! Nimic din toate astea. Era pur și simplu un "true beliver" în tot ceea ce făcea, sau ce reprezenta, cu o abilitate ieșită din comun în a-și împrumuta ad-hoc orice personalitate, fără să se dedubleze în interiorul absolut "free" de orice influențe. Târziu
i-am înțeles mentalitatea, pentru că, așa cum lăsa cu nonșalanță comportamentul să-i fie judecat, printr-o nepăsare dezarmantă și aparentă superficialitate, tot așa în sinea lui era de fapt plin de sensibilitate, un "pur sânge" autoconvertit albastru, educat, manierat, dar excentric până în măduva oaselor din convingere, cu o naturalețe nativă, bioritmică chiar și vă voi demonstra imediat că n-am exagerat cu nimic, relatându-vă următorul episod:
Într-o zi eram la o cafea la Nadi, unul din prietenii mei din Köln, baterist în trupa de studio a RTL-ului, când ne-am trezit la ușă cu Carlos, în maieu tetra alb, cu o basma neagră pe cap, gen pirat. În loc de pantaloni, avea o pereche de izmene de armată românești, de-alea cu șireturi pe gambă, vopsite negru, prinse într-un brâu de piele d-ăla de ițari și în picioare cu patine cu rotile. De gât îi atârna un veritabil lanț de la WC, iar în mâini avea mănuși tricotate fără degete și o geantă de mască de gaze, probabil din al doilea R.M.
Transfigurat, s-a azvârlit într-unul din fotolii, aruncându-ne din buzele livide de emoție:
"- Dați-mi repede o pereche de pantaloni de stofă, o cămașă și-o cravată, nu mai am timp s-ajung la mine. A venit Carla!!"
Carla era fetița lui de 17 ani, o mândrețe de fată ca un bibelou, stătea în Bonn. Dincolo de orice închipuire, o iubea ca pe o zeitate...o venera. Toți știam asta. În nici două minute, a ieșit Carlos de la baie un alt om, impecabil. Eu unul nu-l văzusem niciodată așa: aproape că tremura, era mai palid ca porțelanul și, pe fața lui alături de tulburare, apăruseră doi licurici mici pe post de ochi ce radiau efectiv. Transmitea o fericire și o exaltare greu de imaginat. Eram șocat de-a dreptul: nu-l credeam capabil de sentimente. Clar: nu era Carlos ăla, sau poate tocmai ăla era... oricum ar fi fost, am simțit o reală plăcere să-l văd și așa. Am fost privați brusc de priveliște, pentru că a dispărut la fel de rapid cum apăruse, în mână cu pantofii mei pe care îi ochise de cum intrase.
Fără să vreau, am beneficiat în ziua aia de o plimbare pe patine cu rotile.
Să fiu sincer: ... n-a fost rău deloc.

Carlos nu putea fi asimilat actor de stradă, pentru că nu era. Era doar Carlos... și atât. Modul lui de a apărea, tranzita, sau dispărea dintr-un anumit decor nu făcea dovada unei rețete anume, din contră, purta amprenta unui ad-libitum în cu totul altă "metrică și ritmică" decât scriitura și orchestrația inițială. Într-un fel, prezența lui semăna cu o anacruză în mijlocul unei fraze muzicale, o notă într-un decalaj de timp peste bara de măsură și cu toate astea, coloratura ce o crea prezența lui în cadrul respectiv semăna teribil cu o semnătură, dar nu într-un colț al pânzei cum se face de obicei, ci chiar în centrul ei. Imaginați-vă de exemplu o pictură Alfred Gockel recunoscută pentru densitatea expresiei pe mediană, cu o substituție portretistică inechivocă fix în prim-plan. Din absurditatea suprapunerii în sine se diminuează mesajul de bază disipându-se în detalii relativ fără importanță, devenind incoerent, în contracurent cu substituția ce capătă astfel un contur precis, ieșind totodată în evidență. O ciudățenie abstract-concretă, dar atât de evidentă tocmai prin magnetismul compensator unor forțe de respingere interne și surprizei bineînțeles: surpriza unor nervi optici deloc familiarizați cu așa ceva. Nici distorsiune nu puteai să-i numești prezența, permanent plăcută de altfel, și-l acceptai așa cum e, ba chiar absența lui, odată ce te obișnuiai cu el, devenea un gol greu de umplut, iar animația la fel.
Carlos n-a pictat în viața lui, totuși cineva i-a oferit o sumă deloc nesemnificativă să-i facă o pânză. Știți ce-a făcut?: a găsit un bocanc tocit aruncat pe stradă, i-a smuls talpa cu cuie cu tot lasându-le acolo în talpă ostentativ, lipind-o cu un amestec de clei, vopsea și super-glue de o bucată de cearceaf pe care a mai aruncat niște bălării rupte cine știe de pe unde, cihlimbar, boabe de mazare tratate cu rășină epoxidică, spumă poliuretanică (de-aia de se pune la etanșarea ferestrelor), iar restul vopselelor le-a adăugat cu o stropitoare de plastic pentru copii. Folosind furtunul de la aspirator la pompița de desfundat chiuveta, "a ștampilat" apoi lucrarea de câteva ori, eliminând excesul de vopsea și...asta a fost: "Drum printre aparențe". A ieșit așa un fel de chestie în relief, dar să mor dacă n-avea logică. Clientul a fost extrem de mulțumit, ba a mai și plusat. Era categoric un snob...sau mai știi?... părea colecționar în orice caz. Eu și Nadi îi dusesem lucrarea, artistul nu putea fi deranjat... era extenuat.

Obișnuia să se plimbe frecvent cu bicicleta, nu înainte de a-și plasa o cocoașă imensă, astfel încăt i se dădea prioritate indiferent pe unde circula. Nu-mi aduc aminte să-l fi auzit plângându-se vreodată pentru vreo amendă, deși îl vedeai circulând cu ea pe unde te-ai fi așteptat cel mai puțin. Conformația lui sportivă, n-avea un kilogram în plus, se datora în mare parte faptului că nu ținuse în viața lui în mână un volan. Autoturismele erau pentru el doar un mod ingrat de-a înțelege comoditatea: le ignora pur-și-simplu, atât ca mijloc de locomoție, cât și ca elemente de epatare, iar dacă cineva s-ar fi străduit să-i demonstreze contrariul, ar fi auzit invariabilul "- Lasă să fie la tine, acolo", o replică cum aveam să aflu mult mai târziu: plină de dispreț. Îi plăcea în schimb să zboare. Mania lui pentru avioane avea rădăcini vechi și nu odată l-am auzit : "într-o zi..."... suspansul apoi creat era suplinit de brațele întinse pe post de aripi de planor... se metamorfoza într-un fel de "Mr. Jones". Și coama i se umfla când imita plutirea, iar nasul îi fremăta parcă primind botezul cerului... darnic în ziua aceea, pentru că în aer se simțea parfumul proaspăt al florilor de tei. De unde?... din coama lui Carlos.

[Fade out sequencer imagini]. [Fade in]. { : din nou la bar. }

Într-una din escapadele mele în Germania, dusesem cu mine să mai scot și eu un ban, o haină de blană de enot, trei sferturi, nouă, o ocazie pe care dădusem echivalentul a vreo 500 de mărci. Proastă inspirație! Când am ajuns acolo, tocmai venise partidul ecologist la putere și toate magazinele cu articole de lux din piele și blănuri naturale, aveau barate vitrinele cu afișe ce anunțau reduceri de până la 70%. Nu se mai vindea nimic. Era ca o furie generală și o antipatie profundă pentru cei ce mai purtau așa ceva. Am încercat s-o vând peste tot, chiar și la "puf" m-am dus cu ea... fără nici un rezultat însă. O profesionistă își oferise serviciile, "barter": s-o facem pe ea, întinsă pe jos, după care
să-i rămână ei. Am tăiat-o repede, mai ales că un aquarist deja se uita urât la mine.
Disperat, am apelat la Carlos:
[Tranziție către noua locație] { :Un apartament oarecare.}
Baba
Băi, ajută-mă și pe mine! Scapă-mă de blana asta.
Carlos
Cât vrei pe ea?
Baba
700... (cu tupeu)
Nadi
Vezi să nu! Visezi amigo!
Carlos
Nici 300 nu iei pe sărăcia asta. N-ai văzut "ce cald" e-afară? Te riști?
Baba
Mă risc... ce să fac...
(A luat-o, direct pe el și după nici două ore era înapoi... fără blană. Triumfător, a aruncat pe masă un fișic mototolit de bani, trăntindu-se apoi absent într-un fotoliu și examinând pe tavan o muscă imaginară.)
Nadi
Să nu spui că ai vândut-o!
Carlos
Moșule, (asta era vorba lui, în timp ce-și aprindea tacticos în vârful unui port-țigaret kilometric o țigară ca un cocean): practic nu am vândut-o, că nu mai aveam ce.
M-am dus cu blana și un umeraș cu picior pe care l-am înfipt drept în fața magazinului ăla de blănuri din Rudolph Plaza, am scos o cutie de șpray-uri
de-alea colorate cu care scriu punk-iștii pe garduri și-am început s-o mâzgălesc. S-a strâns lumea ca la urs. A ieșit imediat unul din proprietarii magazinului cu încă unul, sau cine-or fi fost, m-au luat pe sus cu cuier cu tot și m-au întrebat cât vreau să încetez cu circul ăsta.(?). Le-am spus că nu e constituțional ce au făcut, libertatea de opinie, etc: ...900, să mă scot și eu.
Baba
Păi, ai venit cu 1180, restul de unde, sau erau banii tăi?
Carlos
A!... restul sunt de la spectatorii care aplaudau și fluierau. Cam puțin, dar și reprezentația a fost foarte scurtă... nu m-au lăsat... nenorociții!

[Fade out]. [Fade in]. { Locatie: un bar }


Stăteam într-o noapte după program la o masă într-un pub oarecare din Köln. Nu era nici baua p-acolo, decât barmanul, eu de chiampalâu (îmi dădusem întâlnire de unul singur) și un neamț cam cherchelit la tejghea, care tot încercase să se bage în seamă cu mine, fără ecou. Văzând că n-are nici un succes, și-a deranjat butoiul cu bere dimpreună cu ce mai rămăsese din el și-o halbă plină, ofticat probabil că nu mai avea unde s-o bage și p-aia, venind taman lângă mine, bolborosind ceva în nemțeasca lui (foarte aproximativă la ora aia, ca si-a mea de altfel, indiferent de oră) la adresa mea. I-am răspuns cât se poate de politicos pe păsăreasca mea:
Baba
Iș bitte lașemi alain, iș biin rumanian, kaine șprehen zidoici, unt raus... grosse sherțe.
În secunda doi, tocmai mă trezeam făcând baie în berea neamțului, tâmpitul dracului, ce binevoise să mi-o toarne-n cap, alături de pseudonimul aferent :
Neamtu
Rumanian....shaize rumanian.
Ghinionul a făcut ca tocmai atunci să intre Carlos:
Carlos
Ce faci moșule... antrenament la înot?, după care s-a dus direct la neamțu cu pricina, ignorându-mă complet, bătându-l prietenos pe umăr : Gut!!... zer gutt!...shaize rumanian.
Din câtă germană mai știam eu la trei dimineața, în halul în care eram, cu berea-n ochi, în urechi și pe țoalele mele de scenă, printre altele: singurele, am putut totuși să surprind următorul dialog între cei doi, (traducere)
Carlos
Ce bine era pe vremuri...
Neamtu
Îhî... adevărat!
Carlos
Neamțu era neamț...nu ca acuma... nu mai au țiganii ăstia, ca ăla de-acolo (arătând spre mine) nici un pic de respect.
Neamtu
Așa e!
Carlos
Da' uite... pun pariu cu tine pe 50 de mărci, că eu dacă-i spun țiganului să se pișe pe masă, o face... de frică!
Barmanul :
Merge pariul și cu mine?... eu zic că nu!
Carlos
Merge!...
după care și-a deșurubat capul bastonului, scoțând un păhărel plin (numai el știe cu ce) și dând o dușcă pe gât: Scuzați-mă... să prind curaj.
Neamtu
Merge!...
Carlos
Þigoine!... pișă-te pe masă, că dacă nu, ...vezi bastonul ăsta?
M-am conformat... ce era să fac?... te pui cu nebunul?... în plus, îi eram și dator vreo sută de mărci.
Deși pierduseră câte 50 de mărci, nemții erau foarte încântați, manifestându-se zgomotos. L-am auzit apoi pe Carlos, întrebându-l pe bețiv:
Carlos
Mai ai bani la tine?
S-a căutat neamțu, s-a scotocit, și-a găsit în cele din urmă o fisă de 5 mărci:
Neamtu
Mai am!
Carlos
Uite, dar fii atent că-i pierzi și p-ăștia, pun pariu că eu, dacă mă piș pe tine, nu te ud.
Neamtu
He...he! da' ce ești tu?...scamator?...nu te cred
Carlos
Merge?
Neamtu
Merge! (…………………………..)
Neamtu
Shaize!... m-ai udat tot!
Carlos
Aruncându-i o fisă pe post de măslină direct în halbă:
Ce să-i faci?... Mai pierde omul!... apoi, agățându-mă din mers:
Hai bă să ne cărăm d-aici... la ăștia-n cârciumă e un miros dubios.
Baba
Stai bre că n-am plătit!
Carlos
Au zis că fac ei cinste... și să te ușurezi costă bani p-aici.
M-am uitat peste umăr:... păreau destul de nelămuriți.
Pe drum ce credeți că-mi zice?:

[Fade aut]. [Fade in]. { Locație: pe trotuar }

Carlos
Ne-am păcit. Moșule, dacă ți-aș cere 5 mărci și nu ți i-aș mai da înapoi, te-ai putea supăra pe mine?
Baba
Nu. Cred că nu...pentru 5 mărci, cine s-ar supăra? În plus, cred c-aș uita imediat că ți i-am dat.

Carlos
Păi, sări la cap... ce mai stai.
Baba
Na! te-ai scos?
Carlos
Perfect!... cu dreptul. Am vreo 2000 de amici numai aici în Köln.
Mă credeți, sau nu, așa a făcut. În vreo luna avea plus, peste zece mii numai din treaba asta. Nimeni nu i-a cerut înapoi nimic, niciodată.
E o chestie să fii sociabil în ziua de azi... am decis să fiu mai prietenos și eu.

[Fade out]


Cap 2. Una din trei

[Fade in]. { Locația: Apartamentul lui Nadi. Carlos, Nadi și Baba sunt îmbrăcați foarte ciudat, ca pentru un ritual grotesc. } (În fundal se aude o muzică sfâșietoare însoțită de incantații și tobe tribale)

Nu, nu e vorba de alba-neagra... nu se mai poartă, deși dintr-un punct de vedere, al lui Carlos, a fost tot ceva pe-acolo.
De ce? Veți afla imediat:
Cuvântul "fan" te duce cu gândul la un admirator, sau o admiratoare înfocată, dar în nici un caz la un concept sinistru: licitație de sclavi.
Din ciorchinele de "curtezane" ce se străduiau zi și noapte să-i intre definitiv în grații lui Carlos, se distingeau două distinse doamne blindate de impresii și nu numai, la competiție cu o africancă superbă, descendentă de șahazmazar. De niciuna nu putea să scape, îl terorizau efectiv cu cereri mergând până la căsătorie. Geloziile erau și ele la rang de cinste. Devenise insuportabil, așa că trebuia inventat rapid ceva, iar omul nostru ce s-a gândit?:
Sclav de serviciu, auto-ofertant: Carlos. Le-a băgat în cap la toate trei că trebuia răscumpărat de la o vrăjitoare bătrână care-l blestemase când era puștan să-i fie slugă toată viața, pentru că îi nenorocise fata din cauză că nu putuse s-o iubească, și aia, de inimă rea, s-a spânzurat. Era neputincios, iar baba care avea de gând să trăiască o sută de ani, n-avea nici o gară să-l dezlege de farmece decât dacă o convingeau să se mute de pe stradă, în propria ei casă. Era dispus să-și sacrifice libertatea de bună voie și nesilit de nimeni oricui s-ar fi găsit să-l scape de farmecele cotoroanței. Sensibilizate, toate trei grațiile, Afro fiind blat, s-au azvârlit în febra cumpărăturilor, fiecare în secret.
S-a mers la două capete. N-a pus botul decât una dintre impresioniste, cealaltă s-a lăsat: lovelele au învins pasiunea. Licitația s-a făcut însă pe față, în prezența martorilor: eu, Nadi, o capră ce trebuia sacrificată și o țigancă zbârcită și știrbă, atât de urâtă, că și Freddy Kruger s-ar fi speriat de ea. Unde-o găsise, cum o găsise, că nu știa o boabă de germană, era problema lui. Regia era cam în felul următor: baba trebuia să urle pe limba ei de câte ori era interpelată de către Nadi pe post de "translator", iar când în final îi întindeam foile, trebuia să pună degetul muiat în tuș pe ultima filă, după care ideea era să se ușchească, nu înainte însă de ritualul cu sacrificiul caprei. Protocolul și donația vilei în cauză, în Saragosa, fusese deja semnat, parafat, pe numele lui Carlos bineînțeles, urma chestia cu capra. Toate bune și frumoase, baba abia aștepta să se tilardească, era cam târșăloasă, o citisem eu, numai că scăpasem toți din vedere un amănunt: cine ia gâtul caprei. Carlos, cu un pocal în mână, pregătit să ingurgiteze solemn sânge de capră ca un veritabil vampir:
Carlos
Nadi, fă tu onorurile
Nadi
Du-te băă... ce te-ai țicnit?... n-am tăiat în viața mea o găină... dar-mi-te o capră. Babo!... treci!
Baba
Ce-aveți bre?... vi s-au strepezit creierii?... Doamne Maica Domnului, cum să fac așa ceva? , făcându-mi semnul crucii: m-am lăsat!
În momentul ăla, Contesa De Pârât Lovele, cam bănuind ce vrem să facem, a țipat, albă la meclă:
Contesa De Pârât Lovele
Eu nu pot să văd așa ceva!
... și-a tulito, probabil la toaletă, să se răstească la lavoar și să-și pudreze poponeii... era cam boșimană, da' cu suflet mare săraca...

Până și capra aia avea o mască de ziceai că face mișto de noi. Am profitat de degringolada iscată și-am evacuat la urgențe și capra și baba: babei dându-i viteză și capra înghesuind-o în baia cealaltă, după care mi-am oferit singur un pumn în nas, să lăsăm pe locul caprei și pe cămașa mea căteva picături viabile de sânge. Ce nu face omul pentru două săptămani pe an în Saragosa cu piscină-n curte și măgăruș la scară.
Cănd a revenit timid madama, rușinată parcă că s-a-ntors, se vedea că-i afectată, iar noi... răvășiți, sfâșiați de-a dreptul de grotescul situației, văzându-l pe Carlos cum bea din cupa aia ketch-up rece din frigider, știindu-l cât e de sensibil cu gâtul.
Când am plecat, dimpreună cu noua stăpână de sclavi în cinste, s-a auzit undeva în spate un behăit monstruos de tare. Am început care mai de care să tușim într-un brusc acces de gripă căprară...

[Fade out].

















Cap. 3. Din tainele marilor orașe, sau, nu tot ce zboară se mănâncă, nici p-acolo.

[Fade in]. { Locația: apartamentul lui Nadi }

Carlos
Bă!... voi ați remarcat ceva?
Nadi
Îî...(?)
Carlos
Din toți fraierii ăștia care se droghează, marea majoritate sunt d-ăștia de bani gata.
Baba
Logic. Sunt duși cu capul, paraziții.
Carlos
Neee!... alta e manevra. "E" fraieri gagiii. Babo, tu mai ți-aduci aminte cum era să pici de papagal în Hamburg?... habar n-aveai pe ce planetă ești! [Flash]

Adevărul e că avusesem o experiență care era cât pe ce să se termine prost de tot. Le-o povestisem tuturor prietenilor:
Fusesem angajat temporar să-i țin locul unui pianist sârb, la Cazinoul Mare din Aachen, care avea o problemă de sănătate. Un contract scurt de 9 zile, binevenit de altfel, că rămăsesem practic fără nici un ban. M-am dus, mi-am făcut conștiincios treaba în piano-bar-ul respectiv, până s-a întors titularul (avem niște legi nescrise: nimeni nu se bagă pe job-ul altuia, decât dacă este solicitat de cel în cauză), după care, evident, m-am dus la casieria cazinoului să-mi iau banii. Surpriză! Un funcționar din spatele ghișeului mi-a întins amabil doar pas-ul, spunându-mi:
Functionarul
Herr...!... keine petzal [Flash] { Locația: un ghișeu prin care se vede figura funcționarului }

... bălășcărind apoi ceva legat de "vizarea" vizei de lucru, etc. Mă rog... am lăsat-o moartă: dacă un cazinou gâlgâind de bani nu putea să plătească o sumă modică unui pârlit ca mine, invocând nereguli birocratice, clar așa trebuia să fi fost și sigur n-aș fi rezolvat nimic: nemților le-a crescut legea-n cap și n-aveam nici un interes să-i sucesc din urmă, că cine știe peste ce-ar mai fi dat: mai bine sărac pe stradă, decât "bogat" în doi pe doi, sau unu fără un sfert. Cert e că m-am trezit "raus", fără un chior, deja cu geana pe rele, gândindu-mă ce-aș putea să fac să produc la urgențe niște mălai, măcar să mă-ntorc naibii acasă, să nu-mi rămână hoitul p-acolo. Inspirația a făcut să mă-ndrept spre o cabină telefonică. Nici nu știam exact ce caut, da" am luat cărțile-alea de telefon pe care mă uitam de pampilică, când mi-au picat ochii pe un ziar, uitat probabil de cineva acolo. Pe ultima pagină, într-un colț, un anunț: " Club L.A.- Reepherbahn
Strasse- Hamburg, caută pianist R&B pentru două zile".
Cum măscăriciul meu să ajungi din Aachen în Hamburg fără o para în "punguța cu medicamente" letargiată de greva foamei?
Cu tupeu, m-am dus la gară și m-am suit în tren: ce-o fi, o fi!
A venit un moșulică controlor (parcă-l văd și-acuma: uscat și cu vreo două pauze prin "micul ecran" fără buze):

[Fade in]. { Locația: un culoar într-un vagon de tren }

Controlorul
Ticket bitte!
Baba
...no signal...
Controlorul
BITTE TICKET!
Baba
(avioane, țânțari)... [Flash]

[Tranziție water/sepia către sequencer imagini] { Locații: peronul gării, clubul L.A., clubul Copacabana }

S-a prins moșulică că era vrăjeală, chiar după ce i-am scos din sac un carton găsit pe jos undeva pe lângă gară, pe care scria: "ajutați un surdo-mut". M-a lăsat în plata Domnului..., deși, când am coborât în Hamburg, mi-a arătat semnul ăla care se făcea gladiatorilor, dar parcă nu era cu degetul gros, ci cu ăla mijlociu și nu era în jos, ci-n sus. În fine, ajunsesem, așa că nu mai conta: mi-am retezat și eu mâna dreaptă cu stânga, de la cot, ca un veritabil luptător de la Ploiești, deși ciotul rămas nu l-aș fi băgat în foc că însemna ceva în limbajul surdo-muților. Cu sacu-n spinare, am ajuns cu chiu cu vai în "St. Pauli", zona portuară a Hamburg-ului, un cartier rău famat.
Am găsit relativ repede "L.A.", un club drăguț pentru vaporeni americani. Patronul era și barman, o față haioasă cu niște buze groase ce complexau din plin liniile abstracte, indefinite, ale lui moșulică din tren.
M-am gândit din servă: "legea compensației!... e de bine...", și așa a fost: marinarii erau generoși nu numai cu distracția, dar și cu șpaga oferită pianistului, mai ales după ce
se-mbătau cântând... nu mai conta ce. Eram fericit dimineața făcând inventarul verzișorilor... mărcile-alea nu mă inspirau deloc, dar pe când să mă obișnuiesc, s-a „mertinat” cântarea, că l-a angajat temporar chiar pe unul din marinari. Fie vorba între noi, avea și de ce: rupea ăla pianu-n două. Lovit în orgoliul meu propriu, ce mi-a trăznit prin girofar?: "tot sunt aici, văd că e rost. Nu se poate să nu găsesc eu ceva de ronțăit". Și-am găsit. Într-un fel a fost un "din lac în puț":
Am auzit din stradă. Jurai că-i bandă. Muzica răzbătea dintr-un club "Copacabana". Când am intrat, am paralizat: nu era nici o bandă (deși-ntr-un fel era), cântau unii cât se poate de live, pe o scenă improvizată într-un colț, dar atât de periculos, că te cuprindea ritmul direct "cu sec", indiferent ce "blind" ai fi fost. Erau brazilieni: tobarul, basistul, clăparul și ghitaristul, iar saxofonistul, un tip cu părul alb până la brâu, era francez (cum aveam să aflu un pic mai târziu). Cred că m-am așezat mecanic pe un scaun la bar, stupefiat efectiv: nu mai văzusem și auzisem așa ceva. Când au făcut pauză, perplex încă, m-am trezit cu ei cocoțați în jurul meu pe scaunele de la bar discutând aprins într-un amestec de germano-francezo-braziliană și râzând în hohote. Cred că aveam o față tâmpă rău, că unul dintre ei mi s-a adresat cam așa:

Pianistul
Ești bolnav de deces?... după care toți s-au prăpădit de râs
Baba
?... de unde până unde?...revenindu-mi așa un pic
Pianistul
Păi te vedem cu sacul mortuar după tine. Sau ai curățat pe cineva? Ai vreo mină acolo, să știm să fugim...(după care iar s-au stricat de râs).

Adevărul e că aveam pe post de bagaj, un sac de golf, care din cauza clapei ce-o căram mereu după mine, arăta ca un mic sarcofag.
Dumirindu-mă:
Baba
A!...nu,... e clapa.
Basistul
- Clapa cui?... (râdeau se simțeam că se scutură barul).
Ofensat a doua oară într-un timp atât de scurt, m-am dus direct la pian și le-am cântat un fragment din "The Girl From Ipanema", exact așa cum îl învățasem după partitura originală din România. Fălos, m-am ridicat apoi de la pian, întrebător:
Baba
E!?... v-ați convins?...era o liniște totală, în care s-a auzit numai vocea clăparului:
Pianistul
- V-am zis eu că-i cioclu!?
Abia p-ormă isteria a fost generală, după care s-au suit din nou la instrumente și-au cântat o piesă atât de mișto, că numai pe la mijloc am intuit că era adevărata fată din Ipanema.
Îmi trecuse: și de piane, și de orgolii... și de tot.

Pe pianist îl chema Pi, iar pe tobar Gio. Era cârciuma lui. Mi-a zis că mă angajează, dar nu clăpar, ci basist, mai exact să suplinesc basul, făcându-l pe clapă, după ce rămâneau ei fără. În fiecare noapte, pe la 1, basistul cădea mut de beat printre vreo 15 sticluțe de bere, ce se tot adunau în jurul lui pe scenă, până deveneau pentru el un fel de Fata Morgana sub formă de pat. Îl adunau de pe jos, și-n secunda imediat următoare, eram "back in business". Azi așa, mâine așa, deși îmi venise destul de greu la început să mă adaptez la stilul lor: ciudat, îmbârligat, dar plin de culoare și de o ritmică debordantă, asimetrică, cu puțin efort, m-am încadrat. Cântam practic în fiecare seară de la 1 la 3-4, după care stăteam cam o oră cu noii mei prieteni la râsuri și la bancuri.
Faptul că fusesem acceptat în grupul lor, tocmai îmi fusese confirmat chiar în noaptea aia de Gio care mă anunțase că pe viitor, deoarece îmi învățasem repertoriul, devenind indispensabil, salariul meu va fi de 100 de mărci pe zi. Eram realmente flatat de apreciere, motiv pentru care nici nu comentasem niciodată faptul că după show, mă rugau numai pe mine să-i duc ghitara basistului în camera lui de la hotel să studieze a doua zi, pentru că ăla, mort de beat, și-o uita mereu pe scenă.
Așa făcusem tocmai și-n noaptea aia. Nu era niciodată în camera lui ăla, iar camera mereu descuiată, într-un hotel în care stăteau numai prostituate și tot felul de ciudați. Chiar mi-era un pic teamă, nu cumva să i-o șparlească careva și să pice măgăreața pe mine. Mă dusesem în camera mea, un pic mai mare ca un compartiment de tren și mă trântisem așa îmbrăcat în patul de campanie. Mă uitam tembel pe tavan, folosind umil bruma de acreditare circumvoluționară din dotare: "cum Doamne Iartă-mă m-or fi plătit ăștia numai pe mine cu suta de porc, când noi eram acolo vreo 7 speriați, iar clienți: "stai că vin acuma"?. De unde? Mi-am pipăit instinctiv buzunarul de la piept, unde țineam în permanență un briceag multifuncțional (d-ăla cu șurubelniță, furculiță, etc) și m-am îndreptat teleghidat direct la ghitara colegului basist. Trona neatinsă pe pat, exact cum o lăsasem cinci minute mai devreme. Toate ghitarele au un plexi-glass pe față, prins în niște șurubele mici, pe care le-am deșurubat tacticos dintr-un inexplicabil impuls. Curiozitatea mi-a fost satisfăcută: uite-așa /////////////// stăteau pliculețele cu droguri aliniate înăuntru... M-am albit instantaneu și m-am muiat de ziceai că m-a frecat o centrifugă cu "Cocolino". Vin și-ntreb: cine pasca mă-si m-ar fi crezut pe mine vreodată, că habar n-aveam ce căram noapte de noapte? Mă luau ca din oală și picam de crăcănici, da’ io făceam servicii, fir-aș al ploșnițelor să fiu de bou!
M-am volatilizat din cocină c-o viteză de și Amstrong la decolare ar fi avut un gol în stomac. Nu știu când am ajuns la gară, nu știu când m-am suit în orice tren, știu doar
că-n Frankfurt mi-au revenit cât de cât imaginea și sonorul, dar îmi tremurau crengile și macaroanele atât de tare, că n-am fost în stare să mă dau jos din tren. Noroc că la Köln era cap de linie. Când m-am dat jos, de zăpăcit ce eram, am pupat un stâlp d-ăla de iluminat: am zis că-i moșulică de la dus. Cucuiul mi-a adus aminte a doua zi că făcusem o gravă confuzie, în timp ce tocmai îl tamponam cu o palmă peste:
"Doamne!..., rău e să fii prost... mai și doare". "-AU!"
[Water Transition] [Fade out sepia/sequencer imagini]

[Fade in] { Locația: apartamentul lui Nadi }
Baba
Da bă! mi-aduc aminte. Era s-o fac fiartă.
Carlos
Exact. Uite ce m-am gândit:
Ce-ar fi dacă am înființa o clinică de dezintoxicare cu efect scontat "hundred per cent naturistă" și rezultate garantate, dar numai pentru fasonați?
Nadi
Ce-ai bre?... te-ai cealapit? de unde bani, de unde spațiu? de unde aprobări?
Carlos
Nee... nu vezi în spațiu.
Baba
Adică?
Carlos
O facem pe-un iaht de-al lor, îi spunem "experiment" și le servim spălături stomacale, direct din valurile mării. Adunăm toți fugiții, punem baștanii să cotizeze că le scăpăm odrazlele de necaz, măcar o perioadă, că n-or să aibă de unde să-și cumpere aranganalele, angajăm două, trei infirmiere, afro prima, iar noi ne facem viața.
Nadi
Să știi că s-ar putea să pună botul câțiva. Ce-ar avea de pierdut? În plus, cine ne-ar putea judeca că cel puțin am încercat?
Carlos
Dați anunțuri la ziare și Nadi, crezi c-ai putea aranja un interviu la TV cu Dr.Carlos?
Nadi
Posibil... să încerc. Dăm și două numere de telefon....d-alea?
Carlos
Hai!
......................................................................

Nu s-au primit aprobările niciodată, în schimb, interviul televizat cu Carlos a fost un dublu succes: am putut urmări un teatru scurt de cea mai bună calitate, iar în conturile aferente numerelor de telefon s-au înregistrat donații de fix 18150 de mărci, folosiți ulterior în scopuri caritabile: o excursie de documentare în Nepal, pentru noul proiect: "Institutul pentru Pace Spirituală".
Ne-am întors de acolo cu o grămadă de poze...
Nici Dracula Park nu arăta mai bine...

[Fade out].



Cap. 4. Institutul pentru Pace Spirituală

[Fade in]. [Tranziție de la o foto B/W (arătând un grup de șase cățărători cu niște imense rucsacuri în spinare, urcând în șir indian pe o potecă de munte), la exact aceeași imagine în mișcare] (grupul urcă în liniște, - se aud doar pașii și câțiva din ei gâfâind din greu)
[pe fundalul imaginilor, povestitorul continuă nararea] { Locația: Nepal - zona de munte }

Institutul pentru Pace Spirituală, ar putea fi chiar Nepal-ul, dar nu ca zonă geografică neapărat, ci mai degrabă ca fenomen de ansamblu, privit ca o experiență "once in a lifetime". Dacă vrei cu adevărat să-nțelegi ceva din minunățiile și liniștea aproape ireală oferită, atunci descoperirea lor trebuie făcută pas cu pas. Și pentru asta îți trebuie condiție fizică. Practic totul ți se destăinuie din mers: alături de o călăuză bună, care știe cu precizie să-ți evalueze forțele dintr-o privire, explorarea devine dincolo de o reală plăcere, un sistem de purificare indescriptibil fără experiența în sine. Tocmai de aceea nu voi insista prea mult asupra fenomenului, riscând poate să fiu un pic egoist, dar: se merită încercat.
Hukala și Perry erau ghizii noștri. Practic "caravana" era formată din cei doi, noi: adică Carlos, Nadi, Afro și eu plus un munte de provizii înghesuit în șase rucsacuri: două "London-bus", adică supraetajate cu freză (au o curea prinsă de frunte), două "luft" (fit umeri-șale) și două "batuma" cu echipamente de urgență: folii impenetrabile ger-apă ("fortărețe"), truse prim-ajutor, extractor de venin, butelii gaz supracomprimat, cordeline, piloni, pioleți, petzl oscilanți și ficși, bețe trekking, inox-ul aferent gătitului și ingurgitatului de campanie, alte acareturi strict necesare.
Practic Nepalul este de două feluri: "accesibil" (jos-moderat sus) și "nici să nu te gândești", dacă nu ești alpinist profesionist. După o privire care ne-a tăiat în două, a lui Hukala, ni s-a sugerat destul de diplomat și cu un tact desăvârșit, varianta de duminică. Dar cu cine să te-nțelegi? Cu Carlos?-...Neee… n-ai să vezi…!:


Carlos
Dacă tot am venit pân-aici, măcar să fiu aproape de purificarea absolută!... Vreau cât mai sus!
Baba
Stai bre oleacă!... ție nici Everest-ul nu ți-ar ajunge la cât de păcătos ești.
A fost un argument decisiv, a lăsat-o mai moale:
Carlos
Urcăm cât poate să ducă Afro.
Umilințele au început chiar dintr-a treia zi. Mai întâi am început să ne rugăm de Afro:
Nadi
Nu simți așa un pic că ți se rupe filmul?
Afro
Poate vouă!
Era de belea nepoata. Și ea, și călăuzele, care mai și cărau cam de două ori cât noi. Aveau un stil de-a trage de londoneze și cu fruntea, într-o înclinare care sfida orice lege gravitațională, dac-or fi mai multe, așa c-am adoptat altă tehnică destabilizatoare. De disperare, bineînțeles:
Nadi
Babo!... nu ți se pare că Afro s-a îngălbenit așa un pic?
Baba
Parcă, parcă...
Carlos
De unde bă! De când am acrit-o jos acolo cu sexul slab, e mai neagră. Cine m-o fi pus? Nu mai subestimez niciodată orgoliul femeilor.
Afro
Mă uit așa la voi și văd trei purceluși de Guineea... nu numai la culoare.
Carlos
Auch!
N-a ținut nimic. Ce să facem?: ne-am dat bătuți. Primul care a cedat, am fost chiar eu, întinzându-mă cât eram de lung pe jos cu batuma peste mine, într-un exces de neputință:
Baba
Eu de-aici nu mă mai mișc. N-aveți decât să mă lăsați așa.
Aveam senzația că toată munca mea asiduă de ani și ani, de colectare a gudronului din țigări se dusese de râpă. Dezarmant.
Carlos
Excelent. Am mai scăpat de unul. O să se-mpartă spiritualitatea mai bine.
Nadi
Asta e! Facem popas... n-avem ce face: de tine ne-am fi lipsit, dar nu putem să ne lipsim de batuma.

Baba
Mulțumesc. Sunteți drăguți. Să-nțeleg că dacă-i dau drumul la vale, ne-ntoarcem toți după el?
Nadi
Îți place să dormi în aer liber? Am rezerve că te va primi Afro în cortul ei.


Uitându-mă cu coada ochiului la Afro, am început să țin instinctiv de una din curelele batumei și cu dinții... o asigurare suplimentară că nu voi face țurțuri în noaptea aia sub cerul liber, mai ales că odată cu gerul începea să se lase o umezeală cețoasă care-ți invada intimitatea dincolo de piele.
Respiram toți destul de greu. O rarefiere a aerului deja se făcea simțită, deși eram departe chiar de jumătatea drumului. În plus, oboseala și lipsa de antrenament își spunea cuvântul. Clar, nu era de noi nici măcar tentativa de-a urca mai sus. Deși seara se lăsa cu repeziciune, am mai apucat să văd dexteritatea cu care Perry și Hukala aranjau montura campusului. Se mișcau ca niște feline, fără un cuvânt, rapid, fiecare știind cu precizie ce are de făcut, nici n-ai fi zis că tocmai urcaseră cu zeci de kilograme în spinare câțiva kilometri buni. Erau de toată admirația nu numai pentru rezistența ieșită din comun, dar și pentru modul cum știau să-și dozeze energia. Ritmul impus de ei la urcare, era rodul unei reale experiențe, ce-ți conferea ție ca novice un sentiment de siguranță ce suplinea cu brio senzația de disconfort pricinuită de efortul susținut. Ne minunam în tăcere de priveliștea de dedesubt în contrast cu ceea ce era deasupra noastră: totul devenise ca o insulă ce se micșora treptat, deoarece umbra nopții înghițea rapid detaliile rămase în urmă ca un flux imens al unei mări liniștite. M-am gândit fără să vreau la Marea Neagră, spunându-mi că dacă scap întreg din experiența asta, mă voi duce să m-agăț de-o geamandură ( a mai prima ) și jur c-o să mă căsătoresc cu ea. Am adormit în botezul valurilor adulmecând mirosul algelor ce-mi mângâiau gâtul și obrajii. Cu senzația asta m-am și trezit. În realitate, era doar mâna lui Afro care se chinuia de câteva minute bune să mă readucă în simțiri. Se luminase de ziuă. Când mi-a dat vestea, am putut citi pe fața ei de obicei impenetrabilă, o îngrijorare ce trebuie să fi avut un motiv serios:
Afro
Am rămas singuri noi trei. Carlos, Perry și Hukala au dispărut cu londoneze cu tot. Toate proviziile de mâncare erau acolo. Mai avem doar vreo doi litri de apă.
Baba
Ce-i ăsta? Un banc de prima oră?
Afro
Uită-te și tu!
Am simțit că-mi crește brusc adrenalina. Așa era! O cumplită senzație de frustrare a pus stăpânire pe mine, văzând locurile goale, unde c-o seară-nainte impozau cele două corturi ale călăuzelor și londonezele. S-a apropiat și Nadi:
Nadi
Nici urmă. Nebunul ăla de Carlos a văzut că nu mai putem și i-a convins pe demenții ăia doi să continue escaladarea în trei, la prima oră, fiind probabil convinși c-o să găsim drumul înapoi. Îl cred în stare! Ce facem? Mergem după ei?
Baba
Da mă!... dar nu sunt sănătoși! Puteau să ne lase și nouă niște conserve, cafea sau ceai măcar. Ce naiba facem? Ne batem joc?
Afro
S-or fi grăbit și au uitat.
Nadi
Eu zic să ne-ntoarcem... e mai înțelept așa. Unde să mai urcăm? Nu vedeți că nici nu se mai văd? Și dacă e să urcăm, cu astea ce facem? Ați uitat cât de greu e? Să le lăsăm aici, iar nu e o soluție... sunt închiriate toate. Probabil costă o avere. Nu mai spun că avem nevoie sigur cam de tot ce ne-a rămas. Doamne... ce nebuni!... nebun și eu că m-am lăsat târât în dilimăneala asta!
Afro
Mă rog... nu e timpul de reproșuri acum. Eu subscriu să coborâm. Trebuie să găsim poteca pe unde am venit. Am memorie bună a locurilor pe unde am trecut. Odată ajunși, am eu ca femeie și ac de cojocul lui Carlos. Nu se face așa ceva... mai ales între prieteni. Abia acum sunt neagră dacă chiar vreți să știți, dar nu că ne-a lăsat aici, ci pentru că e inconștient. Mi-e frică pentru viața lui. Se pune cu localnicii? Pentru ăia muntele e o a doua casă, nu și pentru el.
Nadi
Stai liniștită! Din câte-l cunosc eu, sunt sigur c-o să se descurce, dar până la o limită. Ideea e că nu sunt așa sigur că-și cunoaște limita aia. Sau poate... tocmai aia vrea să afle. Eu nu-l condamn, dar, hai să ne întoarcem, n-avem timp de pierdut.

Am strâns în mare viteză și-am coborât preț de aproape o zi exact pe unde-am venit, până la liziera pădurii, în care ne-am cramponat să intrăm deși soarele apusese deja. În secunda doi: ne-am rătăcit. Ne-am instalat corturile cât mai apropiat, instinctiv cred... de frică. Tot felul de sunete, care mai de care mai bizare se amestecau cu trosnetul crengilor cu care făcusem focul să ținem animalele sălbatice la distanță. Habar n-aveam ce animale puteau fi prin zonă, dar paza bună trece primejdia rea. Ne-am trezit toți trei în cortul lui Afro, claie peste grămadă, dar mulțumiți că scăpasem nevătămați de o noapte de coșmar, deoarece nu o dată ceva, sau cineva se împiedicase de sforile de la cort, iar niște umbre exagerate și diforme se vedeau când și când proiectate pe pânza cortului de focul ce amenința să se stingă. Nici nu ne-am gândit să ieșim vreunul din cort să vedem ce naiba e. Strângeam doar cu putere un cuțit de vânătoare gata pregătit în eventualitatea unei vizite neanunțate înăuntru și ne rugam fiecare pe limba lui. Am constatat cu stupoare că nu visasem și nici închipuiri nu avusesem: celelalte două corturi fuseseră realmente culcate la pământ, iar batuma și celelalte două luft-uri răvășite.
Peisajul era sinistru, dar nu lipsea nimic. Trebuie să fi fost vreo vietate, mare de altfel, care căuta de mâncare. Noroc că n-avusesem... altfel, cine știe... poate i se deschidea apetitul și la ceva fraged. Ne-am recules câteva clipe, după care am tăiat-o într-un veritabil șir indian cu Afro în față, pentru că părea singura care mai știe cât de cât ce face. Eu unul recunosc, cu orientarea "turistică" sunt varză: nu de puține ori se întâmpla să mă rătăcesc chiar în orașe mari, darămite în pădure. Mergeam de ore. Nu se întâmpla nimic: doar copaci, tufișuri, nici o cărare nicăieri, dar nici nu păream să ne învârtim în loc, pentru că solul nu mai era în pantă, ci devenise drept, iar copacii deveniseră mai diversificați, deși cu excepția câtorva specii, printre care și câțiva aluni sălbatici (pe care-i răcorisem într-un exces de vandalism de foame), altceva nu recunoșteam. Am avut nu o dată senzația că nu suntem singuri și tocmai când mă munceau mai abitir gândurile-astea, înlocuindu-le pe cele de foame, am văzut la nici cincizeci de metri undeva în față o mișcare clară. Nu puteam să-mi dau seama ce e, din cauza tufișurilor, dar și Afro remarcase ceva, pentru că ne-a făcut semn să ne lăsăm pe vine și să nu facem nici un zgomot. Am înghețat: era cred un soi de pisică sălbatică cam cât un râs de mare, cu niște mustăți pline de sânge, ce tocmai devora o căprioară. Ne simțise și ea, fixându-ne cu doi ochi nu tocmai pașnici. Era încordată și nemișcată, dar se citea în încordarea ei, că nu pentru mult timp. Cred că își evalua deja noua pradă, când, deodată, privirea i-a fost atrasă brusc de un zgomot puternic ce venea din niște tufișuri la vreo sută de metri în stânga. A rupt-o la sănătoasa, odată cu noi de altfel, aproape în aceeași direcție, adică opusă zgomotelor cu pricina. Motivul? Simplu: nu văzusem prea bine, dar ce venea din spate era mare rău și nu părea să fie singur. N-am mai stat să ne lămurim, ba chiar aș îndrăzni să afirm că nici unul nu era curios deloc să afle. După un sprint destul de caraghios cu toate alea-n spinare, cu limbile scoase, ne-am regrupat cu spatele la un copac imens, punându-ne pavăză ca niște scuturi batuma și luft-urile. Printre gâfâieli,
l-am auzit pe Nadi:
Nadi
Ce copaci idioți. N-am văzut unul să te poți sui în el.
Baba
Și?... crezi c-ai rezolva cumva problema? Orătania, sau ce naiba o fi, odată descoperindu-te după miros, nu va mai pleca în veci știind de papa sus. Asta în eventualitatea că nu e una de-aia de se suie după tine. Brrr... o fi vreun tigru?... prea era mare chestia. Și panarama aia de mâță a tulit-o la urgențe. De noi nu părea să-i fie frică.
Nadi
Habar n-am. Dar să sperăm că s-a luat după ea, nu după noi... sau poate-a rămas să ia desertul în locul mâței.
Baba
Cel mai probabil. Mai bine ne luăm viteză, că poate nu se satură.
Afro
Știți ceva? Dac-o ținem tot așa, cu lașitatea, nu cred că scăpăm d-aici.
Baba
Ai dreptate! Mamă, mamă ce friptane trăgeam din căpriorul ăla.
Nadi
Aveți sânge în voi? Hai să ne luăm dreptul.
Baba
Cu mâța m-aș fi riscat. Dar cu chestia aia, nu știu, zău...nici măcar nu știm cu ce ne confruntăm. Propuneri!
Afro
Demontăm scheletul unui luft și ne înarmăm cu tijele de aluminiu. Nu mai fug. Gata! Fie ce-o fi!

Ne-am pus pe treabă. Deja știindu-ne uniți, eram hotărâți să riscăm înfruntarea. În fond și-n definitiv ni se părea singura șansă viabilă. Fuga nu părea nici măcar o soluție de compromis, ar fi fost doar o amânare a aceluiași sfârșit "glorios". Lupta pentru supraviețuire are alte reguli și noi tocmai începeam să le descoperim. De ce ne pregăteam, de-aia sentimentul de frică devenea tot mai confuz, lăsând loc unei palete de simțiri simultane: un calm rece, rațional, amestecat cu un fel de îndârjire calculată și încredere că acționând în "haită", șansele vor fi de partea noastră. Treptat se instala și un fel de instinct de prădător. Ne transformasem oarecum în animale, dar niște animale calculate, beneficiind de atributul unui limbaj comun, acționând din instinct și cu hotărâre. Îmi venise în minte chiar înainte de asalt, celebra replică din "Cei trei mușchetari" : "toți pentru unul, unul pentru toți" simțind alături încă două suflete la fel de motivate. Într-o mână cu cuțitul, în cealaltă cu tija luftului, ne strecuram în tăcere, apropiindu-ne tot mai mult de locul impactului. Þineam toți trei aproape, cu Afro între noi. Începuse deja să se însereze. În momentul în care am auzit primele foșnete de frunze călcate și vreascuri rupte, semne de mișcare în față, am simțit simultan în nări un miros cunoscut. Mai multe umbre se profilau intermitent în spatele unui pâlc de tufișuri. N-am mai stat pe gânduri, era deja tardiv: urlând cât ne țineau bojocii, ne-am năpustit toți trei învârtind în aer țevile, sărind practic peste tufișurile care ne despărțeau de... Carlos și cele două călăuze. Surpriza n-a fost decât de partea noastră:
Carlos
Băi indienilor! Dacă mai stăteați mult, riscați să mâncați friptura rece. Uite, noi ne-am predat,
fluturând un băț în vârful căruia legase ostentativ o batistă albă.
Șocul revederii a fost atât de mare pentru noi, c-am căzut toți trei în cur, iar Afro, într-un echer perfect cu mâinile pe genunchi, aruncând săgeți din priviri, printre gâfâieli:
Afro
Lasă... că ți-o arăt eu!

Abia atunci am remarcat în mâna lui Perry un aparat ciudat. Ulterior am aflat și misterul reîntâlnirii deloc întâmplătoare: toate "rucsacurile" aveau în scheletul de susținere niște emițătoare ultramoderne, făcând cunoscută poziția fiecăruia în orice moment prin receiver-ul aflat în posesia călăuzelor. Regia fusese conspirativ pusă la punct de Carlos cu ghizii, anticipând cu precizie ce vom face și fiind urmăriți îndeaproape pas cu pas, cu scopul de-a ne oferi acele clipe inedite: un fel "de-a șoarecele și pisica", atâta doar că mâța sălbatică, fusese cât se poate de autentică, motiv pentru care n-au vrut să riște și au intervenit imediat. Că nu ne-am prins noi... asta e cu totul altă chestie.
Oricum, în noaptea aia, Afro ne-a răzbunat pe toți în cortul lui Carlos. Nici sălbăticiunile nu s-au apropiat de-atâtea urlete... și gemete. Călăuzele s-au retras discret... de data asta: pe bune.
A doua zi, cam pe la prânz, când am binevoit toți să ne trezim, Carlos părea cel mai obosit și mototolit dintre toți. Am citit în ochii lui însă bucuria unui scop atins. Prin crăpătura cortului, un arămiu de o imobilitate aproape ireală lăsa să se ghicească niște forme de o nespusă frumusețe: aproape că puteai intui... pacea spirituală.

[Fade out]


Cap. 5. Pană de... curent, constituțional: aferent
(*jargon)

Carlos
Hai bă la mare! Toți văcarii cântă prin toate cârciumile, numa' voi fasonații stați și mucegăiți ca mâcâgăii la ușa procoveniei. Cotețari! - numa' la voi vă gândiți... Uite!- Afro a văzut "Marea" doar în cada de la mine din pat.
Nadi
Ce zici mă acolo?... iar ți-a rămas miez de covrig în măseaua aia de minte cariată?... nu știi că ne-au ciordit instrumentele cu bus cu tot în Hamburg?
Ce-ți pasă ție?... tu ghilabadești doar la piculina lu' Pârâta, care imediat sare la cap: fără-număr... că-i gâdâlicioasă. Unde le-oi găsi măi frate, că eu numai de sărăcii și nașpet-uri am parte...
Baba
Diliți și voi altele de la grococăi, doar n-or dormi cu ele-n spielhosen, ce-s paraghiorlance de duminică?
Carlos
Aici are și el... Când ți-am băgat-o pe țeavă pe coconeața de Rosy, făceai tarantele că "-ce-i pătlăgica aia?". Na! ți-a suflat-o aschilopatul ăla de Peter, care vă căra vouă aranganalele și boxele. O fi prost acu', de-i cară bidoanele și diplomatu' lu' Cârpă-n Cur? Gemea gagica de impresii: l-a făcut om p-ăla, numa' ca să-ți dea ție peste bot. Am sărit și eu din schemă la faza asta, bașca...
Nadi
Mai dă-i bre niște sirop de tuse lu' ăsta, nu vezi c-a-nceput să strănute cu camuflaj de interes. I-a picat pe mine... zi bă Babo și tu ceva: ia-mi-l din cârcă!
Baba
Gargarează tu niște scule și mergem. Și-așa o cam ardem pe uscat p-aici... sau, Nadi, hai mai bine să-nchiriem de la fâsâitori.
Carlos
Nu e rea ideea! știu eu unul care mocaiește niște cardeluri. Manglitorul le ține degeaba-ntr-un beci, da' o să vrea să-l canonisim și pe el.
Nadi
Or fi alea de la noi?
Carlos
Ei, na! Sunt niște sperieturi de la baru' lu' Spânzuratu'... ăla de și-a pus ghiaua pe măclău când s-a dus pe tobogan.
Baba
E de gașcă gagiu? să nu ne trezim cu vreo supapă arhivată după noi, că fac păpădie la limitrofă.
Carlos
Dacă vedem că nu răspunde la interfon, îi dăm cărăbăneală la purtător.

Nadi
Nu merge! o să-și ia și tarapanalele. Pe ce mai ghilabim p'ormă?
Carlos
Niet! că-l dăm în primire cu mangletu'.
Baba
Dă-i o sârmă. Vezi dacă dă la pace.
Carlos
Hai că-l sun acuma, da' mai guițați și voi dac-o dă cotită, deși mă-ndoiesc, că știu sigur că-i e boc.
Nadi
Fă-l la dințișori!
.....
Carlos
Alo! Sifonarule, Carlos la telefon...
Dap și la noi tarapanalele-alea de le-ați meșterit de la Macaroni... da mă, de la Spârcâitu... vreo două luni... mergem într-o cântare în România...
poți să vii și tu... ai coteț, papa și restul mai diclim pe parcurs, dacă merge paranghelia... (la celălalt capăt al firului o voce zgâriată, nu se întelege)…
Mamă, da' ce te-ai haladit... de unde?.... stai să fac vocalize cu gagiii:-
(adresându-ni-se în șoaptă) - Se lasă greu, zice că vrea o tonă juma, sau să-l scăpăm de patru "ya-mmie" cu opt lămâi și ni le-nghesuie și p-alea de tot.
Baba
Ia-ntreabă-l: sunt gonflabile?
Carlos
Nu mă, cică sunt Rolex-uri da-vero, da' le-a luat urma unu' de la asigurari și trebuie să le scape pe jos.
Nadi
Zi-i că batem palma la trei pe tot harnașamentu, dacă vrea bine, dacă nu, nu!
Carlos
Trei, ultima strigare, iec-nainte și dui la livrare, ștar dacă ni le și aduci aici... k!, la patru: mey ză forceps be withn-yu. (încheie discuția telefonică)
Se face!
Baba
E țepar?
Carlos
Nu se riscă cu mine... i-am mai băgat o dată măclăul sub capacu' de la WC.
Baba
K Carlos, e lucrarea ta... tu știi...




Cap. 6. Lucrătura

{ Locație: Apartamentul lui Nadi. În sufragerie, răstigniți pe canapele, stau de vorbă Nadi și Baba. Uve și sora lui, Caroline, sunt niște prieteni de-ai lui Nadi, veniți în vizită }

Nadi
Bă! vreți să vă dau una să vă dea pe spate?
Baba
Varsă!
Nadi
Carlos e ... ... ... noul director de marketing la?... la?... la?
Baba
Zi bre!... nu ne mai ține în diapazoane, că fac astm păduchii...
Nadi
... Cabaret "Cazino"!
Uve
Mă lași?... nu pun botul!
Nadi
Pe bune!
Caroline
De când are "Ka-Ka" serviciu de Markeț?
Nadi
Uite că are... de azi! de când s-a dus Carlos s-o vadă pe Afro la lipăială.
Baba
Păi ce, mă!? Afro e dansatoare?
Nadi
Mamăăă!... ia-l p-ăsta d-aici! Pe ce lume trăiești fosilă? Ba-le-ri-nă! Crezi că se uita Carlos așa, la una de pe stradă? N-ai diclit și tu ce înaintare are fata? și ce bul?
Baba
Am citit-o eu că-i ușchită... dar habar n-am avut! Of... o avea și ea niște coleguțe??... a mers pe blat nepoata...
Nadi
Are! da' sunt pentru premianți!
Baba
Laaaaasă bă! Vă spun eu! Ne-am scos! Carlos, certamente va avea nevoie de echipă... Ich benevol!... și mult e până iau primul interviu... p-ormă o să fie bătaie pe microfon.

Uve
(se distrează de dialog, dându-i un cot lui Caroline, care deja zâmbește bănuind ce va urma)
Nadi
Știm! Geta anunță cu lacrimi în ochi: ...moartea mamei.
Baba
Să fie la tine, acolo, mânca-ți-aș coliva!
Nadi
Cu lumânarea de nuntă cu tot?
Baba
Vorbești de fitilul ăla ars?... p-ăla și ciorile-l vomită pe post de râmă expirată.
Nadi
Ai... tu! micro- fonă... afonă... bufonă, adică de râs... colonă... daltonă... e... după alfabet, pardon : abac deshidratat cu o păsărică decedată pe sârmă.
Uve
Hai bă handicapaților, terminați! Uite-l pe Carlos!
Carlos (tocmai intrat pe ușă, cu un trabuc de mare greu în clanță):
Carlos
De câte ori vă văd, stați ca babele-alea la taifas, adică, scuzați-mă por-favore, bârfe. Diles pe fețele voastre proaste c-ați aflat deja...
Baba
Hai! Decartează tot: e loc și pentru noi???
Carlos
E! Dar tre' să treceți de interviu cu directorul ăla nou...”JE”... și e cam nașpa.
Nadi
Mamă!... și-ăsta cu interviu'... v-ați vorbit?
Carlos
Kaine broblem! Săriți la cap și se rezolvă. (trântindu-și ostentativ nelipsitul joben cu roatele-n sus pe masă). Sunteți trei. Am doar două posturi, unul rămâne pe jos. Să-nceapă licitația!
Nadi
Caută-te la bucuță! Nicio strigare! Babeta a decretat că vine benevol!
Carlos
Să fiți de pârât și de bătaie de joc! Ziceam că fac și eu o șpagă...
Baba
N-ai să vezi! De la atârnătorii ăștia doi?
Nadi
Tu vorbești bă Clănțănilă!? Þi-ai operat estetic aricii ăia din buzunare? (gesticulând ca și cum ar băga mâna în buzunare și înțepându-se) Le-ai scos țepii, i-ai bărbierit?

Carlos
Bineee mă... vă iau pe toți. Da' dacă o dați cotită, la prima candineală nasoală, fac alergie și strănut cu eject!
Baba
Gata Șefu'! Shaolin atacă Ninja... am pus-o!
Carlos
Mâine... la șapte ace! Care n-ai costum, vii la mine să te butonez, da' să-mi deschizi ușa cu capul, că eu n-am răgălii.

A doua zi.
Respectând întocmai regia lui Carlos, la 9 fix, urcam toți trei treptele de la Ka-Ka, șpilcuiți de ziceai că ne-a căzut dulapu-n cap:
Nadi
Ia uite bă ce de bășini la ăștia! Io n-am mochetă d-asta în sufragerie, cum și-au pus gâgâiții pe scară.
Baba
Sel! dă sonoru' mai încet, că poate așundes vreun șa-u p-aici. Nu m-ar mira să aflu că tablourile alea sunt Philips. L-ai dilit p-ăla de la intrare?
Nadi
Mopsul?
Baba
Îhî! ...avea urechelniță d-aia, ca alea de le-am văzut la Werner.
Nadi
Cam greu s-o tai de-aici pe blat.
Baba
Asta e...!... or avea și cotețe? știi tu pentru ce...
Nadi
Ai avut dreptate cu Shaolinii... nu se mai termină treptele-astea
(gâfâind) - Ai... îmbătrânit... nenică...
Baba
Las'... că nici cu tine nu mi-e rușine: sportistul mieu!
Nadi
Băga-mi-ai...
Baba
Aha...
Nadi
Băga-mi-aș...!




Biroul lui Carlos, era taman ultimul. Numai uși capitonate, fițe și harbuze peste tot. Un malac, mai malac ca ăla de la intrare, ras în bidon și cu un costum fără o cută, ne-a gâdilat de ouă înainte să intrăm. "Clear!" Înăuntru, Carlos stă la o masă de consiliu imensă, tolănit pe un scaun în echilibru instabil, oblic, cu picioarele și un laptop pe masă. Două fâțe impecabile și-un tamponat de soartă, c-o meclă de șoarece pe un butoi înfipt în două bețe, atârnau pe alte scaune, fiecare cu câte-un bloc-notes în față. Se fac prezentările.
Carlos
Candidații... și comisia din partea managementului Ka-Ka.
Focul încrucișat care a urmat, demn de o adevărată bătaie cu pistoale cu apă într-o grădiniță, a fost cel puțin penibil. Noi ne făceam că suntem surprinși de întrebările puse, asistent-managerii se făceau că înțeleg răspunsurile, evaluându-le, iar Carlos juca spider pe laptop.
În fond, era prima lui zi de muncă ca angajat... la o firma de prestigiu: Ka-Ka!
La noi... la fel. [Fade out]

[Fade in]. { Locație: Cabaretul Ka-Ka. La o masă, într-un colț, Carlos e înconjurat de toți artiștii din program }

Carlos
Ce zi e azi?
Afro
Marți... trei ceasuri rele. [Flash]

Trecuseră vreo două săptămâni de la angajare. Serviciul de la cabaret, numai marketing nu fusese pentru noi, pentru ei, nici atât. Aveam practic două alternative, ori inventam ceva rapid să ne păstrăm izmenele cu sigla "ka-ka" pe crengi, ori eram istorie. Balaurii erau deja cu geana pe destabilizatori, mai ales că deranjasem nu numai ierarhia interioară cu relațiile ei intime, de care se cam alesese praful, dar și o anumită dezordine ce se instalase odată cu venirea noastră, exact acolo unde disciplina fusese pe primul plan. Se lucrează greu cu artiștii: fetele mai ales, începuseră să simtă pe limbă gustul liberului-arbitru, iar dorința lor de distracție bătea la cur cu brio bruma de echilibru instabil oferită de promisiunile balaurilor aleatorii cu care erau încurcate. Totul risca să devină cât de curând o anarhie generală și hai să fim serioși: nu găsești pe toate gardurile balerine de cabaret: chestie care o știau și-ăia, și fetele, și mai ales Carlos. Cred că pe asta mizase încă de la început. Era diabolic: cu complicitatea lui Afro, reușise într-un timp atât de scurt să le apropie dincolo de limita admisă, practic pe toate. Abia aștepta toată gașca nou creată să se termine orice s-ar fi făcut "la fabrică", să ieșim împreună ad-libitum prin alte cluburi și discoteci unde distracția se transforma de fiecare dată într-un live-show atât de natural, tocmai prin absența oricăror îngrădiri și bineînțeles... nebunia aferentă. Locațiile în cauză se umpleau la refuz imediat cu cea mai pestriță clientelă, pentru că nu vedeai în fiecare zi o trupă de șaisprezece balerine făcându-și de cap și un Carlos în cea mai adevărată formă: era inepuizabil. Orice ieșire, era practic o aventură și nu rare erau cazurile când body-guarzii aveau serios de lucru să potolească spiritele ce se încingeau peste bara de măsură. Isteria generală nu se făcea cu compromisuri: o anumită stare de euforie o obțineai numai dacă fiecare își uita limitele și complexele, acasă. Bineînțeles și fițele erau la locul lor. Þoalele, majoritatea producție "carlos", se mulau perfect pe manechinele impecabile ce știau cu precizie
să-și pună în valoare avantajele unor forme ce stârneau priviri hămesite și nu numai... Una peste alta, efectul și distracția erau garantate într-un instant-show fără rețetă standard, iar dac-ai fi lipsit, pierderea era numai a ta. Orchestrator desăvârșit, Carlos renunțase temporar la privilegiul reflectoarelor, preferând să pună în evidență tocmai acest tablou complex, de o nuanță pe cât de incitantă, pe-atât de realistă prin nativitatea frumuseții fetelor, dezinvoltura lor și nu în ultimul rând prieteniile proaspăt legate. Exista o singură regulă: nicio regulă. N-avea nimeni nevoie să impună condiții: veneai de plăcere, te distrai cum știai tu mai bine într-un mediu în care geloziile, orgoliile și invidia nu aveau ce căuta, și orice-ai fi făcut, era din filmul ăla: nu te judeca nimeni, oricât de excentric ai fi fost... poate ăsta era chiar farmecul. Privit din afară, spectacolul era unic și era o adevărată bătaie să poți juca pe-aceeași scenă. Oricine era binevenit la
gem-session atâta timp cât avea un singur scop: să se distreze și credeți-mă: amatori erau destui. Totul funcționa ca un magnet, exact precum campania de marketing inițiată de Carlos, pe care inițial nimeni nu a înțeles-o, decât în final, când, sistând toate ieșirile, mutase cartierul general doar în locația cabaretului. Să poți participa la un astfel de party, devenise o problemă de relații, numai cu rezervări din timp și cozi interminabile la intrare. Să poți prinde un loc înăuntru, era un adevărat bulan: cazinoul era FULL!

Când toate zilele încep însă să semene periculos de mult între ele, e primul semn că ceva, undeva tocmai e pe cale să scârțăie și, de cele mai multe ori, intuiția nu este suficientă să ungi mecanismul. Cred că asta-l diferenția pe Carlos cel mai mult de ceilalți: anticiparea momentului și imaginația (arta improvizatorică "on the fly"), capacitatea lui de a crea ramificații din mers, împingând de cele mai multe ori această inventivitate la limita absurdului, acolo unde un om obișnuit nu ar fi văzut decât un "dead-end", mai precis o linie moartă, fără perspective. Cred că cel mai potrivit exemplu să vă descriu această abilitate a lui, ieșită din comun, ar putea fi în cele ce urmează:
Eram toți strânși în barul de noapte, în care, deși spațios fiind, preferasem să ne înghesuim claie peste grămadă la câteva mese mai retrase de privirile indiscrete. Carlos ne convocase, neobișnuit de matinal, semn că ceva era în neregulă. Toată lumea îl acceptase necondiționat și-l îndrăgise ca leader, fără ca el să-și fi dorit măcar vreo secundă calitatea pe care toți i-o atribuiseră, poate tocmai de aici și responsabilitatea pe care și-o asumase vis-a-vis de toată gașca și dorința lui de-a ne vedea pe toți bine. Repetase întrebarea, ca și când răspunsul pe care-l auzise de la bun început, n-ar fi dorit să-l audă:
Carlos
Ce zi e astăzi?
O voce
Marți.
Carlos
Ne-au pus pe liber. Se pare că serviciile noastre nu mai sunt necesare. Vor să tragă numai pe cazino, profitul este uriaș comparativ cu ce le aducem noi la cabaret și dacă tot le-am umplut mustăria cu fraieri, vor să transforme și nightbarul în sală de jocuri... mama lor de nenorociți: le-am făcut treaba și-acum ne servesc cu marele șut în cur.
Afro
Dar... nu pot să facă asta!... cu noi...cum rămâne?

Carlos
Ba bine ca nu! Îi doare fix în pix și de noi și de faliții care se pierd p-aici. Lăcomia n-are frontiere... la ăștia, cel puțin. e cronică. Ar vrea să mai țină doar câteva fete: Afro, Aimee, Carolin și Niky pe post de animatoare, plasatoare, etc, iar restul raus, cu alte cuvinte să spargă gașca, iar vouă, celor care rămâneți, să vă dea salariu mărit.
Aimee
S-o creadă ei! Nu rămânem niciuna: nu-i așa fetelor?
Afro
Howgh! Aimee are dreptate... ne ușchim toate: shaize cu ei!
Carlos
Gândiți-vă bine... nu vă pripiți. S-ar putea să nu găsim așa ușor în altă parte.
Afro
Am zis! Nu ne sucim, orice-ar fi!
Carlos
K! În cazul ăsta, uite ce m-am gândit: există două variante: ori ne cărăbănim toți... și vedem noi ce-om face, ori îi facem la dințișori în stilul "carlos" .
Baba
Orice-ai alege, mergem pe mâna ta.
Carlos
Hai s-o-ncercăm pentru început pe-a doua, mă muncește de câteva săptămâni, și dacă vedem că nu ține, de disperare o s-o aplicăm pe prima, dar asta ar însemna să plecăm în Caraibe și știu că mulți dintre voi ar prefera să rămână până una-alta acasă, să fie aproape de cei dragi. Greșesc?
Nadi
Nu! E perfect cum ai sucit-o, dar spune-ne ce-avem de făcut... mai știi... poate iese-așa.
Carlos
OK!... Fiți atenți, dar nu vă garantez nimic:
Manevra e cam în felul următor: ieșim câteva seri la rând și facem spectacole pe stradă, cu costumele noastre, chemăm și câțiva prieteni de la circ, pe care însă o să-i plătim din banii noștri, cum o-m putea (dac-or să vrea să ia ceva, deși nu cred) și toată liota o invităm după reprezentație la barul lui Werner, care e dispus să dea un rând gratuit în fiecare noapte, cu condiția să mergem de fiecare dată numai la el, cel puțin o săptămână. Show-ul se va numi "Black Jack" și va simboliza povestea lui Ralph, ăla de s-a spânzurat în pivnița de la Macaroni după ce a dat faliment, bolnav fiind de jocuri. O știe tot Koln-ul, știți cât a fost de mediatizată...
Afro
S-ar putea să nu fie prea distractiv...

Carlos
Pe asta mă bazez și eu... reacția presei... poate nu vom trece chiar neobservați. Încercăm?
Toti
Hai!

[Fade out]. [Fade in]. { Locația: barul unde a început nararea }
.................................................................................................................................Reacția a depășit așteptările și previziunile cele mai optimiste, iar efectele nu au întârziat să apară, odată cu amenințările. Cronologic, lucrurile s-au precipitat cam așa:
- presa, radiourile și televiziunea au găsit un nou subiect de scandal,
- lui Werner nu i-a mers niciodată mai bine,
- la cam toate recepțiile mari, Carlos & Co era invitată să susțină programul de entertainment,
- încasările la Ka-Ka au scăzut dramatic, iar fostul nightbar, transformat în sală de jocuri, a devenit "muzeu",
- ne-am câștigat noi prieteni și ne-am făcut noi dușmani ce n-au întârziat să apară volens-nolens cu noi oferte de colaborare, unele mai atractive ca altele, cu o singură clauză stipulată: Show-ul "Black Jack" este și va rămâne VERBOTEN... forever!
În Caraibe... am fost niște simpli turiști ce s-au distrat pe cinste, dar nu mai mult de o săptămână: noua conducere de la Ka-Ka, n-a vrut să audă de niciun minut de concediu în plus... oferta, bineînțeles pe banii lor..., în fond și-n definitiv, managerul nostru era: Carlos...

[Fade out].


Cap. 7. Încă trei jokeri în galeria personală


[Fade in]. { Locația: o terasă oarecare }

Carlos
Ai geambilit-o mă p-aia?
Nadi
Nașpeta? Port ilegal de motoretă
Carlos
Știi cine e?
Nadi
Îî…?
Carlos
Ne-ngroapă pe toți fraților, cu lovelele: buricoasa de la Hegre StadtPalace, mai are acțiuni și la Aldi.
Baba
Mamutul?… să nu spui că ai intrare la băbăciune…
Carlos
Vezi de treabă!… nici nu știe că m-am născut.
Baba
A naibii balenă circumscrisă… o pârâm?

Carlos
Cam greu… e haladită cu toate alifiile. A fost încurcată cu un diplomat cu frișcă din gașca lui Uve.
Nadi
Dă-i o servă! Vezi dacă vine la fileu.
Carlos
Îți spun eu: nu pune botul la ciupalăi de tușă… altfel trebuie lucrat: la subsol.
Baba
Irigații de sezon?
Carlos
Habar n-am! Da’ să mă vezi pătrat de n-oi încerca…
măcar să vad dacă nu mi-am pierdut digitația.
Baba
Te dai rotund?
Carlos
Sferic, în cheia fa.
Nadi
Baftopulos!
………………………………..
Baba
Cazemată? Varsă tot!
Carlos
Ce cazemată!?… caz de pușcărie! Bastilia joacă la pitici: n-am văzut în viața mea murătură mai skent. M-a fumat cu filtru cu tot la ai mai prima gâlgâială: cred că mi-a scanat și jokerul din șotron.
Nadi
Am văzut că era cu periscopul numai pe pupa când ai revenit în port.
Baba
Sel! Diles că vine șaveica cu submarinul pe arătură! Ce cârmă are…
Carlos
Da-ți-vă greci, fără porta-voce! Haristopoli.
Nadi
Oooo!… stimată doamnă, vă rugăm: luați loc la masa noastră. Onorați de prezența dvs.
Balena
Ce-i mă de capul vostru? Vreți să fiți în schemă și voi?
(arătând spre Carlos) : Das ist maine gigolo! Aveți dotare și sus? Sau numai jos?
(între noi, pe altă limbă):
Nadi
Mamă! Zici că-i sorcovă, să moară Gimpirică. Cum tarantela mea a făcut asta atâtea cotoare? Cu motoreta cred că l-a speriat și pe Popey.
Baba
Yaso! Mergem cu bacul.
Balena
Wass? Care din voi e Popey?
Carlos
V-am zis că-i surmenată de toate înțepăturile.
(politicos, pe înțelesul bostanului, arătând spre Nadi):
El e Popey, că e vegetarian: se-ntreține, cică. Singura hrană animală care-o consumă, sunt doar consumabilele de la conservate.
Balena
Aaaa…! Am văzut eu că-i place gramatica internațională. Ei, hai nu roși puiule. S-o găsi ceva pasteurizat și pentru tine.
Baba
Hai c-ați dat-o-n mangleală! Vă spun eu: ne-am găsit nașu’ cu meșterita asta. Ce „năclău” aveți Sanctitate! Vi l-a asamblat Picasso?
Balena
Wo ist Picasso? Tu? (arătând spre mine)
Carlos
Da! Lui i se zice Pictorul: nudizează tot ce prinde.
Balena
Pictați și la domiciliul clientului, domnule Pablo(s)?
Baba
Numai cu uleiurile subiectului, stimată doamnă. Spre deosebire de prietenii mei, eu sunt sărac.
Balena
Artist, care va să zică…
Baba
Cu voia dumneavoastră, jales.
Balena
Sunteți pește, presupun. Și-n aquarium, și-n afara lui?
Baba
Numai de apă sărată. Trebuie să recunosc, aveți o l’intuition magni-ficus cu țepi. Dar să știți: Carlos pictează și mai frumos. Știe și cu piercing-ul.
Balena
OK! Atunci, dacă tot am nimerit printre pictori, poate-mi faceți și mie un nud. Contra alte servicii, presupun…
Carlos
Depinde numai și numai de dumneavoastră. Doriți să deschideți o galerie personală de artă abstractă, sau numai o lucrare ocazională?
Balena
Să vedem mai întâi cum stați cu penelul.
Nadi
Ați prefera o paletă coloristică variată, sau poate alb-negru, eventual sepia?
Balena
Cât mai variat!
Baba
Eu sunt discromat. M-am lăsat!
Carlos
Să vă imortalizăm en-gros, en-detail?
Balena
Prefer renascentiștii întârziați.
Carlos
Secolul 19990 vă convine?
Balena
Orice secol, numai să fie XXL.
Nadi
Vă stăm la dispoziție!
Balena
Ospătar!!… Nota, te rog…

[Fade out]
[Fade in] { Locația: din nou la bar }
Baba
Mai dă-mi o bere… mototolind pachetul de țigări rămas gol.
În timp ce așteaptă berea, se pipăie după un nou pachet de țigări pe care în cele din urmă îl găsește. Desface tacticos pachetul și scoate prima țigară pe care o rupe, aruncând-o în scrumieră. Barmanul văzând gestul:
Barmanul
De ce-ai rupt-o?, întinzându-i băutura
Baba
Era a 21-a pe ziua de azi.
Barmanul
Și? Știu că fumezi de rupi, dar nu așa…
Baba
Urăsc cifra douăzeci și unu…

[Fade out]. [Tranziție water/sepia]


Cap. 8. Casă bună cu moartea la nr. 21

[Fade in]. { pe stradă }

Carlos
Îl mai ții minte pe Uve?
Baba
Vag… mai mult pe soră-sa, crupiera. E-ntr-un fel nepoata: belea!
Carlos
Era…
Baba
Cum așa, s-a nasolit?
Carlos
Ba era chiar frumoasă când am văzut-o ultima data, numai că mi-a zâmbit înghețat. I-a făcut cu ochiul lui Black Jack, mai precis, Black a pariat pe ea.
Baba
Băi, nu se poate!… păcat… mare păcat…
Carlos
Păcatul a fost de fapt a lui Uve. A luat-o într-o seară cu mașina, machit fiind, și-a făcut accident, exact pe 21 iulie 2001, pe Moltkestrasse la nr 21, la ora nouă seara. El a scăpat ca prin minune… ea nu.
Baba
Nașpa faza! Cred că e terminat șau’… ținea mult la ea…
Carlos
Eu mă mai vedeam cu el. Era schimbat total: o epavă în derivă.
L-am invitat odată la o bere, să-l mai scot din starea aia. M-am măscărit în toate felurile: doar, doar. Era total absent. Ba, în loc să-l distrag de la gândurile-alea negre, parcă mă trăgea el. Þi se făcea și frică și milă dacă-l studiai mai atent: citeai așa un fel de tatuare interioară. Dincolo de ambalaj, era altcineva: o imagine răsturnată. Brr… mă trec și-acum fiorii când a deschis portofelul și s-a uitat la o poză de-a ei minute în șir: numai că ținea poza invers, cu capul în jos.
Baba
Mamăăă… e pe dos: astea-s semne! E dus tipul definitiv. Și nu spunea nimic?
Carlos
Mai îngâna el câte ceva, dar nu-nțelegeam decât pe ici, pe colo, era mai mult incoerent. L-am auzit totuși spunând: „ dac-aș ști că mă iartă Dumnezeu, mi-aș lua gâtul acum, pe loc”. Am încercat bineînțeles să-i ridic moralul, să-l conving că ar fi o prostie, să-ncerce să uite, etc, dar el îi dădea-nainte cu iertarea. Știa că păcătuiește, chiar numai și cu gândul.
Baba
Da! E păcat mare. Până la urmă, a fost blestemul, sau destinul ei. El a fost doar o unealtă.
Carlos
În fine… acum trei săptămâni, știi, când a fost furtuna aia mare…
Baba
Așa, da…
Carlos
… s-a suit gagiu exact pe blocul ăla, la intersecția unde a făcut accidentul.
Cică l-ar fi văzut cineva din blocul vecin pe fereastră și a anunțat poliția. Au venit imediat, cu pompieri, mă rog… toată liota. Þipau la el prin porta-voce, încercând să-l convingă să renunțe, că sunt clinici specializate… e și mâine o zi…
El nu zicea nimic, întinsese doar mâinile și se uita în gol.
Da’' l-a iertat, îți spun eu…! N-a mai apucat să se arunce…, l-a trăznit.

[Fade out]



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!